Harta mirosurilor Bucureştiului

EMANAŢII ● Parfumul Capitalei în zile de arşiţă
Bucureştiul miroase extraordinar la vremea teilor şi a ploii. Udat sănătos jumătate de oră, oraşul se vindecă chiar şi de duhorile care te îmbolnăvesc. Sub potop, pînă şi emanaţiile de la Glina îşi pierd din consistenţă. Toropită de caniculă însă, Capitala se îneacă în miresme, dar mai ales în miasme, pînă şi parfumul de tei (atunci cînd e) fiind răpus de mirosurile pestilenţiale.

EMANAŢII ● Parfumul Capitalei în zile de arşiţă
Bucureştiul miroase extraordinar la vremea teilor şi a ploii. Udat sănătos jumătate de oră, oraşul se vindecă chiar şi de duhorile care te îmbolnăvesc. Sub potop, pînă şi emanaţiile de la Glina îşi pierd din consistenţă. Toropită de caniculă însă, Capitala se îneacă în miresme, dar mai ales în miasme, pînă şi parfumul de tei (atunci cînd e) fiind răpus de mirosurile pestilenţiale.

Ne-am deprins atît de mult cu mirosul urît, încît cred că sîntem deja victimele unor mutaţii genetice. Două momente. Un român ajuns în Elveţia intră pe blogul unuia care se văita că Bucureştiul pute şi-i mărturiseşte că lui îi e al dracului de dor de mirosurile tari de Dîmboviţa, că la Geneva suferă de dorul lor şi al înjurăturii de peluză.

Al doilea moment, la hypermarket. Ins cu privire cruntă, atletic, în maiou, trăsnind a transpiraţie, făcea duş cu toate deodorantele disponibile la testare. Scena se lipea de reclama stupidă din metrou, la nu ştiu ce deodorant: o blondă gen Hollywood, cu o scroafă la subţiori. Morala publicitară: dacă duhneşti ca porcul, nu te speli. Dai cu deodorantul ălora. Tinerele de vîrsta profesionalei erau leşinate după reclama asta, procedînd în consecinţă. E drept, poluarea şi mirosul urît nu ucid rapid, mai mult, vezi bine, creează şi nostalgii. Ce nu te doboară te-ntăreşte. Dacă ai ficatul bun. Am bătut Bucureştiul ca să aflăm care sînt în detaliu mirosurile oraşului, pe străzi, pe cartiere. Să aflăm dacă mai ştim ce înseamnă să miroasă a curat. Chiar aşa, ştiţi cum miros strada, aleile, scările blocului în care locuiţi?

STRADA. Spălată temeinic, ca odinioară gospodinele în faţa caselor la curte, strada prinde viaţă, iar piatra şi asfaltul se înviorează. Udată cu cana sau cratiţa de angajatele buticurilor, strada capătă miros de stropeală. Damfurile fundamentale sînt potenţate. Jegul stropit la 30 de grade pute mîlos. Trotuarele miros la fel, chiar dacă "pe ansamblu" locuitorii cartierelor verzi, din Drumul Taberei şi Militari pînă în Titan, din Berceni pînă în Tei, Pantelimon sau Colentina, sînt fericiţi. Amestec mortal de praf, gaze de eşapament, şaorme, motorină, rahat de cîine, urină (în spatele blocurilor, în ganguri şi în refugiile din tablă ale RATB), gunoi dospit, adieri împerecheate besmetic, de pildă, flori de tei cu damf de Protan. Sînt mirosurile Capitalei. Capitală de cîmpie.

