Dorul de ţară al lui Eliade (I)

Mircea Eliade a trăit mulţi ani în oraşul american Chicago. Locuia pe strada Woodland la nr. 5711. Era frumos locul. Plin de pomi şi parcele de verdeaţă. Totul era verde şi de aceea îţi dădea impresia de crâng. Casa era asemănătoare celor de la Galaţi, celor din Moldova. Avea cerdac. Avea zid de cărămidă roşie. Înăuntrul casei era un interior românesc. La fereastră străjuia un ulm uriaş care făcea umbră în odăi. Chiar şi deasupra uşii de la intrare era un felinar de fier forjat, cu motive româneşti.

Casa avea parter şi etaj.

La etaj stătea soţia lui Mircea Eliade, d-na Christinel Eliade. Totul în jur era foarte românesc. Covoarele, carpetele, tablourile, goblenurile. E un fel de nostalgie, de dor, de dragoste de-acasă.

"Eu m-am născut în Bucureşti, pe strada Melodiei, nr . 1. Dar prin 1935, căsuţă s-a dărâmat. S-a înălţat pe acel loc un bloc masiv şi greu, de 5 etaje. Casa noastră era tare frumoasă şi se lungea pe 3 străzi - Melodiei, Domniţei şi Călăraşi. Dar intrarea era pe stradă Melodiei, aşa că asta era adresa. Curtea era pietruită. Casa avea o marchiză cu evantaie de sticlă colorată, cum se făceau pe atunci şi erau tare frumoase.

Istoria casei a fost ciudată. În timpul ocupaţiei, casa era ocupată de ofiţeri austro-germani (1916-1918). După război au fost chiriaşi. Noi urcam pe scară din spate -partea de casă pe care o ocupam noi era pe un coridor lung, lung unde se înşirau baia, uscătoria, dormitorul părinţilor, sufrageria, biroul, alte două dormitoare şi o odaie de musafiri. Sufrageria era un enorm salon, tare frumos. Cele două aripi ale casei alcătuiau un unghi drept în care se afla grădina, care era nefirească în centrul oraşului, mare, bogată, splendidă. Casa noastră se afla la câteva sute de metri de statuia Rosetti. În fundul grădinii se aflau tufe de liliac, unele înalte ca un pom. Acolo era o bancă, o masă de fier forjat şi multe semne! Eram foarte ataşat de casa asta, de odaia copilăriei, de grădina, de tufele de liliac.

 Tata a fost militar, dar când a dezbrăcat hainele militare, venind de la Moldova la Bucuresti, şi-a dat seama că pensia de căpitan nu va fi îndeajuns pentru a ţine cei trei copii la şcoală. De aceea, jumătate din casă a fost închiriată, de nevoie, şi noi, cei 5 membri, am locuit la mansardă, care şi ea era frumoasă. Eu aveam 19 ani şi războiul se terminase. Era în 1920.

Mansarda aceea în care am locuit m-a marcat, m-a format şi a avut o importantă hotărâtoare în viaţa mea. Erau două odăiţe mici-mici, vopsite cu var, cu ferestre minuscule, una era rotundă ca la o cabină de vapor. Şi sobă. Aveam sus la mansardă o sobă de cărămidă nemaivăzută, căci avea gura sobii într-o odăiţă şi trupul în cealaltă odăiţă. A fost marele noroc al adolescenţei şi tinereţii mele că am putut locui ultimii 5-6 ani singur în această mansardă."

Mircea Eliade a făcut această mărturisire la Chicago, dând un interviu unui roman, Ion Chesea.
Deapănă amintirile, făcându-şi bine sufletului. Pentru că îi era dor de ţară. Şi-şi păstra părinţii, unul moldovean (tată) şi unul oltean (mama) în suflet "ca nişte icoane", aşa cum le păstrează toţi copiii buni.