Fabrica de gladiatori

Se spune despre sălile de K-1 că sunt ca fabricile de armament. "Pistolul" ce rezultă de aici poate încăpea pe mâna unui apărător al legii sau poate ajunge în arsenalul unui unui bandit. Nu este vina cui îl fabrică... e apanajul celui care îl foloseşte. Indiferent de partea baricadei pe care se află, destinul practicanţilor de arte se schimbă definitiv şi irevocabil. Uneori poveştile lor de viaţă sunt incredibile, bătând – doar de această dată la figurat – filmul.

De ce naiba K-1? Este întrebarea care m-a frământat pe toată perioada documentării. De ce transpiraţie şiroaie, de ce vânătăi, umflături şi zgârieturi, de ce senzaţia de durere ce te însoţeşte în permanenţă fără să vrei, de ce ritmul cardiac aproape de 200 de bătăi pe minut şi, în definitiv, chiar, de ce bătăi? Asta când există şi echitaţie, badminton şi popice pe pământ. Unul dintre răspunsuri ar putea fi acela că pasiunile şi hobby-urile apar dintr-oda­tă, inexplicabil şi pentru totdeauna, ca dragostea la prima vedere. Aşa se explică faptul că în sala lui Ci­prian Sora, de exemplu, se antrenează un preot cot la cot cu puştii din cartier, şi că speranţele antrenorului de la clubul "Respect Gym" se pun şi în talentul unui fost hacker de renume mondial venit aici să-şi domolească adrenalina scăpată de sub control.

O altă posibilă explicaţie este că "aşa e trendy", că se poartă mănuşile de kick boxing la vedere pe geanta de sport. Dintre aceştia, imensa majoritate nu depăşesc săptămâna. Vine apoi motivaţia legată de anturaj şi de faptul că, cel puţin o dată în viaţă, viitorul practicant de arte marţiale a fost pus în inferioritate de golanii din cartier, din discotecă sau din spatele blocului. Această ca­tegorie este cel mai greu de educat în spiritul marţial, fiindcă a venit să înveţe să se bată, nu să facă din spi­ritul luptelor un mod de viaţă.

O altă ca­tegorie este a celor care au un exemplu de urmat. De pil­dă, Raul Ca­tinas, "călăul" celebrului Leko, a vrut să ur­meze exemplul tatălui, un boxer de mare talent decedat înainte de vreme. "Vreau să fac şi eu ce a făcut tata", a fost cu siguranţa motivaţia principală care a fă­cut posibil ca un băiat care se antrena în garaj să taie respiraţia Europei cu o serie de lovituri nimicitoare. La fel s-a întâmplat şi cu Ionuţ Iftimoaie care, fără de exemplul actorului Dolpfh Lundgren, ar fi vândut cu siguranţă şi acum calculatoare în Italia.
UNUL DIN DOUĂ SUTE
Categoria din care ies însă adevăraţii "gladiatori", sportivii de performanţă, este cea formată din cei care acceptă provocarea personală, care văd că alţii pot şi gândesc "I can do the same". Sunt cei pentru care, precum Ciprian Sora în perioada adolescenţei, rugăciunea începe invariabil cu "ajută-mă, Doamne, să devin campion". Şi a ajuns naţional, european şi mondial. Este categoria formată din cei unu din două sute de sportivi pentru care mirajul profesionismului devine realitate şi care, după cum spune antrenorul Horia Rădulescu, ating privilegiul de a trăi din sportul de performanţă. Sunt cei care ştiu şi acceptă faptul că semnul cu degetul mare îndreptat în jos înseamnă de fapt "Sabia în pământ" sau "Milă", şi nu sacrificarea cerută de un public sângeros şi indus în eroare de un pictor al secolului al XIX-lea. Cel care a interpretat după ureche semnificaţia unui gest. Adevărata comandă de sacrificiu este cea cu degetul la jugulară, gest întâlnit şi astăzi în filmele cu gangsteri din perioada interbelică.   