ÎNTRE 7 ŞI 9 TONE DE PRAF. Pe străzile vechi şi înguste din Ferentari, din Bazilescu, din Fundulea, gospodinele stropesc şi mătură cum au învăţat de cînd le e neamul în mahala. Pe acelaşi tip de străduţe, spre Şcoala Herăstrău, s-au demolat vechile case, s-au construit blocuri de firme, vile, blocuri de locuinţe. Peisajul s-a schimbat, metrul pătrat de teren costă enorm, dar nu mai mătură nimeni. Abia încap maşinile salubrităţii. Ne-am obişnuit de la o generaţie la alta cu mixturi olfactive incredibile, de fetid şi de floare, de suav cu miros greu. Ne căptuşim cu alergii, părem anesteziaţi definitiv cu picături nazale ce-ţi iau mirosul după folosinţă îndelungată. Primăriile nu plătesc spălatul străzilor cu detergenţi speciali pentru degresat şi parfumat. O fac parţial Clujul şi Braşovul. La Cluj, spun unii, apa ar fi din Someş, după cum la Bucureşti, se jură unii că au văzut cu ochii lor, apa ar proveni din lacuri sau din Dîmboviţa. În Bucureşti, declara comisarul general al Gărzii Naţionale de Mediu, intră zilnic între şapte şi nouă tone de praf. Soarta oraşului de cîmpie. Lacurile sînt soluţia naturală care salvează aşezarea, creează efectul de pîlnie. Cît o salvează. Dar ţine de strategii şi costă. Pentru rest există firme de salubritate. Udatul şi aspiratul pe lîngă kilometrii de maşini parcate sînt frecţii la piciorul cu pricina. Şi, de fapt, e vorba de udat sau de spălat? Iar trotuarele nu intră în calcul. În Bucureşti, trotuarele, se ştie, nu se spală. Pe Bd. Basarabia, între patinoar şi piaţa ce se întinde pe de-a lungul gardului Parcului Naţional, trotuarul e o Glina în miniatură, gunoaiele dospite la soare îţi întorc stomacul pe dos.

OBOR: PARIZER ŞI SCORŢIŞOARĂ. Mihai Bravu spre Bucur Obor. Puzderie de magazine înghesuite la parterul blocurilor, vitrine de buticuri mai amărîte sau mai pricopsite, de bănci, cu aer condiţionat. La intrare, trotuar demolat, praf din săpături, praf de cîmpie, praf din toate, rahaţi de cîine. Mirosuri adînci în arşiţa zilei, ca metalele grele. Să vrei să speli trotuarul, n-ai cum, fiindcă nu s-a inventat utilajul care să spele în cratere şi spărturi. Întîmplare halucinantă. În canicula cu mirosuri grele, o oază, Cofetăria "Bucuresci". "Oficiază" doi domni trecuţi de a doua tinereţe, în halate albe impecabile, cu mecle de profesori universitari. Negustorie din micul Paris, ilustrată dintr-un album în sepia, cu arome de patiserie ce fac minuni. La doi paşi, Dorel de la drumuri şi colegii îşi astîmpără foamea. Miroase a parizer şi scorţişoară.

MILITARI: CARAŞI LA 30 DE GRADE. Piaţa Gorjului, la doi paşi de staţia de metrou. Sub un pin iţit Dumnezeu ştie cum pe acolo, unul vinde cîţiva caraşi încinşi într-un plastic, 7 lei chilul şi jumate. Sînt cam 30 de grade la umbră şi comerţul merge prost. Lîngă caraşi, o femeie îţi bagă sub nas gablonzuri, şireturi, agrafe. Ca şi banii, agrafele n-au miros, peştele însă aduce a baltă puturosă. Spre autostradă se circulă bară la bară. Gaze, fum de basculantă. Dincolo de piaţă, o boare de kebab, tei (încă erau înfloriţi), apă jegoasă stătută pe trotuar trăsnind a canal. Depinde cum vine adierea, te-mbată teiul sau te-neacă duhoarea. Pînă la Str. Apusului respiri rar, ca peştii, să prinzi briza bună. Dintr-o frizerie ţîşneşte odicolonul, mai încolo îţi vin din faţă o stropeală de asfalt încins, mirosuri vagi de fornetti şi adînci putori de la un tomberon lăsat în soare. Panou uriaş din campanie: "Alege la primărie primar de meserie!". Pînă la intersecţia cu Mărgelelor se mai adună esenţe din mirodenii de şaormă, bălegar, tei. Mă repet: de n-ar fi teii şi ploile…

LATRINA SECOLULUI. Institutul de cercetări aerospaţiale "Elie Carafoli", aer de autogară cînd te-aştepţi la peisaj de NASA. În faţă, o construcţie fără virtuţi, Poliţia Veterinară. Şi, hodoronc-tronc, altă oază. Grădină, trandafiri, restaurant, parfum de pini, aer de film rar: Casablanca. Totul se termină la fel de brusc cum a apărut. Vizavi, în faţa blocurilor cu mici grădini îngrijite de pensionari, pînă în trotuare, o fîşie miraculoasă de, fiţi atenţi: tei, castani, pini, vişini, viţă-de-vie, duzi. Rămaşi de zeci de ani, probabil din grădinile demolaţilor. Totul înecat de bălăriile pe care ar fi trebuit să le taie Primăria. Înapoi, spre oraş, o latrină gigant otrăveşte aerul: fosta autogară Militari.

