Jurnalul National: Ati trait pe pielea dumneavoastra experienta unei intamplari ciudate in timpul evenimentelor din decembrie 1989?

George Ardeleanu: La data de 22 seara, aproape de miezul noptii, in Timisoara a inceput sa se traga puternic. Eram cativa in grupul din care faceam parte. Ne-am refugiat in casa unui prieten, intr-o zona centrala a orasului, foarte aproape de opera, langa Piata "700". Dupa zilele prin care trecusem, cu morti, cu fuga, cu groaza mare, eram atenti la orice miscare din jurul nostru. Eram ochi si urechi, ne uitam pe geam, ascultam radioul, toate cele. La un moment dat, pe o casa, vizavi de apartamentul prietenului meu, unde stateam pe intuneric, am observat patru persoane imbracate in niste salopete inchise la culoare. Pe alt acoperis, aproape de acest loc erau alte doua. In conditiile in care in oras reincepuse prapadul, gandul nostru a fugit imediat ca sunt teroristi. Tocmai ce se aflase faptul ca teroristii sunt printre noi, asa cum se spunea atunci. Ca asa o fi fost, ca nu a fost asa, nu poate nimeni spune cu exactitate. Aceasta intamplare venea pe fondul informatiilor facute publice de liderii Armatei din Timisoara in legatura cu descoperirea teroristilor, lucru la care populatia trebuia sa ajute autoritatile daca observa ceva. Noi, care eram acolo, in apartament, ne-am simtit datori sa anuntam Armata de cele observate. "Dom’le, sa zicem ca sunt patru pe casa cutare si doua pe alta..."

Mai exact, puteti sa ne spuneti ce faceau oamenii in salopete inchise acolo, pe acoperisuri?

Nu faceau nimic special. Stateau nemiscati. De fapt se miscau cu foarte multa economie, probabil pentru a nu fi observati.

Din cate ati observat, erau inarmati?

INAMICUL. Timisorenii si militarii vanau "teroristii-securisti"

Nu am observat daca aveau arme, si asta probabil din cauza intunericului. Era noapte. Chestia asta se intampla pe la ora 1-2 noaptea. Pana la urma puteau sa traga cu arma, puteau sa nu traga, ca oricum in oras era prapad atunci, se tragea la greu tocmai in acele momente. Dar, in principiu, din cate ne-am dat seama, din directia celor doi, care erau mai aproape de noi, nu s-au observat focuri de arma. In orice caz, noi am zis atunci ca prezenta lor acolo era menita pentru a inspaimanta populatia zonei. Recunosc ca pe noi prezenta lor acolo a reusit sa ne panicheze, pentru ca dupa ce i-am observat, fara ca ei sa faca ceva deosebit, noi incepuseram sa credem ca cei sase vor cobori pe scari si vor incerca sa vina in zona apartamentelor. Ce mai, eram panicati de-a binelea! Si, in toata incordarea asta, am zis sa contactam Armata pentru a anunta de cei sase in speranta unui ajutor imediat. Am facut rost de numarul de telefon de la garnizoana, am pus mana pe telefon si am sunat. La telefon mi-a raspuns un barbat, mi-am dat seama ca era un soldat. I-am spus despre ce era vorba, si el imi zice ca e centralistul. Zice: "Stati, ca va dau legatura la colonelul Radu". Ridica centralistul telefonul, cum faceau ei cu manivela aia, si imi raspunde o alta persoana. Repet povestea cu prezentele ciudate de pe acoperisurile vecine, de la adresa Str. Prediceanu nr. 7 din Timisoara. Se prezinta si aceasta in persoana colonelului Enescu si imi zice ca sa stau la telefon, ca mi-l da pe colonelul Radu. Deci nu nimerisem direct, ci la aghiotant probabil. In timp ce asteptam, se auzeau vocile din off, adica din incapere, cum se anuntau unul pe altul: colonelul Radu a intrebat cine este la telefon, la care Enescu zice: "Hai la telefon, cu o chestie cu teroristi". Asta a pus telefonul pe birou, am auzit cand a asezat aparatul pe birou, iar eu asteptam sa vorbesc cu acest colonel Radu. In momentul asta intra o alta convorbire pe fir. O femeie. Am auzit ca si cum suna un alt telefon, cum a raspuns soldatul de la centrala. Zice: "Alo!". Femeia a spus direct, ca si cand ar fi vorbit cu altcineva, pe un ton scazut spre semiton: "PAPIER WIRD BLAU!", ceea ce parea atunci ceva fara sens. Va dati seama ca eu acum germana multa nu prea stiu, dar sa spuna cineva la telefonul Armatei in acele momente ceva in legatura cu o hartie albastra este ceva iesit din comun. Soldatul, neauzind bine, a repetat: Alo, alo, alo! La care femeia a repetat: "Papier wird blau". Soldatul nu intelege si zice: "Alo, cine-i?". La care femeia si-a dat seama ca are la telefon o persoana nepotrivita si spune direct ca vrea cu colonelul Radu. Toata treaba asta s-a intamplat intr-un timp foarte scurt, pana cand colonelul Radu trebuia sa vina si sa discute cu mine la telefon. Eu mi-am dat seama ca era ceva important ce urma sa se vorbeasca, asa ca le-am spus prietenilor mei cu care ma aflam in acel apartament sa se apropie in liniste si sa asculte la furca, pentru ca era ceva... Si vine colonelul Radu la telefon. Domnule, el era! Nu putea veni altcineva. Si zice: "Alo!". La care femeia zice iar: "Papier wird blau".

Secrete "tehnice"

Dumneavoastra nu ati mai indraznit sa mai interveniti pe fir, tinand cont ca aveati aceasta posibilitate?

