Două zile corturar Ai pahar, ai parte

Acum vreo doi ani, am găsit întâm­plă­tor pe o terasă din Sibiu un fost depor­tat în Transnistria, ţigan corturar. M-a dus în comunitatea lui şi a rezultat un re­por­taj halucinant despre cei duşi cu forţa din ordinul mareşalului Ion Anto­nescu peste Bug. Mi-au relatat inclusiv despre cazuri de canibalism la care se ajunsese din cauza foametei. Săptă­mâna trecută am ajuns iarăşi printre ţiganii din satele judeţului Sibiu.

A luat legătura cu mine nea Gică, un fel de "ministru de Externe" al comunităţii, pe care-l cunoşteam de data trecută. El "rezolvă" pentru ţiganii analfabeţi tot felul de chestii, de la acte de pensionare la daune pentru foştii deportaţi sau analize medicale. M-a sunat şi mi-a zis că are cazul unui  bătrân de 105 ani, decorat de Băsescu de "Ziua holocaustului", care nu are nici un venit. Pornind de la moş, am dat peste "paharele de prestigiu", căsătorii sub vârsta legală şi alte întâmplări.


DECORAT, DEPORTAT, FĂRĂ PENSIE
Am ajuns în comuna Porumbacu de jos seara, pe un fel de lapoviţă-ploaie. Nea Gică, fără prea multe discuţii, ne-a băgat în gospodăria celor patru Căldărar Herman. La corturari se găsesc puţine nume de familie, printre care Căldărar, Clopotar, Grancea, Carolea sau Vilmoş. Pe bărbaţi îi cheamă de cele mai multe ori Traian, Emil sau Nicolae.

L-am întrebat pe cel mai bătrân dintre Hermani de unde îi vine prenumele şi a spus ceva despre un bunic sas. Ştiau că venim, aşa că ne aşteptau cu o masă plină cu cârnaţi, slănină şi rachiu. Nu am apucat să ne aşezăm bine, că au început să apară, puhoi, diverşi ţigani cu pălării, doamne cu fuste, copiii gălăgioşi. Printre ei a descins şi subiectul nostru, Grancsa Traian zis Leaua. La brâu purta un şerpar imens, "unguresc, făcut la Bistriţa", de care era foarte mândru. Avea arborat pe piept "Ordinul Serviciul Credincios" în grad de cavaler şi agita într-o mână decretul semnat de Băsescu prin care i se conferise decoraţia. Părea de vreo 80 de ani, dar mi-a arătat bule­tinul, pe care scria că are 105. Instinctiv, am început să zbier când l-am întrebat ce a păţit în deportare. Mi-a spus: "No, stăi, că nu-s surd!". A adăugat mândru că a fumat din copilărie şi i-a mai plăcut şi câte un pahar de rachiu, nu a făcut nimic special să se întreţină.

Oro­rile petrecute în Transnistria le-am evocat şi în alte reportaje apărute în Jurnalul, de-a lungul vremii, aşa că nu o să insist prea tare asupra lor. Leaua a văzut oameni murind de frig pe marginea drumului, când a ajuns, în noiembrie 1942, în Transnistria. Fără adăpost, cei din coloana sa au încercat să se acopere într-o noapte cu bălegarul aflat într-o groapă de pe marginea drumului. Spre zi, mulţi dintre ei înţepeniseră pe veci.

În următorii doi ani, în jurul său au murit de foame sau de tifos mare parte din neamurile sale, părinţii săi, inclusiv cei trei copii pe care-i avea şi soţia sa. Soţia sa, Sofia, a fost împuşcată de membrii unei patrule germane care au încercat să o violeze. A asistat inclusiv la scene de groază, cu mame care-şi aruncau copiii mici în fântâni sau îi gâtuiau, fiindcă nu mai aveau ce să le dea să mănânce. Ce e drept, nu a asistat la cazuri de canibalism, pe care mi le evocaseră acum trei ani corturarii din Alţâna şi Guşteriţa, dar a auzit de ele. A lucrat din greu la mai multe colhozuri abandonate de sovietici, drept plată primea din când în când câte o pălărie de mălai umed. Dormeau în grajduri dezafectate. A lucrat la fostele gospodării colective din Crivca şi Daminovca.

În discuţie, reveneau obsesiv "paha­rele": "Şi ne-or luat poliţarii paharele!", "Şi o trebuit să dăm pahare la ucrainieni pe mălai ca să nu crăpăm!", "La întors, unii care or ascuns pahare la români sau saşi nu le-or mai găsit!".

A revenit în ţară înainte să năvălească ruşii în Transnistria, după un drum pe jos, cu calul sau cu trenul, care a durat trei luni şi a muncit la CAP-ul din Porumbacu. S-a recăsătorit. Necazul i s-a tras de la acte. Născut în 1905, în vremea Impe­riului Chezaro-Crăiesc, Leaua a fost trecut în registrul de stare civilă cu grafia ma­ghia­ră a numelui de familie, "Grancsa". În actele care adevereau faptul că a fost deportat, nişte func­ţionari neglijenţi au folosit varianta ro­mâ­nească, Grancea. Şi pe decretul de decorare e trecut tot Grancea. Din cauza dife­renţei de o literă, nu a putut să ridice nici banii compensatorii daţi de RFG, nici cei acordaţi de statul elveţian pentru cei persecutaţi de puterile axei în timpul războiului.