BĂNEASA: FUMUL LUI SANDU COCOŞATU. La capătul tramvaiului 5, zonă insalubră cu coteţe şi curţi de ţigănie. Fumul mititeilor lui Sandu Cocoşatu se înalţă peste cartier ca fumurile indienilor. E de departe cel mai plăcut miros din zonă, între aeroport şi Lacul Herăstrău. Pe un bulevard, Bd. Aerogării, sufocat de traficul dement spre Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, gazele de eşapament şi praful au depăşit de mult cotele de poluare amendate chiar şi-n Albania. Cartier cu blocuri încinse şi verdeaţă atît cît să mai absoarbă din praf şi gazele arse. Deşi la doi paşi e Herăstrăul.

LIPSCANII. Prin anii ’30, un arhitect important al României ar fi fost de acord cu demolarea străzii de negustori. Pe aici trecea tramvaiul, locul era îngust, strategiile de sistematizare nu erau de ignorat. Altcineva, un primar celebru, a vrut să-l acopere, să facă un fel de promenadă cu magazine multe şi femei frumoase. Ar fi fost pionierul mall-ului, inventat astfel de noi, nu de americani. A rămas ceea ce avem astăzi. O stradă cu trecut pitoresc şi cu prezent cenuşiu. Ce s-a dărîmat de la sine a ajuns maidan, unde se demolează cu autorizaţie nu mai are legătură cu specificul zonei. Spre Banca Naţională, săpături arheologice scot la iveală vechi pivniţe. Dacă proiectele ar avea un sfîrşit, Lipscanii şi-ar recăpăta ceva din vechiul parfum. În plină fierbinţeală simţi mirosul de stradă nespălată, igrasia din magazinele vechi, mucegaiul de pivniţă, pămîntul de săpături, mizeriile de maidan. Agrementat pe la jumătate cu iz de mititei fabricaţi într-o locantă dubioasă.

COTROCENII. Un arhitect spaniol care ne-a vizitat de curînd mărturisea: "Mie îmi place să miros oraşele. Un oraş trebuie simţit fără ghid sau ajutorul hărţilor…". N-a apucat să miroasă Bucureştii, fiindcă se grăbea. Fără îndoială ar fi fost condus şi în cartierul Cotroceni. Grădina Botanică, Parcul Palatului Prezidenţial, Parcul Medicinei, Parcul de la Eroilor… străzile pietruite, de la Carol Davila pînă la dr Lister. Aerul de Cotroceni se apropie de cel din Kiseleff, de Herăstrău. În Grădina Botanică dai 5 lei, dar ştii ce tragi în piept: Măslin de Dobrogea, Oţetari din care fumau şi amerindienii, Corn de Florida, Arbore cu lalele (stimulent cardiac, arborele oficial al statelor Kentuky, Tennesse, Indiana), iarbă cosită de curînd. În ziua aia, campioana mirosurilor din Grădina Botanică era Aleea stînjeneilor. În treacăt fie zis însă, niciodată Grădina n-a avut iarba atît de arsă şi bălăriile atît de înalte cum sînt la cascadă. În plus, toate cele 17 interdicţii afişate la casă sînt încălcate într-o veselie.

Trotuarul ce mărgineşte Palatul Prezidenţial miroase a încins şi praf. Nu-l bate mai nimeni cu piciorul, probabil dintr-un excesiv respect faţă de instituţie. Şi, în fond, ce naiba să faci de-a lungul unui zid pe o fîşie îngustă de asfalt bornată cu un gard de sîrmă ce taie elanul maidanezilor? E drept, coniferele Palatului se apleacă pe alocuri în afară, cam pe la blocul în care a stat Minulescu, împrospătînd atmosfera.

