Discordiile interne ale opozitiei dupa 23 august 1944

De prea multe ori, totul se arunca in spinarea Securitatii, insa aceasta nu s-a nascut pe un loc gol. O buna parte din personal si l-a tras din efectivele Serviciului Special de Informatii si ale Sigurantei Statului, care nu s-au comportat ca niste zane.

De prea multe ori, totul se arunca in spinarea Securitatii. Nu numai diversi ziaristi neofiti in ale istoriei, ci si oameni intrati intr-o senectute adanca au imputat institutiei puse pe roate la 30 august 1948 fapte intamplate in 1947, cum ar fi capcana intinsa national-taranistilor la Tamadau. Ceea ce frizeaza ridicolul. Bineinteles, Securitatea nu s-a nascut pe un loc gol si nici nu a aparut ca o balega intr-un razor de zambile. O buna parte din personal si l-a tras din efectivele Serviciului Special de Informatii si ale Sigurantei Statului, ultima fiind o structura informativa si represiva care nu s-a comportat nici ea ca o zana. Din pacate, prea putini au avut rabdarea sa desluseasca ce s-a intamplat in aceste structuri dupa 23 august 1944 si cum au ajuns sa-i reprime tocmai pe protagonistii unui regim politic pe care il aparasera pana atunci.

Politia politica se practicase in Romania si inainte de declansarea celui de-al doilea razboi mondial, mai ales sub domnia regelui Carol al II-lea, dar Siguranta nu si-a propus niciodata sa terorizeze o intreaga natiune. Infiltra cu informatori partidele zise istorice, tinandu-le sub control si incurcan- du-le toate planurile, si lovea fara nici o crutare in curentele subversive, de genul extremei drepte, reprezentata de legionari, sau al comunismului finantat de la Moscova. Iar in anii razboiului, Serviciul Special de Informatii si Siguranta Statului au ajuns in situatia paradoxala de a-i apara, din ordinul lui Ion si Mihai Antonescu, chiar pe adversarii regimului militar al lui Ion Antonescu, de orice tentativa germana de a-i agresa. O asemenea situatie era fara echivalent in Europa ravasita de conflagratie.

TARANISTI SUB PROTECTIE. Efectiv, cand s-a auzit ca germanii intentionau sa-l rapeasca sau sa-l lichideze pe Iuliu Maniu, Siguranta l-a luat pe presedintele PNT sub o protectie discreta, dar eficienta. Grupul de spioni in favoarea britanicilor, depistat in vara lui ’41, condus de Rica Georgescu si patronat la vedere de Iuliu Maniu, nu a fost condamnat niciodata. Eugen Cristescu, directorul SSI, a intervenit personal in vederea eliberarii din lagarul de la Targu-Jiu a taranistilor care fluierasera in biserica, cum s-a intamplat in cazul guralivului Ilie Lazar. Acesta intrase la zdup dupa ce raspandise la Capsa extrase din scrisorile adresate de Iuliu Maniu lui Ion Antonescu. Tot Eugen Cristescu l-a ajutat pe Ion Mihalache sa avanseze de la gradul de capitan la cel de maior. Secundul lui Maniu ii ceruse personal lui Ion Antonescu aceasta favoare, dar maresalul i-a spus ca nu-l putea avansa daca nu efectua un stagiu minim pe front, dupa care directorul SSI i-a aranjat fruntasului taranist un sejur de doua-trei saptamani pe langa comandamentul unui corp de armata desfasurat in Ucraina, unde Ion Mihalache a baut cateva cafelute si de unde s-a intors cu epoleti de maior. Cand Ion Antonescu nu avea timp sa acorde audiente, orice comunicare a lui Iuliu Maniu cu seful statului se realiza indeobste prin Tuliu Goruneanu, ofiter din directia juridica a SSI, care-l vizita pe liderul taranist acasa la orice apel al acestuia si la orice ora din zi sau din noapte. Corespondenta lui Iuliu Maniu cu reprezentantii britanici de la Istanbul si Ankara era purtata prin intermediul fostului deputat Constantin Bursan, de asemenea agent SSI. In sfarsit, Eugen Cristescu a mers pana acolo incat i-a facilitat lui Iuliu Maniu o intrevedere cu Alfred de Chastelain, agent al britanicilor parasutat in Romania si, totodata, a asigurat protectia comunicatiilor radio ale magului de la Badacin cu britanicii. Cu alte cuvinte, in mod firesc, taranistii nu ar fi avut nimic de reprosat celor doua structuri, intrate in dizgratie dupa lovitura de stat din august 1944.

