Decorat de 3 presedinti

Jurnalul National: Ce mai face Andrei Valentin, baiatul pe care l-ati salvat asta-vara de pe acoperisul casei in timpul inundatiilor de la Cosmesti?

Alexandru Dinica: M-am intalnit cu Andrei la 16 decembrie, la campania umanitara "Oameni alaturi de oameni" a Ministerului de Interne. Prima oara dupa inundatiile acelea blestemate. Am fost la Cosmesti cu un convoi de ajutoare. Am impartit frigidere, sobe, televizoare, aragazuri, cumparate din banii pe care i-au donat angajatii Ministerului Administratiei si Internelor. Dupa aceea am vorbit cu Andrei la telefon in ziua de Craciun, cand m-a sunat sa-mi ureze "La multi ani!".

Cand ati coborat din elicopter pe cablu, v-ati gandit ca este posibil sa nu va mai intoarceti la familie?

Intotdeauna cand pleci in misiune te gandesti la familie, la cei de acasa, sa nu se intample ceva rau, dar atat timp cat ai incredere in oamenii si in materialele cu care lucrezi, nu se poate intampla nimic rau. In momentele acelea nu ai timp sa te gandesti decat la misiune. Elicopterul cu care am lucrat atunci era foarte mare si foarte greu (MI 17=13 tone) si, tinand cont si de conditiile atmosferice, care nu au fost deloc de partea noastra, pentru ca ploua si batea vantul foarte tare, pilotilor le era foarte greu sa-l tina la punct fix.

Si nu v-a fost teama?

Nu, pentru ca daca lucrezi cu teama nu iese nimic bine, trebuie sa ai putere de concentrare. Bine, cine lucreaza in domenii de acest gen si spune ca nu ii este frica este ori nebun, ori mincinos. Un pic de frica este in sufletul tau, cand stii ca o sa cobori de la 40 de metri pe un cablu, in conditiile alea, poate sa intervina ceva neprevazut. Dar trebuie sa treci peste asta, sa fii foarte calculat, sa stii ce ai de facut, pentru ca treaba pe care o faci sa iasa bine pentru toata lumea, si pentru tine, si pentru cei pe care ii ajuti.

"N-am stiut unde plec"

Cum a fost acea zi, de 13 iunie, in care ati plecat la Cosmesti?

Cu o seara inainte, luni seara, am fost sunat de comandantul unitatii. Am primit ordin ca a doua zi dimineata sa ma prezint la Aeroportul Baneasa, la Unitatea Speciala de Aviatie a MI, de unde o sa mergem intr-o zona calamitata. Nu stiam despre ce zona e vorba. Stiam ca e vorba de trei ciobani care ramasesera izolati, nu stiam ce amploare are dezastrul in zona. Cu o saptamana inainte am fost la Teleorman, de unde am scos o familie izolata. Marti dimineata m-am prezentat la aeroport, eu cu inca doi colegi de-ai mei. La Galati am gasit cei trei ciobani, care erau pe o limba de pamant inconjurata de ape, i-am luat si i-am dus pe un teren de fotbal, unde era amenajat un punct de primire cu ambulante. Dupa aceea am fost la o alta interventie, alti trei ciobani care au spus ca fara oi nu pleaca de acolo, le-am explicat ca oile nu le putem lua in elicopter si au venit cei de la Apararea civila cu doua barci si au carat oile de pe un mal pe celalalt. De acolo am plecat la Cosmesti, ne-am intalnit cu primarul, l-am luat cu noi in elicopter sa ne arate unde sunt oamenii izolati. Cand am ajuns deasupra localitatii ne-am ingrozit, pur si simplu. Totul era numai apa. Unde te uitai, de jur-imprejur numai apa. Erau case care nu se mai vedeau de sub apa, iar la unele se mai vedea numai acoperisul si cosul de fum, oamenii urcati pe case, disperati. Niste imagini de cosmar, pe care nu as vrea sa le revad. Am inceput treaba: coboram pe cablu eu, dupa aceea cobora un alt coleg de-al meu... Ploua, era frig, eu eram in tricou. In prima zi am salvat 57 de persoane, numai pe cablu. Era singura solutie, pentru ca elicopterul nu avea unde sa aterizeze. La Cosmesti, prima familie la care am ajuns a fost familia lui Andrei, erau noua persoane pe acoperisul casei, am coborat si am stat cateva secunde de vorba cu ei, le-am explicat despre ce este vorba, ce am sa fac. Mama lui Andrei era insarcinata si am urcat-o prima in elicopter, dupa aceea pe bunici, pe tatal lui impreuna cu niste vecini. Pe Andrei l-am lasat la urma, pentru ca, fiind micut, nu puteam sa-l las singur in scaun. I-am spus sa nu se sperie, ca nu se intampla nimic, i-am aratat cum o sa ne legam unul de altul, i-am spus sa ma ia in brate, l-am invelit cu o paturica, ca sa nu vada ce se intampla in jur si sa se sperie de inaltime, am fost ridicati in elicopter si asta a fost tot. Casa familiei lui Andrei a fost luata de ape. Familia lui a ramas fara casa.