Pentru a deveni un bun luptător trebuie îndepli­nite patru condiţii. Să ai voinţa de a o face; să întâlneşti antrenorul potrivit; să găseşti sala cea mai bună şi, obligatoriu, ca toate acestea trei să se întâmple în acelaşi timp. Voinţa nu o poţi lua din sala de antrenamente şi nici din punguţele cu suplimentele alimentare. Cu ea vii de acasă, la pachet. Majoritatea antrenorilor ştiu să discearnă din primul moment cine are şi cine nu capacitatea de a merge mai departe, ştiu dacă e cazul să se încurce sau nu cu cineva şi atunci i-o spun deschis, în faţă. A deveni luptător nu este posibil, fiindcă aşa vrea mami sau aşa i s-a căşunat lu' tati după vizionarea unui film de acţiune. Nu e ca la lecţiile de vioară la care poţi renunţa după o vară cu sentimentul că ai făcut-o şi p-asta. Aici chiar doare şi chiar trebuie să fie rău până să fie bine... Aici dai tot ce ai mai bun sau nu dai nimic şi nu primeşti nimic.

"În sala de sport nu te poţi minţi pe tine însuţi - spune antrenorul Alin Panaite - fiindcă nu te poate ajuta nimeni altcineva şi acela care nu îţi spune şi asta de la bun început nu este un antrenor profesionist. La noi, sălile pentru sporturile de contact sunt ca şi însăşi această disciplină: la început. Deocamdată nu se poate vorbi despre un business, ci mai degrabă de o investiţie. Banii rezultaţi nici nu te ţin în viaţă, dar nici nu te lasă să mori. De multe ori, pentru a putea supravieţui, alături de ring, saci de box, saltele şi muzica obsedantă, muzica thailandeză pe post de cronometru, se găseşte şi o sală de fitness ce atrage mult mai mulţi cotizanţi. Mai există varianta sălilor "inventate" special pentru recuperatori, dar despre ele, deşi se admite existenţa lor, nu vrea nimeni să vorbească. "În fond, spune antrenorul Alexandru Amarfei, sala de sport e ca o fabrică de armament. Pistolul ce rezultă de aici poate nimeri pe mâna unui apărător al legii sau pe mâna unui bandit. Nu e vina fabricii, e apanajul cui îl foloseşte".
UNDE NU E CAP...
Pe vremuri se spunea, şi poate că nu numai în glumă, că deviza ca să ajungi într-o echipă specială a mi­liţiei era "Multă carte nu se cere/ Să fii prost, să ai pu­tere!". De atunci vremurile s-au schimbat, în prezent, în ceea ce îi priveşte pe practicanţii de arte marţiale pro­verbul "unde nu e cap, vai de picioare" este mult mai de actualitate. Antrenorii de K-1 susţin că latura intelectuală a sportivilor a devenit la fel de importantă ca şi pregătirea fizică.

Într-adevăr, dacă ne uităm pe lista elitei acestui sport vedem că aproape nici unul dintre marii campioni nu au pus ghiozdanul în cuiul de unde au luat mănuşile de box. Alex Nedelcu şi Moroşanu (alias "Moartea din Carpaţi") sunt studenţi la Drept, Petre Vasluianul, recent câştigător al unei gale de profesionişti, a fost numărat... până la 10 (cu felicitări) la absolvirea Facultăţii de Studii Politice şi Administrative, iar Ciprian Sora este doctorand la ANFS.  

Marii performeri ai acestui sport au afaceri care mai de care mai elitiste, aşa cum ai spune că nu sunt ca­pabili nişte oameni pentru care a da cu pumnul său a lovi cu piciorul a devenit o a doua natură. Pe plan mon­dial se remarcă desigur Stefan Leko, transformat într-un fel de personaj din "Frumoasa şi Bestia" şi care şi-a deschis una dintre cele mai rafinate şi cău­tate agenţii de fotomodele din Europa. Sau "distru­gă­torul" Jerome Lebanner, care este crescător de câini, alegându-şi costisitorul Fila Brasiliero despre care en­ciclopediile în domeniu spun că este "ataşat stă­pâ­nului pe care îl apără cu orice preţ".