UN BOIER. Eugen Cristescu, ingerul ocrotitor al lui Iuliu Maniu si al taranistilor in general

PREMONITIA LUI EUGEN CRISTESCU. Inca din mai 1943, dupa ce la Bucuresti s-au evaluat consecintele infrangerii de la Stalingrad, Ion Antonescu stia ca razboiul era pierdut si ca zilele lui la conducerea statului erau numarate. Sosise momentul sa se gandeasca la viitor si chiar l-a insarcinat pe directorul SSI sa-i prezinte un raport incheiat la toti nasturii despre consistenta miscarii national-taraniste si despre capacitatea lui Iuliu Maniu de a salva Romania din impasul inevitabil spre care se indrepta. Raspunsul lui Eugen Cristescu nu s-a lasat asteptat. Intr-un amplu raport a expus toate balbaielile taranistilor din primii doi ani de razboi si a incheiat impecabil: "Devotatii il numesc in buletinele partidului omul providential, spre a crea in jurul numelui sau o atmosfera de misticism si a raspunde, astfel, unor necesitati propagandistice, dar insisi fruntasii partidului stiu ca eventualele succese viitoare ale lui Maniu depind de o serie de factori interni si externi. Acesti fruntasi recunosc ca rostul sau ar incepe numai din ziua in care factorul sovietic n-ar avea sa joace vreun rol in Romania, dar nu vad in ce chip influenta Rusiei ar putea fi inlaturata la o victorie a Natiunilor Unite. Cat priveste influenta asupra maselor populare, el isi aroga singur o mare popularitate, dar e de vazut in ce masura razboiul si curentele noi la care el va da nastere vor schimba structura politica a tarii". Intr-adevar, scepticismul lui Eugen Cristescu a fost validat de evenimentele ulterioare.

Nu este o rusine sa pierzi un razboi, cand ai in vedere si impotriva cui l-ai purtat. Au traversat o asemenea experienta nefasta si natiuni mult mai glorioase si mai importante decat cea a romanilor. Durerea venea dintr-o alta parte. Intr-o tara care pierduse un razboi sangeros, avand drept urmare o schimbare din temelii a comportamentelor si mentalitatilor, Iuliu Maniu continua sa gandeasca si sa actioneze in termenii gaunosului politicianism antebelic. Nu putea intelege ca majoritatea barbatilor in masura sa-si spuna cuvantul in vacarmul creat de agitatiile comunistilor in societatea acelei epoci, mai ales aceia care facusera razboiul in Caucaz, in Stepa Calmuca, in Cotul Donului sau in Crimeea, nu puteau sa gandeasca la fel ca si aceia care, in acelasi rastimp si la adapostul a fel de fel de scutiri de mobilizare, invartisera fel de fel de combinatii politice dubioase sau doar fanteziste in saloanele restaurantului Capsa, la Mon Jardin sau pe terasele restaurantului Cina. Ultimul local fiind preferat de Iuliu Maniu, pentru ca de la mesele lui se putea vedea cine mai intra si cine mai iesea din Palatul Regal. Acolo petrecuse o noapte intreaga, in septembrie 1940, cu inima stransa, impreuna cu Nicolae Penescu, asteptand sa se intample ceva cand Ion Antonescu solicita abdicarea lui Carol al II-lea. Si nu se intamplase nimic.

