Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Maestrul Dinu Săraru o cunoştea pe Mihaela Tonitza de când era copilă. A fost o relaţie specială între ei, iar ea îi spunea "Tata Dinu". Apoi au devenit colaboratori foarte apropiaţi în lumea teatrului. Mihaela, Ştefan şi Dinu Săraru au avut o relaţie specială de creatori de frumos.
Primele amintiri ale maestrului Dinu Săraru sunt legate de copilăria şi tinereţea Mihaelei Tonitza. "Era atât de frumoasă, încât semăna cu copiii pictaţi de bunicul ei. Dacă ar fi văzut-o, aşa ar fi pictat-o, dar nu avea cum, că el murise. Era teribil de frumoasă, subţire ca o nuia. Dinamică, veselă, sociabilă, luminoasă, cu o foarte bogată disponibilitate spre umor. Eu eram secretar general de redacţie la «Luceafărul», ea avea vreo 18 ani, se ţinea după mine, era băieţoasă. Îmi spunea «Tata Dinu». Semăna cu maică-sa foarte mult, cu doamna doctor. Temperamental semăna cu mine! Chiar îi spuneam mamei sale că nici dacă o făceam amândoi nu semăna aşa cu mine!
Înainte de a-l cunoaşte pe Ştefan Iordache, Mihaela era cât pe ce să se mărite cu altcineva. Dar într-o zi... pe Bulevardul Magheru a apărut Ştefan Iordache. El era actor la Nottara. Peste drum de teatru era «Grădiniţa», o cârciumă vestită, unde se întâlneau actorii şi făceau chefuri până dimineaţa. El avea aşa o alură răzvrătită, ca de Beatles", îşi aminteşte maestrul Dinu Săraru. "Foarte tânăr, foarte proaspăt, cu un glas extraordinar, care trimitea spre Vraca, un glas vibrat. Tonitza a căzut cu ochii pe el, el cu ochii pe ea. Nu se mai putea face nimic, s-au căsătorit. Între ei a fost o iubire necontenită, mare, aprinsă, incendiară tot timpul. Şi când se mai certau tot incendiu era. El avea cultul lumii ţărăneşti, ea, care era orăşeancă, fată de mijlocul Bucureştiului, încă nu descoperise lumea ţărănească. Prin el a descoperit-o. El era dintr-o familie de ţărani, tatăl lui era croitor, care a venit la Bucureşti în cele din urmă, dar Ştefan tot la ţară îşi făcea vacanţele."
Din fata băieţoasă, Mihaela avea să devină unul dintre cei mai importanţi, iubiţi şi apreciaţi creatori ai lumii artistice din România.
"Ea era asistent la Institut şi preda estetica. Arghezi primind Premiul Herder, trebuia să dea cuiva bursa, că aşa prevedea legea, şi şi-a adus aminte că a fost prieten cu Tonitza. S-a interesat dacă mai e cineva din familia Tonitza. «Este Mihaela Tonitza, nepoată directă, o fată foarte deşteaptă». I-a dat ei bursa Herder, iar ea a stat la Viena un an, unde a făcut pregătire de specialitate. A venit, şi-a dat doctoratul, a devenit lector universitar." De aici începe colaborarea extraordinară dintre cei doi: Mihaela Tonitza şi maestrul Dinu Săraru. "Când am fost eu numit director la Teatrul Mic, am schimbat toată echipa de acolo şi am chemat-o să fie director adjunct. A venit, a fost un director adjunct desăvârşit. Iubea actorii, îl iubea pe Ştefan, numai că el era actor la Teatrul Nottara. A venit şi el la Teatrul Mic după aceea. Ea a fost un director devotat, inspirat, a fost şi autoarea, alături de mine şi de Cătălina Buzioanu, a direcţiei repertoriale (pe care o imprimam eu). Concepţia mea de director de teatru era să fie o direcţie în acord cu exigenţele vremii şi ale publicului, neţinând seama de conjuncturile nefericite ale epocii, care să pună în valoare actorii. Aşa am adus-o pe Valeria Seciu de la Naţional, apoi pe Carmen Galin. Primul spectacol făcut cu Iordache şi cu Valeria Seciu în teatru a fost «Să-i îmbrăcăm pe cei goi» de Pirandello. Tonitza, director adjunct, a lucrat cu Cătălina Buzioanu la scenariul pentru spectacol. Unul dintre meritele ei mari a fost nu numai acela de comentator de teatru, ci şi de creator de scenarii teatrale. Performanţa ei cea mai mare în epocă a fost scenariul la «Maestrul şi Margareta» de Bulgakov. E opera ei şi a Cătălinei Buzoianu, care avea viziunea generală, dar scriitura, transformarea romanului în piesă de teatru e opera Mihaelei Tonitza. În primul rând avea, indiscutabil, un talent scriitoricesc în spaţiul acesta al replicii de teatru, al dialogului teatral, al scenei, al actelor de teatru, al loviturilor de teatru. Acest scenariu după «Maestrul şi Margareta» a fost primul făcut în lume, înaintea ruşilor. La toate piesele care s-au jucat la teatru ea a fost mai mult decât secretar literar şi director artistic al teatrului, era coautoare la scenarii, chiar dacă nu semna. Din acest punct de vedere s-a bucurat în teatru de o autoritate indiscutabilă. A plecat de la mine, de la Teatrul Mic, directoare la Teatrul de Copii şi Tineret, Ţăndărică."