NECAZURI CU ACTELE
Mulţi dintre foştii deportaţi au păţit belele din cauza actelor făcute aiurea. Comunitatea corturarilor era seminomadă, umblau cu căruţele şi corturile prin satele judeţelor Sibiu şi Braşov, campând prin satele unde li se dădeau comenzi de cazane, lighiene şi burlane sau unde erau solicitaţi ca muncitori zilieri. Mulţi dintre ei şi-au făcut acte de identitate abia după ce i-au sedentarizat forţat comuniştii, în anii '50-'60 ai seco­lului trecut. Atunci, ca şi acum, nu puneau mare preţ pe căsătoriile făcute la primărie. Îşi recunoşteau copiii, dar nu conta decât nunta făcută la biserică, între mirii aflaţi încă la pubertate.

Astfel, Căldărar Herman cel bătrân, născut în 1940, este cunoscut de toată comunitatea drept fiul lui Ion Herman. Acesta a fost mobilizat pe front în timp ce soţia şi copiii săi au fost deportaţi (gazda noastră susţine că a avut un frate geamăn, ucis în Transnistria chiar de ai săi, "să nu se mai chinuie"). A ajuns şi prizonier într-un lagăr rusesc, după care s-a întors la familia stabilită în Porumbacu. Zice că tatăl său l-a recunoscut la biserică şi la primărie, dar că printr-o eroare a funcţionarilor, când şi-a făcut buletin, a fost trecut cu numele de familie al mamei sale şi cu spaţiu gol la ru­brica "tată". Din cauza asta, când a murit vete­ranul de război nu a putut să ia ajutor de înmormântare, iar mama, Maria, nu a putut primi pensie de urmaş.

Încurcături în acte am mai văzut des­tule, de exemplu, un corturar din Tălma­ciu, Carolea Simion, are trecut în buletin la data naşterii 1938, iar la "locul naşterii" scrie URSS. Simion spune că a fost născut în timpul deportării, dar e foar­te probabil să-i fi apreciat cineva ochio­metric vârsta atunci când şi-a făcut actele.


BĂTRĂNA NOASTRĂ
Am dormit în casa familiei Cădărar. De dimineaţă, ne-a făcut o vizită o prietenă a fotoreporterului Marin Raica, aflată întâmplător şi ea prin zonă. Tuţa (Elisa­beta) Căldărar, nevasta lui Herman cel tânăr, are 17 ani şi un copil de 4, născut la 13 ani. Logic, am întrebat-o când s-a mă­ritat şi a răspuns că la vârsta potrivită, adică la 11. La căldărari, familiile se toc­mesc pentru nuntă de când fata are 5-6 ani, în funcţie de cum vor să-şi unească averile sau de onorabilitatea dată, ne-a spus Tuţa, de faptul dacă sunt posesori de pahare sau nu. Iar apărea în discuţie obiectul care părea un totem, aşa că am băgat la cap să văd despre ce este vorba.

Tuţa ne-a povestit despre nunta ei, câţi invitaţi a avut, că la ţigani nu se cere dar ca la români, că numai părinţii investesc în copii. Am mai aflat şi de obiceiul scosului cearşafului cu sânge în stradă, să vadă lumea că fata a fost virgină şi că s-a consumat căsătoria. Când a auzit Tuţa că prietena lui Marinică are 22 de ani, s-a mirat că e aşa bătrână şi nu are bărbat şi copii. Pe băiatul ei, al nu ştiu câtălea rând de Herman, l-a botezat şi Cristian, după naşul român. Tot tradiţia zice că naş de botez trebuie să fie un majoritar, de preferinţă un om cunoscut. Aşa a ajuns, de exemplu, ca o învăţătoare dintr-un sat vecin, Sebeşul de Jos, să boteze mai mulţi corturari.


MĂNDRU CĂ E ŢIGAN
În aceeaşi dimineaţă am fost duşi la "Cocoş", pe numele din acte Grancea Traian, unul dintre strănepoţii lui Leaua devenit poate cel mai bogat om din Porumbacu, în urma afacerilor cu fier vechi. Ştiam că e posesor de pahare. Avea o gospodărie mare şi frumoasă, fără turnuleţe, şi se spunea despre el că are "20 de slugi". Am dat peste un tânăr de vreo 20 şi ceva de ani, care nu era îmbrăcat tradiţional, cu pălărie şi vestă. Jongla cu trei telefoane, vorbea din când în când într-o engleză foarte bună. Coordona camioane cu fier vechi în funcţie de fluctuaţiile de preţ ale acestuia de la Galaţi, Târgovişte sau Buzău. În curtea domeniului se perindau maşini cu numere din toată ţara, venite să negocieze cumpărări-vânzări de fier.