VISINSKI VERSUS IULIU MANIU. Acum, in toamna lui 1944, participand la o agapa la care era prezent si A. I. Visinski, Iuliu Maniu n-a fost bagat in seama de emisarul sovietic, insa, cand reuniunea s-a spart, acesta s-a apropiat de liderul taranist, l-a privit fix in ochi si i-a spus apasat: "Trebuie sa va democratizati!". Martor la toata scena fiind acelasi Nicolae Penescu. Chestiunea l-a lasat siderat pe Maniu: adica el trebuia sa se democratizeze, nu rusii si nici comunistii romani din solda sovieticilor! A fost un moment in care putea sa-si dea seama ca impotriva flagelului comunist nu se putea lupta in stilul falit al traditionalei politici dambovitene. Dar n-a inteles nimic. Viata politica a celor care se considerau democrati continua sa se consume in pertractari de culise, intre insi care stateau si se certau de decenii in aceeasi caciula. La alegerile din noiembrie 1946 se vor prezenta cu acelasi program cu care partidul participase la alegerile precedente. Ceea ce insemna ca din punctul lor de vedere nu se schimbase nimic in lume si nici in tara! Dar absolut nimic! Evident depasiti de curentele noi prevazute de directorul SSI, curente reprezentate nu numai de comunisti, ci si de aripile si aripioarele care se tot desprindeau din propriile lor injghebari organizatorice, cele mai multe alunecand imperceptibil sau pe fata spre stanga, si Iuliu Maniu, si companionii sai din partid au pasit din eroare in eroare. Prima dintre aceste erori, asupra careia nu pluteste vreun dubiu, dar despre care nimeni nu vrea sa vorbeasca, a fost nu doar profund imorala, ci si de ordin fatal: Iuliu Maniu si Ion Mihalache l-au vandut pana si pe Eugen Cristescu, protectorul lor din anii razboiului. Despre o asemenea afacere tulbure, bonomul Arturo Bocchini, seful temutului serviciu secret italian OVRA, ar fi spus ce i-a spus si lui Mussolini intr-un caz similar: "Este un delict, Excelenta, adica mai mult decat o eroare!".

UN DOMN. Juristul Tuliu Goruneanu, ofiterul mijlocitor intre Iuliu Maniu si Eugen Cristescu

OPOZITIA ARUNCA LEST. Indirect, vanzarea in speta a fost confirmata de insusi fostul director al SSI, in interogatoriul la care l-a supus Dumitru Saracu, fost chelner la Capsa, ajuns acuzator public sub noul regim, la 14 aprilie 1946. Era un interogatoriu preliminar "procesului marii tradari nationale". Imediat dupa debarcarea maresalului Ion Antonescu, de teama ca va fi si el arestat, Eugen Cristescu se refugiase la un prieten din Bughea, o comuna din judetul Muscel. De acolo, in noaptea de 22 spre 23 septembrie 1944 a coborat la Dobresti, la conacul lui Ion Mihalache, unde s-a intalnit cu vicepresedintele PNT, solicitand un sprijin si o mana de ajutor. "I-am spus domnului Mihalache - i-a marturisit fostul director al SSI chelnerului chemat sa faca justitie - ca rostul venirii mele acolo este de a-i cere ajutorul pentru protectia persoanei mele. Am spus domnului Mihalache ca-l rog fie sa vina la Bucuresti, fie sa vorbeasca cu cine va crede de cuviinta, si in special cu domnul Maniu, care era un membru important al guvernului de atunci. Domnul Mihalache mi-a promis tot sprijinul, dar s-a limitat la a scrie o scrisoare domnului Maniu, pe care a doua zi urma s-o trimitem la Bucuresti, cu secretarul sau, Popescu-Mehedinti... Nici macar aceasta scrisoare nu era in termeni hotaratori si nu cerea o aparare precisa si pozitiva a soartei mele, ci-l ruga pe domnul Maniu sa faca tot ce e posibil". Iar a doua zi, 23 septembrie 1944, insasi sotia lui Eugen Cristescu l-a contactat pe Maniu, divulgandu-i refugiul sotului ei si implorandu-l sa faca ceva in sprijinul lui.

