Deschiderea României spre "lumea liberă” a trecut prin Franţa

25 Ian 2008 • 00:00

POVESTESC MARTORII - "Noul curs” al politicii româneşti din "regimul Dej”
Din arhive ori din presa vremii nu putem afla prea multe despre culisele reluării relaţiilor dintre România şi Franţa, întrerupte prin politica declarată de "război rece” între cele două "blocuri” opuse: "imperialismul” şi "comunismul”. Cum s-au refăcut acestea în "regimul Dej”, aflăm prin intermediul unora dintre politicienii români implicaţi în respectivele decizii şi evenimente.

Dacă am încerca o delimitare a etapelor istoriei comunismului românesc, anul 1964 poate avea semnificaţia de început al unui nou curs politic, "comunismul naţional” avându-şi aici piatra de hotar. Pregătiri se făcuseră cu mult înainte, însă abia documentul numit "Declaraţia din aprilie” este actul prin care se anunţă deschis - în forumul unui organism instituit de către regimurile comuniste pentru adoptarea marilor decizii -, noua strategie politică adoptată de România. Iar aceasta însemna, în primul rând, desprinderea de sub tutela Kremlinului şi repudierea publică a condiţiei de satelit a Uniunii Sovietice.

1959 – DELEGAŢIE ECONOMICĂ LA PARIS. Tema merită desigur altă importanţă decât aceea care i se acordă în prezent în spaţiul politic şi diplomatic românesc. Nu vom insista acum asupra premiselor şi strategiilor de putere de care-au ţinut seama şi le-au folosit Gheorghe Gheorghiu-Dej şi echipa sa. Primele victorii fuseseră, desigur, desfiinţarea sovromurilor (1954) şi retragerea trupelor sovietice din România (1958). În paralel se făceau însă şi pregătirile pentru relaţii bilaterale cu parteneri deosebiţi "ţărilor frăţeşti”. De altfel, după mărturia a trei dintre componenţii de primă linie a echipei lui Gheorghiu-Dej cu care-am stat de vorbă – Ion Gheorghe Maurer, fost prim ministru (1961-1974), Alexandru Bârlădeanu, fost coordonator al economiei şi reprezentant al ţării în CAER (1955-1968) şi Corneliu Mănescu, fost ministru de Externe (1961-1972) –, desprinderea de la linia tradiţională a Moscovei s-a făcut prin "deschiderea spre Occident”."S-a făcut pe linie economică, mai întâi, îmi mărturisea, în 1997, Alexandru Bârlădeanu. Am fost cu delegaţii guvernamentale în toată Europa. Şi-n America am fost. În 1959, o delegaţie condusă de mine a fost la Paris.”

Vizita respectivă a fost în perioada 20 iunie-14 august iar delegaţia a avut un itinerariu deosebit: Elveţia, Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda şi Italia. Despre componenţa şi acelei delegaţii şi obiectivele atinse în Franţa, relatează mai amănunţit Gaston Marin în memoriile sale (2000). "În vara anului 1959 – scrie acesta - o delegaţie economică română, din care au făcut parte Bârlădeanu, Gaston Marin, Florescu şi Petri, a făcut o vizită la Paris cu ocazia căreia am purtat convorbiri cu Valery Giscard d’Estaing, ministru al Economiei şi Finanţelor, cu Flechet, ministru al Comerţului Exterior, cu Jeanneney, ministru al Industriei, cu mari firme ca Schneider, Pechiney şi altele. Au fost vizitate oraşele Grenoble, Gardane şi litoralul mediteranean. După aceste vizite şi convorbiri au fost contactate, printre altele, fabrica de semiconductori şi materiale eletronice de la Băneasa, fabricile de alumină şi aluminiu de la Oradea şi Slatina şi, mai târziu, utilajele reformării catalitice de la Ploieşti, precum şi laminorul de tablă groasă de la Galaţi. Ne-am creat relaţii de lucru şi încredere, uneori chiar amicale, cu conducătorii firmei Schneider, doamna Schneider, prinţul De Brissac, Jean Laurens Delpech şi ai altor firme care şi-au trimis reprezentanţi permanenţi la Bucureşti cu scopul de a facilita derularea contractelor. »