Junele Cocoş ne-a spus mândru că a terminat opt clase, lucru mare pentru comunitatea în care abandonul şcolar e frecvent, că a fost tot timpul premiant, dar s-a apucat de afacerea de familie cu fier de pe la 14 ani. Nu a negat că e posesor de pahare, dar a spus că nu le ţine acasă, de frica hoţilor, că sunt în păstrare la un loc sigur. Ne-a povestit însă că un pahar trebuie să fie din argint aurit, că unele au fost fabricate cu sute de ani în urmă, la Viena sau la Budapesta, şi poartă pe ele anul în care au fost făcute şi numele bijutierului care le-a produs. Ne-a mai spus că sunt mai multe modele, unele în formă de cupă, altele ca o cană, ornate cu zgârieturi fine, "ca o piele de şarpe".

Cu paharele se poate gira aproape orice, de la virginitatea unei potenţiale mirese până la împrumuturi de mii şi mii de euro. Din câte am dedus, posesia paha­rului şi gajarea cu el repre­zin­tă faptul că ai onoare. De ce a ajuns tocmai el şi nu o salbă sau altceva să semnifice asta, nu a putut să-mi spună nimeni. Am plecat, oarecum dezamăgit, că nu am văzut obiectele de prestigiu.

Pe drum am fost asaltaţi de zeci de ţigani care se comportau ca nişte copii mari. Nu puteau să înţeleagă că nu suntem la televiziune, ci la un ziar, voiau să fie toţi filmaţi, să ne arate ce cai frumoşi au, să le rezolvăm ajutoare de somaj, să le facem rost de muncă. Am întrerupt tot festivalul ăsta când am cerut, pe un ton mai înalt, să văd un pahar. Atunci, "obştea" a început să dea din colţ în colţ, oamenii s-au lamentat că nu mai au, că le-au fost furate, că le e frică să le arate. Tot ministrul de Externe, nea Gică, a venit cu ideea să mergem la Tălmaciu, unde sigur o să dăm nas în nas cu un pocal vizibil.

Aici am ajuns la nişte oameni cu stare ceva mai rudimentară, familia Carolea. Numele lor vine, probabil, de la Karoly, care înseamnă rege pe ungureşte, dar în timp a fost românizat. De la Simion, născut în 1938, fost deportat, am aflat că paharele se moştenesc din tată-n fiu şi doar în cazul în care nu există urmaşi masculini se lasă ginerelui favorit. Din câte ne-au spus, celor din familia Carolea le-au dispărut paharele în timpul deportării.

Ginerele lui Simion, Grancea Zoltan, zis Griluţă, s-a lansat în schimb într-o fili­pi­că împotriva termenului de "rom": "Eu îs mândru că-s ţigan, aşa ni s-a spus din neam în neam. Umblu cu pălăria mea şi nu o scot în faţa oricui. Termenu' de rom îi inventat de domnii de la Bucureşti, nu ştiu de ce! Îi ca şi cum ai da aceeaşi marfă cu alt ambalaj!".


AM VĂZUT PAHARELE!
La plecarea din Tălmaciu credeam că nu o să mai vedem paharele. Mai auzisem că au început să circule şi potire false şi că posesorii celor adevărate se tem de hoţi. La Brateiu, o comună de lângă Mediaş, în 2004, a avut loc o crimă pe bază de potir. Corturarul Anton Ciurar i-a luat gâtul cu coasa socrului său, Nicolae Căldărar, suspectându-l că a girat onoarea nevestei cu un pahar fals, pe care nu mai voia să-l răscumpere cu 25.000 de euro.

Bănuiam că obiectele-totem au devenit cu timpul doar o legendă chiar şi în interiorul comunităţii. Mai aveam o singură şansă. Mai departe, la Alţâna, locuieşte un om de onoare, nea Clopotar Petrică, un prieten vechi. Îl cunosc de la expediţia mea trecută printre corturari, din 2006. Atunci mă ajutase să îi găsesc pe cei care participaseră la acte de canibalism din cauza foamei. Era un fel de lider comunitar în zonele Dealu Frumos, Alţâna şi Nochrich. Între timp a avut numai necazuri. I-a murit un băiat la treizeci şi ceva de ani, de inimă. Anul trecut i-a fost amputat un picior din cauza artritei.

L-am găsit stând resemnat într-un pat, în pijama, dar cu pălăria tradiţională, cu boruri mai mici ca ale gaborilor şi fund rotund, în pat. I-am spus cum devine tărăşenia şi a zis ceva din scurt unei rubedenii, apoi către noi: "No, vi le arăt, că vă cunosc şi nu mi-i frică decât de bunul Dumnezeu!". De undeva din cine ştie ce sipet au apărut pe patul lui nea Petrică două potire. Am putut să le atingem, ba chiar să le fotografiem. Unul dintre ele avea o ştampilă cu un vultur bicefal şi după toate aparenţele era făcut la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Suntem primii ziarişti care au văzut "onoarea" corturarilor.