La "Ţăndărică" avea să revoluţioneze lumea teatrului de păpuşi şi marionete. "În însemnările ei a spus că ea a învăţat de la Dinu Săraru şcoala de teatru. S-a dus cu această şcoală la «Ţăndărică », cu acelaşi cult al vedetelor şi al actorilor-vedete, a scos în faţă mânuitorii cei mai buni de păpuşi. A creat un repertoriu remarcabil. A făcut ca «Ţăndărică» să devină o scenă importantă a stagiunilor bucureştene. Nu era numai un teatru de copii, era şi pentru oameni mari. A pus în scenă cu mijloacele artei păpuşereşti şi subiecte cu caracter filosofic, cu caracter social, iar premierele erau ca la Teatrul Mic. Venea tot Bucureştiul, ne amuzam că ne-a făcut pe toţi copii! Înflorea în calitate de director la «Ţăndărică», ştia să-şi primească invitaţii, iar premierele de acolo erau o sărbătoare în Bucureşti. A organizat în Capitală o mişcare în lumea copiilor. Veneau cu autobuzele, cu autocarele la premiere, la spectacole, tot timpul pe Calea Victoriei circulaţia era blocată de copiii care veneau la teatru. Ea avea o vocaţie pedagogică foarte bună şi reală. S-a găsit foarte acasă la ea în crearea unui univers al spectatorului de teatru de păpuşi. Era mai mult decât un teatru de păpuşi pentru copii. A fost un teatru cuceritor pentru toată lumea. Şi-a impus teatrul, a impus numele păpuşarilor, care au devenit vedete în lumea culturală bucureşteană. Ea este autoarea în spaţiul acesta al teatrului de păpuşi şi marionete, a intrat în istoria acestui gen aşa cum a scris cărţi biografice despre actori şi monografii actoriceşti importante. Avea o ambiţie teribilă să scrie şi avea talent la scris şi la comentariul teatral."
Iubirea dintre Mihaela şi Ştefan nu se poate descrie în cuvinte. "A fost o iubire foarte frumoasă între ei. Copilul lor a fost Gruiu. S-au consacrat acestei lumi de la Gruiu cu un devotament extraordinar - el care simţea nevoia lumii ţărăneşti - pentru el era un univers întreg, şi pentru ea la fel. El şi-a completat pământul, a pus vie, pruni, nuci. Apoi şi ea a devenit o iubitoare a acestui pământ de la Gruiu, de nu mai puteau trăi în Bucureşti. El visa să se pensioneze, să termine cu teatrul, deşi murea pentru teatru, să stea la Gruiu, să facă ţuică, să facă vin, să culeagă nucile. Au iubit teribil tot ce era acolo! Era sufletul lor, inima lor, copilul lor! Ei se iubeau între ei şi iubeau împreună Gruiu, care era mai mult decât o proprietate, era o fiinţă care ţinea de bogăţia sufletului lor."
Din "Tata Dinu", maestrul Săraru avea să devină "Naşul". "Când au făcut 25 de ani de căsătorie m-au rugat să le fiu naş. Eram foarte legaţi, toată ziua erau în casă la noi, şi aici, şi la Slătioara, eram ca într-o familie. Nunta a fost extraordinară, şi-au chemat prietenii actori, l-au chemat pe Tudor Gheorghe, au adus un preot mai bătrân care avea un haz teribil. Era o zi de vară nemaipomenit de frumoasă, iar ei erau îmbrăcaţi foarte frumos. Casa lor era tot timpul plină de actori. Ziua ei şi a lui Ştefan erau sărbători pentru teatrul bucureştean; şeful statului venea la ei, ca invitat, nu ca şef al statului, venea şi primul-ministru... S-au bucurat amândoi de o preţuire foarte mare, în ipostaza de intelectuali de rasă şi de linia întâi ai culturii româneşti din epocă."
Ştefan Iordache şi Mihaela Tonitza au trăit o iubire perfectă.
"Au avut la un moment dat bucuria să stea amândoi mai mult la Gruiu, atunci când Ştefan nu a mai avut spectacole seară de seară, şi atunci cred că au fost fericiţi. El era un gânditor, sociabilitatea lui era aparentă. El era un interiorizat, un om meditativ, avea o singurătate... singura care pătrundea în acest univers al lui era Mihaela, care dezghioca singurătatea lui şi intra în universul lui. A fost unul dintre cele mai frumoase cupluri pe care le-am cunoscut eu în viaţa mea. Şi în care iubirea putea fi pipăită. Era atât de puternică iubirea lor, încât aveai sentimentul că poţi pune mâna pe ea şi poţi să o mângâi mângâindu-i pe ei.
O vizită la ei era o bucurie, ne aşteptau amândoi cu o mare bucurie. Ea avea un umor cum rar am mai întâlnit oameni. Nopţi întregi vorbeam la telefon şi râdeam. Avea o disponibilitate spre satiră, satiră virulentă, comentând lumea în care trăiam.
A făcut parte şi din sufletul meu şi al familiei mele. Ştefan şi Mihaela rămân pentru mine poate cei mai frumoşi prieteni pe care i-am avut. Iubirea lui pentru ea a fost extraordinară, el nu putea trăi fără ea nici o secundă, dar nici ea."
Mihaela şi Ştefan? "Ei au fost în a doua jumătate a veacului al XX-lea şi în primul deceniu din veacul acesta o poveste foarte frumoasă în lumea teatrului românesc. O poveste de iubire şi o poveste de mari succese artistice. Ea a adus copiii la teatru, el a adus la teatru milioane de spectatori. Amândoi au fost iubiţi de publicul ăsta cum n-a mai fost un alt cuplu actoricesc.
Dar liniştea şi fericirea au găsit-o la Gruiu. Le-a plăcut cerul acela, lume aceea, ţăranii aceia. Ţăranii aceştia i-au iubit şi ei, au devenit cele mai apropiate rude ale lor", încheie maestrul Dinu Săraru.
