SPECIAL
Valter Jurcovan, pilot, a murit la Revolutie intr-un avion doborat pe ruta Bucuresti - Belgrad. Sotia, stewardesa, a decedat in 1995, in accidentul de la Balotesti. Blestemul a urmarit familia, iar unicul lor fiu s-a stins si el, acum 3 ani, electrocutat.
Singuratate si un ocean de lacrimi
MIRA MUNTEAN
|
CLIPE DE FERICIRE. Doina si Valter, la cununia civila, pe vremea cand credeau ca nimeni nu-i poate desparti |
"Daca cineva mi-ar fi spus dinainte de cat chin o sa am parte in viata, as fi zis ca nu voi fi in stare sa duc in mine atata suferinta", incepe Elvira Jurcovan povestea calvarului ei. Micile probleme de zi cu zi palesc in fata tragediilor prin care a putut trece aceasta femeie. Este uluitor de unde poate gasi un om puterea de a supravietui atator nenorociri. Statea in fata unui morman de poze si vorbea incet, mai mult pentru ea: "Cu astea am ramas, nu mai am nimic de la viata asta, mi-a luat tot ce mi-a fost drag!".
VIS DE COPIL. Valter Jurcovan, fiul Elvirei, se nascuse la Ploiesti in anul 1958. Si-a dorit dintotdeauna sa se faca pilot. Cum tatal lui lucra la Tarom, Valter era obisnuit cu avioanele, cunostea prea bine stilul de viata al pilotilor si visa si el ca, intr-o buna zi, sa piloteze un avion. Dupa ce terminase liceul, daduse la doua facultati, in cadrul Politehnicii, la care a si intrat. Dar a renuntat, pentru a se inscrie la Aviatie. "Era un baiat deosebit. Era inteligent, invata foarte repede, nu trebuia sa stea noptile sa toceasca. Citea o singura data un curs, se ducea la examen si il lua fara probleme, de cele mai multe ori cu 10", povesteste Elvira. Cand a mers la examenul medical, numele lui nu figura pe lista candidatilor. "Vedeti, acesta a fost destinul nostru. Intotdeauna trebuia sa apara ceva, sa complice lucrurile. Nu se putea sa mearga bine din prima. Atunci, Valter l-a sunat pe tatal lui, care a reusit sa obtina dosarul si sa-l depuna. Se pare ca cineva a incercat sa-i opreasca dosarul, se facuse o reclamatie... Cum e soarta asta... Daca nu ar fi reusit sa intre in aviatie, poate ca astazi traia..." A intrat la scoala de piloti, asa cum si-a dorit, a terminat-o cu cea mai mare medie si a ales - avea acest drept, fiind seful promotiei - sa mearga pentru stagiu la Brasov, la utilitara. Dupa un an a venit la aeroport la Bucuresti, sigur, tot dupa un examen riguros. Nu dupa mult timp a cunoscut-o pe Doina. "Venise o serie proaspata de stewardese. Iar pilotii tineri, burlaci, se uitau si ei dupa fetele acelea care erau tinere, frumoase, destepte... Asa a intalnit-o pe Doina!" Dupa ce s-au casatorit nu mai puteau sa plece din tara impreuna. "Stiti cum era pe vremea aceea, fiind sot si sotie, ei nu mai aveau voie sa plece impreuna in aceleasi curse. Mergeau pe rand... Oricum, intotdeauna unul din ei era plecat din tara." Acest lucru nu insemna ca nu aveau timp pentru fiul lor, Bogdan. "Il iubeau tare mult pe Bogdan, se jucau mereu cu el, mergeau in excursii. Le placea sa fie singuri, numai ei trei. Ii vedeam ca erau fericiti, se simteau bine impreuna. Dar pentru ca ei stateau mai mult pe la aeroport, am hotarat ca Bogdan sa locuiasca la mine. Sotul meu era tare bun si tinea mult la copil."
DECEMBRIE â89. Doina era plecata la Singapore, intr-o cursa. Trebuia sa se intoarca la 26 decembrie. Aeroportul Otopeni era inchis, prin urmare, toate avioanele ce aveau destinatia Bucuresti aterizau la Varna. Si avionul in care era Doina ajunsese la Varna. "Acolo, in aeroport, se intalnise cu cumnatul lui Valter. El mi-a povestit ca erau la hotel, Doina a stat toata noaptea sa se uite la televizor, vedea ce se intampla in tara, si a plans tot timpul..." In 27 s-a intors la Bucuresti. "Eram acasa la ei, pentru ca Valter ma rugase sa vin sa-l ajut sa impodobeasca bradul de Craciun pentru Doina si Bogdan..."
ULTIMA NOAPTE. Doina si Valter au mai stat impreuna in seara zilei de 27 decembrie. A doua zi dimineata, Doina trebuia sa mearga la aeroport, asa cum era regula la intoarcerea dintr-o cursa. Era obosita si i-a spus sotului ei ca merge mai tarziu. "Valter era tot timpul agitat si voia sa mearga la Otopeni sa vada ce se mai intampla acolo. L-am rugat si eu, si Doina sa stea acasa pana se linistesc lucrurile... Nu, ca el se duce... Imi amintesc de parca a fost ieri ca Doina i-a spus: «Te rog, ai grija sa nu patesti ceva!», iar el ii spune, razand...«Si? Cu unul mai putin...»"