Ati mai fost la Cosmesti?

Am revenit la Cosmesti la 16 decembrie. Nu am recunoscut nimic, totul era schimbat. Stateam de vorba cu un coleg, cand a iesit Andrei din multime si m-a tras de maneca. Eu vorbisem cu primarul sa merg la Andrei acasa dupa ce se termina cu impartitul ajutoarelor, dar nu a mai fost nevoie, ca m-a gasit el pe mine. Au venit si parintii lui. A fost o intalnire foarte emotionanta, si pentru mine, si pentru Andrei. Pentru mine a fost foarte emotionant sa-l revad, sa vad cum isi face lectiile, stiind ca l-am ajutat sa mearga mai departe. Familia lui era foarte bucuroasa, pentru ca aveau o casa noua, construita cu ajutorul Patriarhiei, dar care nu era mobilata.

Emotii prezidentiale

Jurnalul National v-a declarat Omul anului si dupa aceea a venit decorarea de catre presedintele Basescu...

Asa este. In noaptea de Revelion eram in misiune la Teatrul National si am aflat ca voi fi decorat de domnul presedinte cu doua ore inainte. A venit ora 11:45, a sosit domnul presedinte, am urcat pe scena, dansul foarte emotionat, eu si mai emotionat. Presedintele a dat noroc cu mine si cu doctorul Arafat, care a fost a doua persoana decorata.

Ce v-a zis presedintele?

A spus ca este mandru de noi, de jandarmi, si s-o tinem tot asa.

Am vazut ca aveti mai multe decoratii, de la toti presedintii postdecembristi ai Romaniei. Cum le-ati castigat?

Prima data am fost decorat de domnul Emil Constantinescu, la data de 1 decembrie 2000, cu decoratia Crucea Nationala "Serviciul Credincios" clasa a doua, pentru prezenta la mineriada de la Stoenesti. Domnul Iliescu m-a decorat cu Crucea Nationala "Serviciul Credincios" clasa intai, pentru munca mea de la inundatiile din anul 2004, iar domnul presedinte Basescu mi-a dat Ordinul National "Serviciul Credincios" in grad de cavaler, pentru inundatiile de anul trecut.

"Ma opresc oamenii pe strada"

Sunteti un adevarat erou. Va recunoaste lumea pe strada, cand mergeti la cumparaturi?

Da, mai ales atunci, dupa inundatii, dar si acum, dupa Revelion. Oamenii ma opresc cand ma duc la piata si imi multumesc in numele celor pe care i-am salvat. Pe mine m-au miscat lucrurile astea, pentru ca nu e putin lucru, te lasa fara cuvinte chestiile astea. Totusi, nu sunt o vedeta.

De ce ati ales aceasta meserie riscanta?

Mi-a placut haina militara, tinand cont ca provin dintr-o familie in care majoritatea a purtat uniforma asta, iar tatal meu a fost pilot de avion. Nu am reusit sa intru la Scoala de Aviatie si atunci m-am indreptat catre jandarmerie. Pana in 1997 am fost sergent angajat pe baza de contract, iar in 1997 am dat examen si am facut cursul pentru trecerea in corpul subofiterilor, l-am absolvit si de atunci activez la Brigada Speciala de Interventie "Vlad Tepes".

Familia dumneavoastra?

Ca orice cap de familie, as putea spune ca am cea mai frumoasa familie, sunt multumit si sunt fericit alaturi de ea, am o sotie care ma intelege si ma ajuta ori de cate ori trec prin momente mai grele, am o fetita de 10 ani, care ma asculta, pot spune ca sunt implinit.

REVEDERE
"Am revenit la Cosmesti la 16 decembrie. Nu am recunoscut nimic, totul era schimbat. Stateam de vorba cu un coleg, cand a iesit Andrei din multime si m-a tras de maneca. Eu vorbisem cu primarul sa merg la Andrei acasa dupa ce se termina cu impartitul ajutoarelor, dar nu a mai fost nevoie, ca m-a gasit el pe mine. Au venit si parintii lui" - Alexandru Dinica