Devotamentului conjugal al mătuşii Alexandrina

Draga batrana matusa Alexandrina! Mi-o amintesc ca pe-o batrana trista si incovoiata, in rochii negre, ponosite, purtand pe piept un mare cameu in care era sapat chipul sotului ei si cu care retinea un sal de casmir pe trupul ei turtit si lipsit de corset. Barbia ii era acoperita de o barba rara si carunta, iar doi ochi blajini si stersi se bulbucau deasupra unui nas amarat care avea netagaduit forma unei pere. Avea o neincetata clipire nervoasa a pleoapelor, ceea ce intetea inca infatisarea de strivire ce o deosebea. O biata faptura mahnita, a carei singura dragoste era acest temut despot batran care se purta cu dansa cum n-ar fi indraznit nimeni sa se poate cu o servitoare. E si ea una din fiintele pe care timpurile moderne le-a inlaturat pe veci, forma cea mai mahnita si cea mai amarata a sotiei supuse, jucaria barbatului, servitoarea, victima lui. Chiar in tinerete trebuie sa fi fost lipsita de frumusete, insa invinsa, strivita, fruct stors si aruncat cum ajunsese, avea si ea o zi la care se gandea cu drag, o amintire care-i ramasese in suflet ca o lumina stralucitoare. Aceasta o descoperiram intr-o zi, cutreierand smeritele incaperi in care locuia tante Alexandrina, sus de tot, sub acoperisul Kalenbergului, si-n care rar patrundea cineva. Nu stiu din ce pricina perechea ducala, in primele timpuri ale casatoriei, facuse o calatorie in desertul Africii, lucru neobisnuit pe acele vremuri. Biata batrana avea o fotografie pastrata cu mai multa sfintenie decat tot ce era al ei. Ne-o arata in acea zi si degetele care tineau vechiul portret tremurau, iar ochii, totdeauna lacrimosi, varsara adevarate lacrimi de induiosare, cand o scoase din coltu-i bine ferit si ne-o dadu in mana. Era infatisata in haine de calarie, cu malacof, purtand o palarie potrivita costumului, cu margini moi si pline de pene, si tinand in mana clasica biciusca subtire. Langa dansa, mult iubitul despot, gatit si el dupa principiile ce domneau la inceputul erei victoriene, in privinta costumelor de sport. Ingamfat, impunator, sigur pe el, chiar si in acea fotografie, privea pe deasupra capului ei, pe cand ea se uita in sus, spre fata lui, cu ochii plini de adorare ai unui caine. Ca fond, desertul, clasicul desert: movile de nisip, zare nemarginita, un cort, un palmier, pana si pitorescul arab, rezemat de flinta lui prea lunga – nimic prefacut era lucrul aievea, in tot adevarul lui. Da, iat-o colo in desert ostie abia casatorita. Tinea inca in mana fotografia, duioasa amintire a unei naluciri, care-i paruse un adevar deplin – pentru ea cel putin – in ceasul cand o traise. Avusese si ea ziua ei de fericire, zi pe care o petrecuse sub soarele arzator al Africii; cort, palmieri, nimic nu lipsise, nici macar iluzia iubirii.

Iar in blandetea ei inghetata, surghiunita intr-o camera inabusitoare sub acoperis, ca sa coste mai putin incalzitul, sta privind la acel portret, cufundata-n amintiri... ãi o adiere a rozelor din gradina raiului patrundea inca o data pana la dansa...

Fusese si ea tanara odata si visase un vis, colo, departe, in desert, langa omul care astazi era un desfranat batran, plin de pacate, dar care ah – minunea inimii omenesti – il iubea inca!

Ducele Ernest era un mare vanator, chiar daca nu era cum zice Biblia “sub ochii vesnicului Dumnezeu'. Pe langa “vin, femei si cantece', putem adauga “cerbi si caprioare'. O mare parte din venitul lui era intrebuintata la intretinerea unor nemarginite parcuri; avea mici casute de vanatoare, in catesipatru colturi ale pitorescului sau ducat. Sa inconjura de o oaste de paznici si de slujbasi oficiali cu deosebite titluri si grade diverse, potrivite cu uniformele lor verzi, caci in Germania orice vanator e imbracat in verde. Ultima dragoste a batranului tiran era sora unuia din acei tineri imbracati in verde, care din aceasta pricina se bucura de mare favoare. Pomenesc de aceasta, numai pentru a adauga un ultim amanunt zugravirii devotamentului conjugal al matusii Alexandrina. Cand muri despotul la o varsta inaintata, caci necumpatarea nu-i scurtase nicidecum zilele pline si senine (batranul sibarit avea obiceiul sa zica: “Soarta nu ma poate vatama, am pranzit azi'), vaduva lui, cu inima sfasiata, lua pe acea tanara femeie sub ocrotirea ei si merse pana acolo, incat declara ca unica vila, in care grozavul ei stapan isi petrecuse orele ce chef cu acea femeie si cu altele, nu trebuie atinsa, nici locuita de altii, “pentru ca acolo traise scumpul ei, Ernest, ore atat de fericite'...

Mai multa dragoste si mila nu se poate gasi in nici o inima de sotie!