A VRUT SA ZBOARE. Ajuns la aeroport, Valter afla ca e nevoie de un pilot care sa faca o cursa in Iugoslavia sa aduca in tara sange pentru ranitii din Revolutie. S-a oferit voluntar, spunand ca "a zburat mai putin si isi doreste sa mearga chiar si pana in Iugoslavia". "Nu am inteles nici atunci, si nici azi nu pot intelege ce s-a intamplat. Cine a hotarat sa se ridice de la sol acel avion? Pentru ca in toate punctele din tara se anuntase ca nici un avion nu are voie sa decoleze. Si atunci de ce l-au lasat sa plece?" In avion, pe langa Valter, mai erau alte patru persoane. In Dambovita, la Visina, avionul este doborat dupa ce s-a tras continuu asupra lui. Toti membrii echipajului au murit. Mai tarziu s-a aflat ca focul a provenit de la unitatea de rachete din Boteni. "Multi ani, sotul meu a umblat sa afle ce s-a intamplat in ziua aceea. Dosarul lui Valter a fost plimbat cand la Pitesti, cand la Bucuresti... Intr-o zi, un procuror i-a spus sotului meu: «De ce cautati acum acul in carul cu fan? Nu o sa aflati adevarul, au fost prea multe interese la mijloc. Ati fost cadru militar si stiti cum merg lucrurile»..."
DESTIN. Dupa moartea lui Valter, Doina se mutase la socrii ei, acolo unde statea si Bogdan. La sfarsitul lunii martie a anului 1995, o colega ii cere sa o inlocuiasca pentru o cursa. Amabila, Doina accepta. Se urca in aeronava Airbus A310, cu destinatia Bruxelles. Dupa 10 minute de la decolare, avionul se prabuseste la Balotesti. "Doina nu trebuia sa fie in acel avion. Dar asta a fost destinul ei. Bogdan avea 11 ani atunci. A inteles ca mama lui a murit, era foarte trist, de aceea, la cateva saptamani dupa necazul asta, am plecat cu el la munte, sa cunoasca alti copii, sa nu se simta singur. Faptul ca am fost langa el, i-am oferit dragostea noastra, cred ca l-a ajutat sa depaseasca mai usor acel moment."
BUCURESTIUL DE SUS. In septembrie â95, sotul Elvirei moare in urma unui accident de masina. Ramasa cu Bogdan, a facut tot posibilul pentru ca baiatul sa nu duca lipsa de nimic. "L-am dus la scoala de muzica, facea antrenamente la hochei... I-am luat calculator, bicicleta... Se lauda la toti ca «bunica asa cum are el nu are nimeni». Am facut tot ce e omeneste posibil sa fie multumit, sa nu se simta copilul nimanui... Cred ca Dumnezeu de aceea mi l-a daruit, sa pot depasi toate nenorocirile... Dar nu stiu de ce mi l-a luat apoi..." Acum trei ani, de 1 mai, Bogdan merge in padure la Baneasa cu un prieten de-al lui si cu familia acestuia. Baietii se plimbau si ajung la liniile moarte, unde erau niste vagoane vechi, fara geamuri, distruse complet. Bogdan ii spune amicului lui: "Hai sa ne urcam pe vagonul asta sa vedem Bucurestiul de sus!". Acestea au fost ultimele lui cuvinte. Vagonul era sub tensiune.
JOCUL
|
Cand aveau timp liber, intotdeauna Doina si Valter si-l petreceau cu Bogdan
|
SINGURATATEA
"Nimic nu este mai cumplit ca singuratatea. Nu ai cu cine sa vorbesti, cu cine sa te plimbi, cine sa te ajute. Fiecare om are propria lui viata si nu are timp pentru altul. Poate doar atunci cand ajunge singur realizeaza ce greu este sa nu mai ai pe cine sa iubesti, pe cine sa mangai, sa-i porti de grija. Sa te trezesti dimineata si sa nu te mai bucuri... Ce pot
eu sa-mi mai doresc acum? Ce ma mai poate bucura? Nimic. Parca cineva a dorit ca familia asta sa piara..."
IUBIRE
"Nu cred ca Bogdan a simtit lipsa parintilor. Desi mi-a fost tare greu, m-am chinuit mult ca sa-l pot creste. Eram singura, sotul imi murise, nimeni nu se interesa de soarta baiatului. L-am iubit atat de mult...!" -
Elvira Jurcovan, bunica lui Bogdan
ADORAT
|
Bogdan a fost ultima raza de soare a Elvirei. "Toata dragostea mea se revarsa asupra lui. Era bucuria vietii mele. De ce n-am murit eu? Stiu ca acum nu mai pot indrepta nimic. Nimeni nu mi-l mai poate aduce inapoi. Am stat zile in sir si plangeam, punandu-mi mereu aceeasi intrebare: «De ce a trebuit Dumnezeu sa mi-l ia si pe Bogdan?»". Era bun, prietenos, plin de viata. Imposibil sa nu-ti fie drag. La mormantul lui intotdeauna sunt flori proaspete aduse de colegi si prieteni de-ai lui. "Lui Bogdan ii placea mult muzica. Asculta tot timpul. De multe ori cand merg la el ii gasesc acolo pe colegii lui cantandu-i la chitara..."
|