Dezvăluirile guvernatorului Băncii Naţionale a României

Florea Dumitrescu era în 1989 guvernatorul Băncii Naţionale a României şi, aşadar, este unul dintre cei mai avizaţi cunoscători ai eco­nomiei din epoca Nicolae Ceau­şescu şi ai secretelor banilor României Socialiste.

Înainte de a avea această funcţie, Florea Dumitrescu fusese timp de nouă ani, din 1969 până în 1978, ministru de Finanţe al guvernului de la Bucureşti, exact perioada de maximă înflorire a industriei din România.

Puţini ştiu astăzi că acele investiţii uriaşe au fost posibile şi ca urmare a aderării Ro­mâniei la Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. Ne­go­cierea cu aceste două instituţii financiare internaţionale au de­marat, în secret, pentru a nu afla nimic sovieticii, chiar în 1969, când Florea Dumitrescu a preluat funcţia de ministru al Finanţelor.

Acesta a preluat canalele iniţiate deja în sco­pul respectiv de diplomaţii români şi l-a avut ca partener de negociere pe însuşi preşedintele Băncii Mondiale, Robert McNamara, fostul şef al Pentagonului. Practic, Florea Dumitrescu este cel care a semnat în numele României în decembrie 1972 acordul cu FMI. Din acel an şi până în 1980, România socialistă a beneficiat de un volum de credite de aproximativ şase miliarde de dolari, care au contribuit la realizarea unor importante obiecte în industrie, agricultură şi transport.

După un stagiu diplomatic, de am­basador în China, Florea Dumi­trescu a preluat mandatul de guvernator al BNR în 1984. Culmea este că, din această poziţie, este cel care a resimţit din plin deteriorarea relaţiilor cu Banca Mondială şi FMI, drept consecinţă a hotărârii lui Nicolae Ceau­şescu de a rambursa anticipat datoria externă.

Contextul economic al anilor '80 era cu totul altul faţă de perioada în care fusese ministru de Finanţe. Spre deosebire de deceniile trecute, crescuse în putere Elena Ceauşescu, iar "Cabinetul 2" intervenea tot mai agresiv în chestiunile economice. In­trând în circuitul decizio­nal, poziţiile Elenei Ceauşescu au derutat tot sistemul economi­co-financiar al ţării. Până la urmă, Florea Dumitrescu a fost chiar demis în martie 1989 împreună cu alţi demnitari din zona economică. Unul dintre motive a fost acela că a îndrăznit să-i spună lui Nicolae Ceauşescu faptul că nu-i cea mai potrivită decizie rambursarea anticipată a datoriei ex­terne.

Florea Dumitrescu se destăinuie după 20 de ani şi prezintă cu acu­rateţea unui economist cât de gravă era situaţia economiei ro­mâneşti din ultimul an al dictaturii ceau­şiste. Totodată, pe parcursul ur­mătoarelor epi­soade, dezvăluie mecanismele de­cizionale ale timpul respectiv şi comportamentul lui Nicolae Ceau­şescu faţă de pro­ble­mele economice şi da­toria externă a României.
Răz­van Belciuganu
Dezastru în economia României socialiste
Întreaga perioadă 1950-1989 a fost caracterizată în ciuda dificultăţilor şi a unor erori în politicile industrială şi agricolă printr-o creştere economică continuă. Astfel, venitul naţional a crescut în deceniul VI de 2,7 ori, în deceniul VII de 2,2 ori, în deceniul VIII de 2,4 ori, iar în deceniul IX numai cu 8%. Perioada cu cea mai slabă creştere economică a fost 1980-1989.

În 1989, aspectele de criză s-au amplificat, anul fiind marcat de evenimente importante cu semnificaţii majore pentru mine personal şi pentru România. Am păşit în 1989 încărcat de griji şi preocupări, având funcţia de guvernator al Băncii Naţionale, instituţie cu atribuţii de bancă centrală de emisiune, centru de creditare, de casă şi de decontare al economiei na­ţio­nale.

Desfăşurarea fluentă a ope­raţiunilor băneşti, cu numerar şi fără numerar, ca şi asigurarea stabilităţii monetare şi a sănătăţii monedei naţionale erau afectate de o serie de fenomene negative ce aveau un caracter tot mai pronunţat începând cu anul 1985; stagnarea economică, scăderea eficienţei economice exprimată în reducerea creşterii venitului na­ţional. Astfel de fenomene se reflectau în evoluţia şi structura creditelor bancare, după cum urmează:

Această evoluţie a creditelor explică deteriorarea situaţiei economice şi financiare din economie. Creditele curente pentru producţie şi circulaţie s-au diminuat ca pondere de la 77,7% la 44,7%. Atrage atenţia creşterea cre­ditelor restante de la 12,7 miliarde de lei la 205,3 miliarde de lei, cu o pondere în total de 36,3% în anul 1989 faţă de 3,3% în 1985.

Totodată, creditele pentru acoperirea pierderilor întreprinderilor erau de 107 miliarde de lei sau 19% din totalul creditelor. Modi­ficările în structura creditelor pe termen scurt exprimă deficienţele şi dificultăţile din întreprinderi, fe­no­me­nele de criză economică şi financiară. Astfel de fenomene se reflectau şi în blocajul financiar prin creşterea datoriilor restante faţă de furnizorii de mărfuri şi servicii, formându-se un blocaj în lanţ în întreaga economie care atinsese la finele anului 1987 şi 1988 peste 100 de miliarde de lei.

Nicolae Ceauşescu era tot mai preocupat de mersul economiei. Îşi dădea seama de dificultăţile din întreprinderi şi, ca urmare, organiza tot mai des şedinţe cu reprezentanţii ministerelor şi instituţiilor centrale în care se dezbăteau problemele, dar se oprea la a critica neajunsurile, spe­rând să se îmbunătăţească situaţia.