In interogatoriul la care a fost supus de Dumitru Saracu, desigur, Eugen Cristescu nu putea spune mai mult fara a-si agrava situatia, cu atat mai mult cu cat abia fusese adus de la Moscova si nu prea stia cum bate vantul la Bucuresti si cine detine sau nu detine puterea reala. Dar ce a gasit de cuviinta sa faca Iuliu Maniu se poate deduce din ce s-a intamplat ulterior: deoarece Eugen Cristescu isi divulgase locul refugiului si lui Ion Mihalache, si, prin sotie, lui Iuliu Maniu, la 24 septembrie 1944 potera l-a cautat exact unde trebuia sa-l gaseasca si fostul director al SSI a fost arestat, fiind expediat automat la Biroul Statistic Militar de la Bucuresti si dat ulterior in mainile rusilor. Printre cei care i-au pus catusele si l-au escortat pana in capitala se numara si maiorul Stefan Tomescu, transferat candva din armata in SSI si, dupa aceea, in Siguranta Statului. In 1947, ca ofiter acoperit, va fi introdus in celulele unor arestati taranisti spre a-i trage de limba, in scopul obtinerii unor informatii suplimentare, dar, fie premeditat, fie in consecinta unui ghinion, va fi uitat in detentie pana in aprilie 1964. Ceea ce ne face sa credem ca vorba conform careia Dumnezeu nu bate cu batul nu e un proverb de pripas. In ceea ce il privea pe Eugen Cristescu, este mai mult decat limpede ca oricum ar fi fost arestat, insa nu era cazul sa-si lege numele de o asemenea murdarie chiar Iuliu Maniu si Ion Mihalache.

VANZAREA FACE VALURI. Vestea despre modul ignobil in care fusese vandut Eugen Cristescu s-a raspandit ca fulgerul printre ofiterii de informatii din toate structurile de resort. Acestia au inteles imediat ca asa-zisii "istorici" erau niste carpe, ca nu se puteau astepta la nimic bun de la politica lor si ca ei, ofiterii de informatii, urmau sa plateasca pentru toate oalele sparte sub un regim politic maturat de pe scena istoriei. Din nefericire, previziunile lor sumbre s-au implinit mult mai repede decat si-ar fi putut inchipui cineva. Sub presiunea continua a Comisiei Aliate (sovietice) de Control, din exterior, conjugata cu aceea a comunistilor autohtoni reprezentati de Teohari Georgescu, din interiorul Ministerului de Interne, "istoricii" s-au decis sa arunce o parte din lest, sperand ca se vor face ceva mai simpatici la Moscova. Atat taranistul Nicolae Penescu, in calitate de ministru plin, cat si generalul Nicolae Radescu, girant succesiv al conducerii Ministerului de Interne, au licentiat din serviciu numerosi ofiteri si agenti din SSI, Siguranta Statului si Politia de ordine publica, asezandu-i pe toti in fata unui pericol mortal: confruntarea cu tribunalele militare. Nu-i mai astepta decat deposedarea de drepturi civile si puscaria. Cu toate ca nu facusera nimic altceva decat sa se tina de o datorie, aceeasi in timp de pace, cat si in timp de razboi. Din tagma comunistilor, orice nenorocit pe care il alergase un sergent de politie pe strazile Bucurestilor, noaptea, cand iesea la lipit afise, putea sa solicite incarcerarea oricui, fara martori si fara probe.