Într-o asemenea companie selectă, faptul că uriaşul Bonianski este un extrem de apreciat econo­mist nu mai poate mira pe nimeni. Pe plan naţional, If­timoaie, românul care a speriat Italia, a făcut primii bani adevăraţi dintr-o afa­cere cu produse IT. Dintre principalii antrenori din Ro­mânia, Alexandru Amarfei este me­dic pe salvare, Marcel Drăgan (antrenorul lui Catinas) predă pumni, pi­cioare, coate-n plex, dar şi filozofie, iar Mihai Constantin (antrenorul lui Moroşanu) este in­gi­ner. Alin Panaite, Ciprian Sora şi Horia Rădulescu (deşi eco­nomist) se pot lăuda că sunt antrenori get-beget.
CAMPIONUL UNEI MARI TRĂIRI
În categoria celor care ajung de obicei la marea performanţă există mulţi proveniţi din aşa-zisa "zonă gri" a legalităţii. Artele marţiale nu modelează doar corpul, ele schimbă şi destine. Poate cel mai elocvent exem­plu este cel al campionului Ovidiu Buga, speranţa na­ţională pentru categoria grea. "Bombardierul" s-a năs­cut în Vaslui, în urmă cu 26 de ani. Primele lecţii de bătaie le-a luat de la tatăl său, despre care îşi aminteşte că îl altoia atât de tare cu părul încât nu era capabil să mai meargă chiar şi câte o săptămână. Îi plângeau ve­cinii de milă, dar nu aveau curaj să intervină.

După mai multe tentative, la 14 ani şi-a luat inima în dinţi şi bocceluţa la spinare şi a fugit "definitiv şi pentru totdeauna" de acasă. După câteva luni de vagabondaj prin Capitală a hotărât că e gata pentru marea aventură internaţională. Trecerea frauduloasă a graniţei avea să fie doar prima infracţiune din lungul şir des­fă­şurat în cam toată Europa, cu precădere în Germania, Franţa şi Belgia. "La 16 ani deja mă jucam cu zeci de mii de mărci - îşi aduce aminte Ovidiu - şi am con­ti­nuat să o duc bine de atunci numai din infracţiuni."

În­hăitat cu o bandă de români, spărgea case, maşini, ce se nimerea. Dar şi preţul "prosperităţii" a fost pe mă­sură. Şi-a petrecut nu mai puţin de şase zile de naştere în centre de reeducare sau puşcării. Prin Europa. În ţară are cazierul imaculat, dar nu a rezultat de nicăieri dacă a fost aşa cuminte sau dacă nu a fost prins. În 2004, înainte să "cadă" din nou pentru doi ani şi ju­mă­ta­te în Belgia, a văzut la televizor o gală K-1 de la To­kyo. Atunci a hotărât să dea un sens vieţii lui, să îşi con­su­me "răutatea", pe care e conştient că o are, în altă di­rec­ţie. Punerea în aplicare a deciziei a fost amânată cu doi ani şi jumătate. Executaţi la zi!

Abia la întoarcerea în ţară, cu baza musculară dobândită în penitenciarul belgian, destinul său s-a schimbat radical. A început pregătirea la Iaşi, străbătând zilnic 120 de kilometri cu autobuzul până la sala de antrenament. Întâlnirea cu antrenorul Panait în sala "Respect Gym" a însemnat începutul ascensiunii. S-au împlinit condiţiile succesului expuse la început: sportivul, antrenorul, sala, toate în acelaşi timp. De atunci a câştigat aproape tot ce se putea, iar când a pierdut, publicul a huiduit decizia minute în şir. După cum spune, acum nu ar mai fi în stare să facă rău nici unei muşte. Cu o singură condiţie. Să nu o prindă în ring! De altfel, fără să ştie, a preluat unul dintre secretele reuşitei de la Ciprian Sora, şi el se roagă la Dumnezeu să fie campion mondial, dar a mai introdus pe lista de solicitări şi aceea de a face primul milion de dolari până la 30 de ani. Vorba lui, "cinstit, din sport, că dacă voiam altfel...".

Ultima dată când l-am văzut, pe viu, într-o competiţie, Ovidiu a trimis la podea un adversar de două ori mai solid şi mai titrat. Lovitura, venită parcă de ni­căieri, l-a ridicat de la podea cu forţa pe care nu numai an­trenamentul, dar şi o oarecare doză de ură ţi-o pot da. Poate de aceea nu i-am citit nici un sentiment pe faţă. Doar mi s-a părut că-l aud murmurând ca pentru sine. Nu pot băga mâna în foc, dar parcă l-am auzit spunând: "Băi, frate, ce seamănă şi ăsta cu tata...".