Am să mă refer la una dintre şedinţele Comitetului Politic Executiv din ia­nuarie 1989, care "a examinat şi aprobat măsurile pentru realizarea planu­lui pe luna ianuarie şi întregul tri­mestrul I al anului 1989" şi "a cerut Guvernului, ministerelor, centralelor, unităţilor economice, organelor şi organizaţiilor de partid să ia neîntârziat măsurile ce se impun pentru o cât mai temeinică organizare a mun­cii, desfăşurarea corespun­zătoare a producţiei, întărirea ordinii, disciplinei şi spiritului de răspundere în toate domeniile de activitate, a in­sistat asupra necesităţii încadrării stricte în normele aprobate şi so­luţionării operativ a tuturor pro­blemelor de care depinde înde­pli­nirea planului pe luna ianuarie, pe tri­mestrul I şi pe întregul an 1989".

În legătură cu sarcina de a se respecta normele (de stoc, de consum, de cheltuieli etc.) este de menţionat însă că una dintre problemele care creau mari dificultăţi întreprinderilor o reprezenta nivelul acestor norme stabilite de chiar Nicolae Ceauşescu.

La majoritatea întreprinderilor, apro­vizionarea cu materii, prime, ma­teriale, combustibil, subansambluri, se făcea, cu mari întreruperi şi întârzieri, provocând mari pagube, stocuri supranormative de materiale dezasortate, produse neterminate etc. Mari stocuri de materiale şi produse rezultau ca supranormative, întrucât normativele de stocuri şi în consecinţă şi normativele financiare calculate pe baza normativelor de stoc erau arbitrare fără o justificare şi fundamentare temeinică, economică.
Prin Decretul nr. 250 de la 12 iulie 1980 s-a stabilit o serie de aşa-zise normative sintetice economico-financiare, între care şi normative maxime de stoc, calculate la volumul producţiei marfă reprezentând: necesarul pe numai 20 de zile pentru materii prime şi materiale, 10 zile pentru producţia neterminată, cinci zile pentru produsele finite destinate consumului intern şi 10 zile pentru cele destinate exportului.

Pe această bază, la toate întreprinderile s-au stabilit normative de 5-10-20-30 de zile, în timp ce condiţiile de aprovizionare tehnico-materială, procesele de producţie durau - după tehnologiile stabilite - de două-trei ori mai mult, iar la unele produse cu ciclu de producţie lung, de opt-zece ori şi chiar mult mai mult.

De exemplu, la Combinatul de utilaj greu Cluj-Napoca din industria constructoare de maşini, normativul pentru producţia neterminată aprobată de minister în cadrul normativelor prevăzute în Decretul nr. 250/1980 era de 21,6 zile, iar, conform me­to­dologiei şi tehnologiei de fabricaţie, ciclul de producţie la turbine re­prezenta 720 de zile, la utilaj metalurgic 240 de zile, la cazane de apă 195 de zile, la părţi specifice de centrale termice 150 de zile, existând sute de astfel de exemple, îndeosebi în industria constructoare de maşini, industria navală, aeronautică, energetică etc.

În anii 1987 şi 1988 am propus de mai multe ori din partea Băncii Naţionale, împreună cu Ministerul Finanţelor, cu alte organe centrale şi cu ministerele, corectarea acestor situaţii. După discuţii repetate, Ceau­şescu a aprobat (prin Decretul nr. 37/1987) o anumită îmbunătăţire a normativelor de stoc, dar după câteva luni, văzând într-o lucrare privind situaţia stocurilor din economie şi a normativelor de stocuri, că datele nu mai corespund cu cele aprobate de el în anul 1980, a declanşat - împreună cu Elena Ceauşescu, care "se pricepea" ca şi el în toate - o serie de verificări şi şedinţe peste şedinţe în care "tuna şi fulgera" împotriva celor care au îndrăznit să prezinte propuneri de mărire a normativelor de stocuri şi financiare. După mai bine de o săptămână de verificări şi ameninţări de tot felul, de aprecieri umilitoare, a anulat îmbunătăţirile aduse normativelor prin Decretul nr. 37/ 1987, revenind la cele iniţiale, agravând în felul acesta şi mai mult situaţia financiară a întreprinderilor.

Crearea de stocuri supranormative de materiale şi producţie neterminată era determinată şi de faptul că unele materiale şi subansambluri care nu se fabricau în ţară erau reduse şi chiar excluse de la import, ca să se facă economie de valută, "indi­cân­du-se" să fie asimilate în ţară. Asimilarea în ţară dura foarte mult, iar uneori era imposibilă şi pentru o eco­no­mie de câteva mii de dolari - la nivelul unei întreprinderi - era afectată o produc­ţie de sute de mii sau de mi­lioane de lei. În realitate s-au înregistrat mari rămâneri în urmă în dezvoltarea unor ramuri, în evoluţia tehnologiilor, în asimilarea unor produse noi.

A fost afectată ca­litatea produselor, cu efecte asupra satisfacerii nevoilor pieţei interne şi exportului. Ne vom referi la un singur sector - producţia de nave - în care, pentru dezvoltarea şi dotarea şantierelor, s-au investit mari fonduri. Din cauza neasigurării din import a unor apa­rate de bord sau a altor subansambluri, nu se puteau termina la timp navele, nu se onorau livrările conform condiţiilor contractuale, zeci şi sute de nave stând imobilizate ani la rând în şantierele navale, în timp ce pentru nevoile de transport privind exportul sau im­portul românesc se plăteau anual zeci şi sute de milioane de do­lari altor societăţi de transport străine. Situaţii similare se întâlneau şi în alte sectoare de producţie.
Florea Dumitrescu