Printre putinii "istorici" care au inteles ca achiesarea partidelor democratice la o asemenea practica va genera consecinte nefaste si ponoase incalculabile, fiind vorba in cele mai multe cazuri despre oameni nevinovati, a fost liberalul Mihail Farcasanu, un personaj combativ si cu picioarele pe pamant. Dar si liberalii, in general, au fost reticenti in a se implica intr-o asemenea malversatiune, chiar daca Dinu Bratianu nu putea rezista argumentelor lui Iuliu Maniu. Daca inerentele confruntari de opinii dintre cele doua partide s-ar fi produs la lumina zilei ar fi fost altceva. Insa s-au petrecut in culise si multi dintre cei care studiaza fracturile epocii nu pot intelege nici astazi de ce taranistii l-au tratat cu o dusmanie perpetua si afisata pe Mihail Farcasanu, chiar si in emigratie. Conflictele lui cu taranistii si social-democratii ajunsi peste granita, care in 1944 si primele doua luni din 1945, in chestiunea spinoasa a licentierii din slujbe a ofiterilor de informatii, jucasera in trena ciracilor lui Iuliu Maniu, isi aveau radacinile in discordiile de atunci. Un alt emigrant roman caruia nu i-a venit sa creada ca "istoricii" au cotizat la un asemenea gest total contraproductiv a fost ziaristul Pamfil Seicaru.

TEOHARI GEORGESCU NU ERA PROSTUL PROSTILOR. O mare surpriza a survenit imediat dupa 6 martie 1945, data instalarii guvernului Petru Groza, controlat de acum in totalitate de comunisti. Devenit ministru plin de Interne, Teohari Georgescu a intors macazul cu 180 de grade: si-a acuzat cu vehementa predecesorii ca ar fi indepartat din Politie, Siguranta si SSI loturi numeroase de oameni cu experienta si de o certa valoare profesionala, pasamite in scopul de a grabi prabusirea ordinii publice si instalarea haosului in tara. Multi dintre cei impinsi in dizgratie de Nicolae Penescu si generalul Nicolae Radescu au fost primiti cu mare tam-tam in servicii, fiind salvati temporar de o soarta ingrata. Bineinteles, era un simplu siretlic comunist, insa siretlicul a prins. Din acel moment, mai ales Siguranta s-a intors impotriva partidelor zise istorice, care o vandusera pur si simplu in vazul lumii, si nu s-a lasat pana cand nu le-a rupt oasele. Le-a vanturat cum se vantura pleava, si bomboana de pe coliva le-a asezat-o la Tamadau. Apoi a urmat scoaterea lor din legalitate. Cand a luat fiinta Securitatea, taranistii, liberalii si aliatii lor de ocazie nu mai existau pe scena politica romaneasca. In deznodamantul in speta, intr-adevar, au jucat un rol important si infiltrarile operate in Siguranta si SSI de sovietici si comunisti autohtoni. Totusi nu este cazul sa exageram efectele infiltrarilor respective. Pana in 1947, treaba lichidarii oricarui rudiment de democratie din tara a fost dusa la capat tot de ofiterii cu vechime in activitate, din serviciile la care ne referim.

S-a intamplat asa si nu altfel, pentru ca mai ales acestia aveau sursele de informatii in mana. Inca din 1933-1934, cand Iuliu Maniu s-a angajat intr-o adversitate ireductibila fata de regele Carol al II-lea, din ordinul Suveranului, taranistii au fost infiltrati cu un numar apreciabil de informatori, cei mai multi recrutati dintre ei. La declansarea razboiului, informatorii in speta au fost transferati de Siguranta spre SSI. Dupa 23 august 1944, SSI, traversand o perioada de disolutie, i-a predat din nou Sigurantei. Si, in sfarsit, la 30 august 1948, Siguranta in agonie i-a predat Directiei Generale a Securitatii Poporului. Dintre acesti informatori, unii au activat fara nici o eclipsa din 1933-1934 pana prin 1961-1962, multi exersandu-si dexteritatile chiar si in puscarii. Ii avem in vedere, de pilda, pe cei cu numele de cod Aristarh, Demostene, Zizi I sau Zizi II. Cum s-ar spune, au fost informatori sub trei dictaturi, cum ar fi spus Lucretiu Patrascanu, unul din marii dizgratiati ai regimului comunist. Or, relatia cu aceasta categorie de informatori nu puteau s-o intretina elementele infiltrate de rusi si de comunisti in sistem, ci tot ofiterii care ii recrutasera si in care specimenele in discutie puteau sa aiba incredere.