DESPĂGUBIRI PENTRU "NAŢIONALIZARE”. De interes poate fi explicaţia acceptului de către francezi, şi de ceilalţi parteneri din "lumea liberă” a colaborării cu un stat din "lagărul socialist”. Răspunsul îl oferă alt "martor privilegiat” al deciziei politice, Corneliu Mănescu, fost ministru de Externe al României (1961-1972) şi preşedinte al celei de-a XXII sesiuni a ONU (1968-1969). În interviurile ce mi le-a acordat, a relatat şi cum a închis statul român divergenţele externe iscate de "naţionalizarea mijloacelor de producţie” (1948), proprietate a altor state sau cetăţeni străini pe teritoriul Românei. "De pe urma guvernărilor interbelice rămăseseră fel de fel de valori, bunuri, împrumuturi, mi-a mărturisit fostul diplomat. Unele dintre acestea erau proprietatea unor cetăţeni străini sau români ce se aflau în străinătate şi care le considerau pierdute pentru totdeauna. «Au venit comuniştii la putere, ei nu mai respectă nimic» - era sloganul cu care începeau caracterizările negative despre regimul nostru în străinătate. Era adevărat. Tot atât de adevărat ca şi realitatea că nici relaţii normale nu mai puteam avea cu ţările occidentale în aceşti termeni (...) Am luat pe rând aceste probleme nerezolvate şi cu excepţia Suediei le-am închis pe toate (...) Noi tratam cu guvernele ţărilor respective, le dădeam nişte sume forfetare şi ele le împărţeau cum credeau de cuviinţă cetăţenilor lor (...) Aceasta a fost o acţiune pe care guvernul Maurer a rezolvat-o aşa cum am spus şi care s-a soldat cu posibilitatea de a avea relaţii cu ţările occidentale.”

GRUPURI PARLAMENTARE ŞI ACORDURI CULTURALE. Începutul "războiului rece” avusese ca efect şi desfiinţarea colaborării culturale şi grupurilor parlamentare constituite din "părţi adverse”. Printre primele grupuri parlamentare refăcute pentru relaţii de prietenie au fost România - Franţa, România- Anglia, România-Italia şi România-Belgia. Povestea reînnodării acordului cultural cu Franţa am aflat-o din chiar sursa primă a celui care a iniţiat-o şi a parafat-o, Corneliu Mănescu prin întâlnirea ce-a avut-o cu Couve de Mourvil, mulţi ani ministru de Externe şi prim-ministru al Franţei. "Ne-am întâlnit la ONU în calitatea ce-o aveam amândoi de miniştri de externe, mi-a povestit Corneliu Mănescu. Am discutat şi m-a invitat ca la întoarcerea spre casă să mă opresc la Paris. Acolo am semnat acordul cultural cu Franţa”.

ÎNTÂLNIREA DINTRE MAURER ŞI GENERALUL DE GAULLE. În cronologiile şi compendiile istorice, evenimentul întâlnirii dintre primul ministru al unei ţări comuniste şi preşedintele Franţei pare firesc şi lipsit de complicaţii. În 27 iulie – 3 august 1964 – aflăm din asemenea surse - Ion Gheorghe Maurer a vizitat Franţa şi a avut discuţii cu preşedintele ei, generalul Charles de Gaulle. Nici "Scânteia”, cu stereotipurile şi clişeele sale consacrate, nu te ajută prea mult în încercarea de a stabili corect valoarea momentului. Alte evenimente situate în imediata lui apropiere, te fac să înţelegi că în privinţa strategiilor politice utilizate în ultima perioadă a vieţii sale de Gheorghiu-Dej, sunt încă multe necunoscute. În chiar ziua când delegaţia română pleacă în Franţa, bunăoară, la Bucureşti se află în vizită Nikolai Podgornîi, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Cu o săptămână înaintea plecării lui Maurer, fuseseră eliberaţi aproape 3500 deţinuţi politici, ultima tranşă a eliberărilor care începuseră în 1962.

Peste trei decenii însă, Ion Gheorghe Maurer mi-a mărturisit că din toate momentele funcţiei sale de prim-ministru al României, exercitată pe parcursul a 13 ani, întâlnirea şi discuţiile sale cu de Gaulle a fost cel mai bun. "De Gaulle mă invitase la palatul prezidenţial dar nu el mă invitase în Franţa, mi-a relatat fostul prim-ministru. Sigur că eu nu aveam după ce mă duce în Franţa decât dacă eram invitat de cineva. Am fost invitat dar la alt nivel. De Gaulle, ştiind că sunt acolo şi auzind vorbindu-se despre mine în anturajul său – nu ştiu de către cine şi nu ştiu în ce termeni – m-a invitat. De aceea şi-au imaginat cei din jur că este o vizită de curtoazie. Când am intrat în vizită la de Gaulle, am trecut în revistă o gardă, garda aceea, după o jumătate de ceas s-a aliniat, comandantul ei crezând că vom isprăvi discuţia. Şi pentru că discuţia a durat două ceasuri, până să plec s-a aliniat de trei ori.”

Ce subiecte avuse discuţia? Evident politice. Maurer, a cărui mamă fusese o franţuzoaică venită în România să-i înveţe pe copiii de "familie bună” din Ploieşti să converseze într-o franceză "curată”, a vorbit, aşadar, cu preşedintele Franţei în limbile lor... materne. Desigur că Maurer îi făcuse o bună impresie lui de Gaulle, avocatul cultivat, cu maniere distinse, pasionat de muzică, literatură, tenis şi vânătoare, neîncadrându-se în stereotipiul pe care-l aveau politicienii cu tradiţie despre liderii comunişti.

