Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
S-a scris mult despre aceste lucruri, dar niciodata "prea destul". In 1959, cand ministrul de Interne al Republicii Populare Romine (nume purtat de Romania intre 1947-1965), general-colonelul Alexandru Draghici dadea decretul sau de adanca suferinta pentru manastirile din tara, Patriarhia Otodoxa se gasea, de necrezut, intr-un moment bun al existentei de trezeci si ceva de ani. Intr-un timp scurt de inflorire, Romania monarhica si crestina reusise, pana la abdicarea regelui Mihai I (dar putin si dupa aceea), sa ordoneze si sa profite de un patrimoniu exceptional.
Asa cum arata datele Securitatii - institutia cea mai interesata sa faca un inventar complet si riguros al celor ce urmau a fi spoliate - Romania avea, la inceputul deceniului cinci, cu toata pierderea manastirilor basarabene (din 100, in 1943, mai ramasese doar una deschisa), 206 asezari monahale ortodoxe, cu 5504 calugari si calugarite. Averile manastirilor si schiturilor cuprindeau 18 mii de hectare de terenuri agricole si 21 de mii de hectare de padure, animale, doua tipografii (Neamt si Cernica), 64 de manufacturi. Manastirile primeau subventii de la stat pentru salariile a 900 de preoti, diaconi si civili, iar peste 3000 de nevoiasi beneficiau de ajutor material de la stat, prin intermediul bisericii. Un noroc pentru Patriarhia Romana din primii ani de comunism se spune ca a fost Preafericitul Iustinian Marina. El a reusit sa organizeze atat de bine monahismul, incat regimul a trebuit sa faca uz de mijloace josnice ca sa compromita biserica prin acuzatii de imoralitate, inventand diversiuni politice sau argumentand ca monahismul este periculos pentru regim. "In acest sens, scrie intr-un volum de amintiri episcopul Gherasim Putneanul, securistii au facut note informative, blamand pe cei mai buni monahi, aducandu-le acuzatia ca sunt legionari sau partizani ai unor ideologii destabilizatoare."
Decretul din toamna lui 1959 a facut mult rau bisericii romane. El izgonea, practic, din manastiri pe vietuitorii consacrati monahismului, transformand lacasurile de inchinare in institutii cu destinatie profana, fara nici o legatura cu credinta, cum ar fi sediile CAP-urilor, azilele, scolile pentru copii cu deficiente etc. Sintetic, acel Decret 410/1959 spune urmatoarele: "Monahismul poate functiona numai in manastiri autorizate ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de functionare a manastirilor se da de catre Departamentul Cultelor. Absolventii scolilor de pregatire a clerului pot intra in monahism la orice varsta, daca au satisfacut serviciul militar. Alte persoane pot fi admise in monahism numai daca au implinit varsta de 55 de ani, barbatii, si de 50 de ani, femeile, daca renunta la salariu sau la pensie, daca nu sunt casatorite si daca nu au obligatii deja stabilite pe baza Codului familiei."
Cu toate ca de la acest Decret au trecut 53 de ani, urmarile lui inca nu s-au sters, deoarece, in 1959, majoritatea monahilor erau tineri, pana in 50 de ani. Alungarea acestora din manastiri, ca si desfiintarea seminariilor a avut drept consecinta o criza de duhovnici, timp de doua generatii. Putinatatea lor am resimtit-o, toti, atunci cand ne-am ales calauza spirituala…
Citește pe Antena3.ro