MISTICISM "Devotatii il numesc in buletinele partidului omul providential, spre a crea in jurul numelui sau o atmosfera de misticism si a raspunde, astfel, unor necesitati propagandistice, dar insisi fruntasii partidului stiu ca eventualele succese viitoare ale lui Maniu depind de o serie de factori" Eugen Cristescu, 1943

FACTOR SOVIETIC "Acesti fruntasi (ai PNT - n.r.) recunosc ca rostul sau (al lui Iuliu Maniu - n.r.) ar incepe numai din ziua in care factorul sovietic n-ar avea sa joace vreun rol in Romania, dar nu vad in ce chip influenta Rusiei ar putea fi inlaturata la o victorie a Natiunilor Unite" Eugen Cristescu, 1943

LAMENTATIE "Am spus domnului Mihalache ca-l rog fie sa vina la Bucuresti, fie sa vorbeasca cu cine va crede de cuviinta, si in special cu domnul Maniu, care era un membru important al guvernului (sept. 1944 - n.r.). Domnul Mihalache mi-a promis tot sprijinul, dar s-a limitat la a scrie o scrisoare domnului Maniu" Eugen Cristescu, 1946

REVERSUL

Viitorul are un mic defect: ne place sau nu ne place, viitorul chiar vine. Printr-o ironie a sortii, la fel s-a intamplat si in timpul evenimentelor din 1989, la Timisoara, la Bucuresti si in alte orase. Armata a tras in populatia iesita in strada si au platit ofiterii din fosta Securitate. Fiind vorba aici despre cine a tras si cine n-a tras, nu despre altceva. Asa au ajuns si ei in tribunalele militare, cum se intamplase pe vremuri cu ofiterii din Siguranta si SSI. Si au fost tarati in procese interminabile, cu toate ca multi dintre ei nu erau vinovati. Ar fi chiar interesant de stiut daca securistii aflati in detentie in 1990 s-au gandit vreodata la politistii concentrati in 1948 in penitenciarul Targsor sau la ofiterii din SSI pieriti rand pe rand in inchisoarea din Fagaras. Daca nu au facut-o, mai au timp s-o faca si sa invete cate ceva din istorie.

TAPII ISPASITORI

Incepand de la 23 august 1944 pana prin 1955-1956, majoritatea ofiterilor din Siguranta Statului si SSI, acuzati pe nedrept de crime imaginare - cea mai frecventa fiind aceea de "activitate impotriva clasei muncitoare" - , au fost judecati de tribunalele militare. Li s-au aruncat in spinare tot felul de culpe, insa, intr-o prima faza, nu puteau sa deschida si nu se puteau apara decat cu riscul de a-si vedea pedepsele agravate. Dupa ce purtase razboiul din rasarit, fiind nemijlocit implicata in evenimentele tragice de talia celor de la Iasi si Odessa, armata avea tot interesul ca prin instantele girate de ea sa caute in alta parte tapii ispasitori. Iar Securitatea in anii ’50 nu a avut nimic mai bun de facut decat sa-si insuseasca obedienta toate acele sentinte nedrepte, adaugandu-le si sentintele ei, fara sa ia in seama faptul ca lovea in oameni de aceeasi profesie si fara sa se gandeasca la viitor.