Acea întâlnire se păstrase în aminitirea lui Ion Gheorghe Maurer astfel: "Era clar că eu nu-i puteam spune lui de Gaulle că eu am o părere diferită de ceea ce se făcea în România, în acel moment, dar i-am vorbit despre dorinţa noastră de a scăpa de sub hegemonia sovietică pentru a face o politică proprie, potrivită cu interesele ţării. Eu nu puteam, atunci, să-i spun lui de Gaulle nici că sunt împotriva stalinismului sau a politicii ce se făcea în URSS, în acel moment. Dar era clar pentru de Gaulle, că nu sunt dintre aceia care socotesc lumea capitalistă cu un picior în groapă, aşa cum o fi crezut el că este credinţa absolută în celălalt sistem. În urma discuţiilor şi pentru mine era clar că de Gaulle este convins că societatea omenească este în continuă evoluţie şi că nu este stadiul cel mai evoluat posibil reprezentat de societatea occidentală de la mijlocul secolului XX. Am fost convins că şi de Gaulle a rămas cu o bună impresie despre întâlnirea noastră, considerând-o utilă şi plăcută deoarece, la sfârşit, m-a întrebat de ce nu reuşeşte el, să se înţeleagă la fel de bine şi cu Hruşciov. Am râs şi am spus să-l întrebe pe el. Cred că în urma discuţiei, a înţeles intenţiile noastre şi chiar le-a sprijinit, atunci când a intervenit la Brejnev să nu invadeze, după Cehoslovacia, România.”

Marele de Gaulle

Despre generalul Charles de Gaulle (1890-1970) s-a spus deseori că a fost "foarte francez” în deciziile şi acţiunile sale. Prin prezenţa sa de vârf în evenimente care au marcat istoria mondială, rămâne reprezentativ în galeria figurilor ilustre franceze. Reţinem câteva dintre acestea: lider al Rezistenţei (1940-1944), şef al Guvernului provizoriu francez (1944-1946), prim-ministru a Franţei (1958-1959), preşedinte al statului (1959-1969). În timpul cât de Gaulle a fost preşedinte, marea majoritate a coloniilor franceze îşi dobândesc independenţa iar Franţa adoptă o politică externă de distanţare faţă de hegemonismul nord-american, retrăgându-se din organismele militare ale NATO şi SEATO şi întreţinând relaţii speciale cu U.R.S.S. şi China.

De Gaulle era impresionant şi ca înfăţişare fizică şi prin reputaţia unor dotări intelelectuale deosebite. Avea 1, 92 m înălţime iar urmele rănilor de baionetă din primul război mondial îi potenţau prestanţa de militar. Avea carismă, un mare talent oratoric şi o prodigioasă memorie.

Legături subterane

După mărturisile celor implicaţi în politica vremii, atunci când s-a făcut deschiderea României către Occident, Gheorghiu-Dej s-a folosit şi de relaţiile foştilor ilegalişti care avuseseră legături, în cadrul Cominternului, cu comunişti din Vestul Europei. Unul dintre aceştia a fost inginerul Gheorghe Gaston Marin (Grossman) care studiase în Franţa iar în anii celui de-al doilea război mondial luptase în Rezistenţa franceză. Înrudit cu Gheorghiu-Dej prin căsătoria fiicei sale cu fiul uneia dintre surorile liderului român, Gaston Marin se bucura de încredere absolută a lui Gheorghiu-Dej. În cartea sa memorii, Gaston Marin sintetizează astfel cursul relaţiilor româno-franceze din epocă: « Relaţiile tradiţionale, vechi şi cordiale cu această ţară au determinat ca în construcţia României noi să apelăm foarte des la sprijinul tehnic şi economic francez. Numeroase delegaţii franceze de parlamentari, oameni de cultură, ziarişti, reprezentanţi de firme şi oameni de afaceri au viziat ţara noastră, exprimându-şi aprecierile favorabile faţă de rezultatele obţinute în scurt timp. Mulţi dintre ei scoteau în evidenţă participarea şi sacrificiile aduse de partizanii români în Rezistenţa Franceză în timpul celui de-al doilea război mondial (...) Timp de opt ani, cât am trăit în Franţa (se referă la anii studenţiei şi ai războiului, n.n.) am cunoscut oameni minunaţi, de neuitat, ca Réné Gosse şi Felix Eschîlangon, ei fiindu-mi de un imens ajutor în momentele cele mai grele ale vieţii, pe partizanii din maquisuri, patrioţi, gata să se sacrifice pentru ţara lor.”