"Domnule Păunescu, îmi pare rău că v-am cunoscut"

Viaţa lui Adrian Păunescu povesită de Andrei Păunescu
Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (99)
_________________________
21 aprilie 1987
Cartea şi tenisul
Încercăm să recuperăm tot tenisul pe care nu l-am jucat o viaţă întreagă. Ne simţim bine la Complexul "Student Parc” din Tei. Se spune că dacă vrei să-l încurci pe un jucător bun, trebuie să îi dai ca adversar un rudimentar. Performerul se dezechilibrează în contact cu novicele. Aşa s-a întâmplat în partida dintre A.P. şi mine. Eu, cu două-trei zile de tenis în palmares, am reuşit să-i iau câteva seturi lui A.P., care joacă bine şi are rezultate respectabile în faţa adversarilor profesionişti. Îmi spune, luându-mă la mişto: "Auzi, nu te bucura că mi-ai luat câteva seturi, habar n-ai, dar ai reuşit să mă enervezi cu prostia ta. Ar fi trebuit să joci în calificări cu preşcolarii şi după aceea să vii la mine”.

Cu creierul aerisit, mă pregătesc la literatură, pentru admitere. Profesorul Ion Rotaru îmi dă teme fundamentale, din Rebreanu, Camil Petrescu şi Caragiale. Seara târziu, am meditaţie cu doamna Anda Bantaş şi o teză de lucru la gramatică.

22 aprilie 1987
Se duc bătrânii
nainte de a pleca spre Deva, A.P. îmi dictează o listă întreagă de sarcini, orientări şi indicaţii pentru rezolvat, în zilele următoare. Azi a ridicat nişte bani de la Fondul Literar, pentru cartea "Locuri comune”, dar aproape toţi s-au şi dus, imediat, pe datorii. 25.000 unui prieten al domnului Anel Pasa, 2000 Andreei Terec şi 5000 familiei Ilie. În ultimele zile, unii dintre ei ne-au presat să nu întârziem cu plata. De câteva zile, unchiul Ionel Păunescu, fratele cel mare al bunicului meu, se simte foarte rău şi e internat la reanimare.

23 aprilie 1987
Senatori şi mile
Singur acasă (mai precis, fără A.P., care e la Deva la familia Antal), am şi ceva mai mult timp de pierdut. Îl întreb pe şoferul Gică ce crede că este omul.
- Omul e ca porcul. Cum e porcul cu trocul, aşa e şi omul cu cârca.

Gică e curios să afle ce e un senator. A văzut numele acesta scris pe un frigider şi ştie că e un fel de funcţie de conducere. Îi spun că, din anumite puncte de vedere, un senator e mai mare chiar decât un ministru. De parcă are o revelaţie, interlocutorul meu explodează:

- La americani, senatorul este un ministru mai mare, fiindcă şi mila e un kilometru mai mare. La noi sunt miniştri şi kilometri, la ei sunt senatori şi mile.

24 aprilie 1987
Telefon cu Deva
A.P. telefonează de la Deva. Îmi spune să sun eu la 956/17777. Îi transmit noutăţile. L-au căutat poetul Ion Gheorghe, Mircea Angelescu, Constantin Preda, doctorul Florin Brătilă, Lili Voinea, Gabriela Neacşu, Mircea Popa, Maria Florescu şi doctorul Apostol Turbatu. Trece pe la noi doctorul Ladislau Elthes. Prima urgenţă, îmi cere nişte vată. Mă sperii, dar nu e vorba decât de pantofii care îl cam bat. Întrucât este, oricum, grăbit şi A.P. nu e acasă, bunul nostru prieten orădean pleacă.

26 aprilie 1987
Acasă
Noaptea târziu, se întorc ai noştri de la Deva, unde au participat la sărbătoarea celor 75 de ani de viaţă, pe care i-a împlinit Buni. Stăm de vorbă, până dimineaţa. Câteva zile de despărţire sunt enorme, iar informaţiile acumulate, atât de mine, la Bucureşti, cât şi de tata, în Ardeal, trebuie să circule imediat. Rar se întâmplă ca A.P. să plece fără mine mai mult de câteva ore.

27 aprilie 1987
A murit Ionel Păunescu
S-a stins din viaţă unchiul nostru Ionel Păunescu, fratele cel mai mare al bunicului meu. Născut în 1912, a fost profesor de litere şi filosofie, o viaţă întreagă, la Caracal, înainte de a se muta în Bucureşti. Student şi fotbalist divizionar la Universitatea Cluj în tinereţe, cel ce ne părăseşte azi a luptat în al doilea război mondial, fiind rănit în campania antihitleristă din Cehoslovacia şi devenind invalid pentru tot restul vieţii.

A.P. vorbeşte la telefon cu criticul Alex, care l-a sunat, să-i spună câteva cuvinte extrem de frumoase, îmbrăcate în haina ironic paradoxală, pe care o foloseşte adesea. Tata îmi întinde receptorul, pentru că prietenul nostru vrea să ştiu şi eu ce gândeşte despre A.P.:

- Da, Andrei, uite ce i-am spus tatălui tău: domnule Păunescu, îmi pare rău că v-am cunoscut. Dar ştiţi de ce? De când v-am cunoscut îndeaproape, unii oameni pe care îi admiram până atunci, acum mi se par de-a dreptul meschini. Sunt mici de tot, sunt stupizi. Dumneavoastră mi-aţi schimbat unitatea de măsură cu care privesc oamenii şi mă simt foarte prost, ştiind că există atâtea nulităţi, iar dumneavoastră sunteţi atât de mare. Îmi pare rău, deci, că v-am cunoscut. M-aţi nenorocit!