Domnişoara Ghiocica

Un nume cu iz de zăpa­-dă, brumat de aer cald, cu su­flu de copaci şi învelit în spumă de mare, ca-n po­veşti. Până la urmă, nu­me­le i-a influenţat destinul.

Un nume cu iz de zăpa­-dă, brumat de aer cald, cu su­flu de copaci şi învelit în spumă de mare, ca-n po­veşti. Până la urmă, nu­me­le i-a influenţat destinul.

Când vedem prima oară capetele mici şi albe iţindu-se la razele slabe ale soarelui, ştim că este un semn că iarna e pe sfârşite. Se spune că floarea plăpândă numită ghiocel îl învaţă pe om să fie curajos şi viteaz şi să îndure greutăţile vieţii, aşa cum îndură el frigul.

Căsătorită la vârstă fragedă, Ghiocica a reuşit să răsară din nou în floarea vârstei. Şi-a plătit banii cu care a fost cumpărată de familia soţului şi a renăscut în primăvara vieţii mai bună, mai frumoasă şi mai puternică.

Recunoaşte că-i ţigancă şi nici nu-i place să-i spui altfel. E cunoscută pentru numele-i aparte şi pentru fustele-nflorate, purtate zi de zi, pe stradă. Casa îi este aşezată într-un pâlc pestriţ de locuinţe cu “romi”. Se numeşte Ghiocica Stănescu şi numele i se trage de la bunică-sa, renumită ghicitoare în rândurile ceaunarilor, a căror spiţă aproape s-a stins în cartierul ieşean Tătăraşi.

LA 12 ANI. Ghiocica a crescut alături de co­piii de la blocuri, aşa că până pe la 10 ani n-o despărţea de ceilalţi prichindei decât numele de floare. Apoi, când a crescut, ce-i drept, parcă deodată, s-a măritat. A luat-o de nevastă un ţigan din vecini, iar schimbarea s-a văzut imediat în haine: la 12 ani, Ghiocica şi-a împletit codiţe împodobite cu bănuţi şi şi-a pus fustele multicolore. Dar asta a fost cam tot, plus faptul că bărbatul de 14 ani o trimitea zilnic să adune bani de mâncare. Şcoala a pus-o în cui, că, deh!, avea familie. “Şi mă mai şi bătea toată ziua, că nu-i făceam mâncare bună. Mă duceam acasă, la mama, dar a doua zi mă trimitea înapoi, să n-o fac de ruşine că mi-am lăsat bărbatul”, povesteşte Ghiocica. Firea aprigă, moştenită de la bunica, a ieşit însă la iveală: “Eu nu ştiu să ghicesc viitorul, dar am ştiut că, dacă nu mă las de bărbatu-meu, multe zile nu mai am”.

ŞI GHIOCICA L-A PĂRĂSIT. Câteva zile şi nopţi a bătut străzile, trecând pe lângă tonetele în ale căror vitrine a văzut bunătăţile la care a jinduit fiind copil. Apoi, s-a întors la părinţi şi a pus piciorul în prag: le-a spus că n-are nevoie de nimic şi că ea singură-i va înapoia soţului banii cu care a fost cumpărată. Şi s-a pus pe muncă. A făcut curăţenie prin casele celor care-o ştiau de când era ţânc, a mai cerşit, a cules din pădure ghiocei şi brânduşe, pe care le-a vândut la colţ de stradă, şi a strâns o brumă de avere. A vrut să-şi cumpere li­bertatea şi a reuşit.

ÎN SUFLET. Ar fi vrut să se întoarcă la şcoală, dar a fost prea târziu. Şi cum meserie nu avea, şi nici neamuri s-o ţină pe gratis, Ghiocica şi-a găsit un rost în viaţă, parcă predestinat, ţinând cont de numele-i de floare: a adunat cât a fost vara de lungă floricele din Pădurea Ciricului şi le-a vândut pe câţiva bănuţi, destui pentru o pâine şi-un kilogram de cartofi. În rest, a umblat pe străzi de ici-colo, mai mult singură şi cu speranţa unor vremuri mai bune în suflet. Acum, Ghiocica a crescut – are 16 ani – şi s-a reprofilat: s-a apucat de ghicit, iar banii pe care-i câştigă sunt mai mulţi. Recunoaşte că n-are cine ştie ce talent moştenit, dar spune că-i poate citi omului în suflet. “Îl văd trist şi-mi dau seama că ori are un necaz de bani, ori de nevastă. Dacă-i pe lângă spital, sigur cineva-i bolnav. Nu-i greu să vezi în sufletul omului, trebuie doar să fii atent”, mărturiseşte Ghiocica. Şi, cum oricine se bucură să audă o încurajare, chit că nu o crede, ţigăncuşa meneşte viitorul pe potrivă: “Le spun că or să aibă dar de bani de la cineva apropiat, că omul bolnav din familie se lecuieşte, că există o persoană care îl iubeşte. Până la urmă, nu prea-s minciuni. Nu cred că există cineva care să n-aibă parte măcar de o veste bună”. Ghiocica nu-şi găseşte leac doar pentru sufletul ei şi nici viitorul nu ştie cum îi va fi. Ştie doar că încă e tânără şi că, cine ştie, poate, într-o zi, norocul îi va surâde şi ei.

VIS. Ghiocica-i fericită. Se învârte în loc, răsfirându-şi fustele pestriţe, pline de pliseuri, codiţele împletite cu panglici roşii şi baticul prins pe cap cu noduri. Doar pantofii scâlciaţi îi arată sărăcia. Se învârte şi cântă: “Ţigăncuşă, eşti frumoasă, ţigăncuşa mea, te iubesc şi nu te pot uita”. Mai mult nu ştie, n-a auzit probabil de partea cu şatra, dar ochii-i verzi, pistruiaţi cu mici puncte aurii, îi strălucesc bucuroşi. Visează, zice ea, la prinţul acela de care a auzit în poveştile spuse de celelalte fetiţe atunci când era o aşchie de om. Că prinţi n-a văzut ea nici la televizor: familia nu şi-a permis asemenea aparat, abia aveau bani să plătească lumina dată de un bec, iar mama i-a spus că pozele înseamnă făloşie şi nu se cade la o fată să se uite prin reviste. Aşa că, acum, din când în când, se învârte prin curte, în timp ce face focul la cuptorul din lut, privind prin geamurile tramvaielor sclipitoare ce-i trec pe lângă gard, poate şi-o vedea alesul. Că, altfel, nu l-a visat nici noaptea şi nici nu şi l-a putut ghici ea însăşi. Umbrele focului îi dansează în vise cu alesul.