DÎMBOVIŢA. Tei, trotuare pustii, apă stătută. Dîmboviţa nu e nicicum. Nici loc de agrement, nici loc de promenadă pe trotuarele înguste, nici canal ca la Amsterdam, unde apa este "spaţiu verde". Singurul agrement, hrănitul răţuştelor de pe Podul Operei. Pontoanele au crăpat sub intemperii, apa e de un verde tulbure şi miroase în consecinţă. Pe Splai, spre Haşdeu, curţi cu mucegai sau gunoaie, praf şi benzină arsă. Teii şi apa rîului nu taie miasmele.

Apropo de Operă! Ceea ce se întîmplă în Parcul Operei este temei de jenă naţională. În parc, iarba e arsă, pe spaţiul din faţa instituţiei bălăriile sînt de aproape un metru, iar băncile sînt scorojite şi au lemnul bolnav.

Gangurile

Dacă am încerca o analogie cu seismele, clădirile părăsite (vezi Hanul Solacolu de pe Moşilor, Autogara Militari), spatele blocurilor şi gangurile Bucureştiului ar reprezenta un pericol de gradul 1. Risc de tulburare olfactivă, de la hiposmie  (diminuarea sensibilităţii olfactive) pînă la anosmie (pierderea totală a mirosurilor). Nu există nici un gang în Bucureşti care să lase indiferenţi beţivii, aurolacii şi maidanezii. Există totuşi o excepţie, la Lizeanu, pentru că zidurile gangului, lipit de un supermarket, fac parte din interesul unui privat care iubeşte curăţenia. Gangurile contribuie şi ele la concentraţia pestilenţială.

Conserve cu aer de Bucureşti

De unde ţi-ai dori să ai o conservă cu aer de Capitală? Ca regulă generală: cu aerul din luna cînd înfloresc teii. Unde miroase bine în Bucureşti? În faţa cafenelelor cu mese pe trotuar, de pe străduţele discrete de la şosea, din Floreasca, de pe Armenească. La intrarea în Krishna Caffe. În faţa restaurantelor cochete din case vechi, în magazinele în care ard beţigaşe parfumate. În mall-uri, hypermarket-uri, în librăriile distinse. În Grădina Botanică, Cişmigiu, Herăstrău. În cartierele-grădină, în parcurile mari…

Metroul

Răcoarea staţiilor, izul de cale ferată şi de mucegai din tunel dau bine. Pericolul începe prin locurile ascunse. E lege: nu te apropia de pereţii de la capetele peroanelor. Nespălate, poartă exhalaţiile urinei depuse în timpul săptămînii. Dimineaţa în metrou e parfum. Femeile sînt frumoase, dichisite. Lumea miroase bine, peisajul e chiar european. Coşmarul începe după-amiaza. În garniturile vechi te sufoci. Curge apa de pe tine şi cauţi instinctiv curentul de la geamul deschis. Năduşelile (diferite de la individ la individ) ucid deodorantele populare, dulcege şi ineficiente. E ora la care apar şi indivizii macho, în adidaşi, care-şi saltă muşchii pe sub tricourile cu bicepşi, lăsînd prelungi dîre de transpiraţie. Îţi aduci fără să vrei aminte că ne numărăm printre ţările europene cu consum meschin de săpun, pastă de dinţi şi cosmetice.

Igienizare

Mădălina Diaconu, estetician, doctor al Universităţilor din Bucureşti şi Viena, coordonatoarea unui proiect privind "alcătuirea unei hărţi a mirosurilor Vienei", declara într-un interviu că un proiect asemănător aplicat Bucureştilor ar trebui să se concentreze mai întîi pe igienizare. O seamă de arhitecţi colaborează cu Primăria imaginînd rezolvări urbanistice ale unor zone de trafic intens. Desenele arată bine, aerul pare pur, lacurile ideale. În Bucureştiul din poze se poate respira, fiindcă e măturat şi spălat. Ca să pricepem mai exact cum ar trebui să devină lucrurile, vom arăta că străzile Genevei sînt parfumate. Că la Varşovia coşurile de gunoi sînt golite de 8 ori pe zi, că la Amsterdam gunoiul nu zace mai mult de jumătate de oră pe stradă. În Bucureşti şi în ţară există o mulţime de firme ce produc detergenţi speciali pentru degresat şi parfumat. Preţul nu e deloc mare, iar pentru o tonă de apă e nevoie numai de un litru de detergent.