BALCONUL. Comunismul a fost abolit la Opera din Timisoara

Nici gand, de fapt eram curios si am lasat discutia sa curga. La auzul acelor vorbe din partea femeii am zis: "Ma, asta ori este tampita, or cine stie cu cine vorbeste...". Ei, aici urmeaza frumosul problemei, pentru ca, spre uimirea mea, discutia a continuat, nu s-a blocat acolo. Colonelul Radu a intervenit ca si cand ar fi fost normal. Tot fara absolut nici o noima zice la telefon: "Si, spune-mi, ea ce ti-a spus?". Va dati seama ce sens aveau acele vorbe. Mie deja imi mirosise a lucru necurat si toate acele lucruri spuse nu erau altceva decat niste parole de recunoastere. Fapt care m-a facut sa nu imi pierd interesul pentru discutie si sa raman cu telefonul la ureche, sa ascult mai departe discutia dintre acea femeie si colonelul Radu. Si a inceput din partea femeii ca un fel de prezentare a unui tip de raport despre ceea ce se petrecea pe teren in acele ore in Timisoara. Spunea unde se trage, in ce zona a orasului este liniste... In urma acestor prezentari, impresia pe care mi-am facut-o a fost ca acest domn, colonelul Radu, conducea cumva operatiunile, pentru ca intreba: "In Piata Dacia se trage?". La care femeia spunea: "Da, se trage!". Colonelul Radu spunea: "Foarte bine!", si continua: "Dar la Securitate?"... Femeia zicea "La Securitate este liniste...". Colonelul Radu i-a dat de inteles ca nu este bine ca la Securitate sa fie liniste. A intrebat-o direct, parca cu repros, pe acea femeie ca de ce nu se trage in zona sediului Securitatii, adica, ia vezi cum faci sa redresezi situatia...

Dupa ce misterioasa femeie a intrat in vorba cu colonelul Radu prin acel "papier wird blau" s-a mai vorbit cumva dupa aceea in germana?

Deloc, domnule! Numai in romana.

Si, in afara prezentarii zonelor de conflict si de interes pentru ei, au mai vorbit cumva si altceva?

Din cate imi aduc aminte, colonelul Radu, spre sfarsitul discutiei, i-a spus femeii sa aiba grija de cele patru rezervoare de amoniac. Dupa mult timp am aflat si eu ca rezervoarele astea ar fi fost pe la Comtim pe undeva. Probabil ca si ele trebuiau atinse de gloante pentru a crea si mai mare haosul sau ca trebuiau sa fie aparate, nu stiu exact. Cert este ca, in discutie, asa i-a spus femeii, sa aiba grija de rezervoare...

Ce ati facut in continuare?

Dupa vorbele alea cu amoniacul, discutia s-a terminat. Nici eu nu am mai ramas pe fir. Am inchis. La cateva minute am sunat din nou si am spus despre acei oameni de pe acoperisurile vecine. Am facut-o pentru ca ne temeam de teroristi si credeam ca este de datoria noastra. Cand s-a facut dimineata, toata lumea era pe strada cu banderole tricolore la brat. Incepusem sa organizam filtre. In oras inca se mai tragea sporadic. Eu m-am gandit atunci: "Ce ar fi daca m-as apuca sa spun si eu, asa, la lumea care trecea prin jurul meu, la intamplare, parola asta «papier wird blau» cu discretie?". Eram si eu curios sa vad ce se intampla. Am tot spus cuvintele astea la zeci de persoane, poate 100 si ceva... Nimeni nu schita nimic. La un moment dat, o femeie foarte solida si bine facuta, dar nu grasa, s-a despartit de un barbat destul de elegant imbracat, cu caciula de nurca, dintr-aia scumpa, si i-a spus ceva, asa, foarte ciudat pentru situatia aceea. Eu n-am auzit bine, pentru ca erau cativa metri intre noi, dar din cate am reusit sa aud au fost tot niste vorbe asa fara noima, ca, vezi, daca pui la murat varza, sa pui multa sare, ceva asa fara noima, legat de treburile gospodaresti. Nimeni nu ar fi spus lucrurile acelea atunci asa fara nici o legatura cu realitatea ce ne inconjura. Femeia s-a indreptat spre noi si noi am oprit-o la control, la filtru.

Se comporta ciudat?

Nu, era o persoana normala. Am observat ceva care m-a facut sa ma mir. Domnule, avea buletin nou-nout, chestie care nu mi-a placut deloc atunci, si asta pentru ca noi eram un pic cam mult paranoia atunci. In plus, cine ii elibera ei buletin nou-nout in acele zile cand fierbea tara?! Pe buletin scria ca o cheama Oana Maria. In timp ce noi o controlam, ea a inceput sa tot indruge in stil convingator ca barbat-su era impiegat de miscare pe la CFR, ceva de genul asta. La un moment dat, asa usor pe un glas scazut, ma aplec putin si ii soptesc parola "Papier wird blau".

Emotii de revolutionart

Ce reactie a avut?

VICTORIE. Populatia a sarbatorit in strada caderea regimului

Domnule, a facut ochii mari si s-a uitat fix la mine. Era socata si in acelasi timp imi parea ca stie despre ce este vorba. M-a masurat din cap pana in picioare dintr-o privire mirata. Dupa aceea s-a uitat in stanga, in dreapta, si mi-a spus numai mie, si nu celorlalti, formula "si spune-mi, ea ce ti-a spus?". Va marturisesc ca in clipa in care mi-a raspuns la parola mi s-au inmuiat picioarele efectiv. M-am pierdut. Parerea mea este ca pana si vocea mi s-a parut cea de la telefonul pe care l-am ascultat involuntar, dar nu am nici o certitudine. In momentul asta zic: "Ba, pana aici v-a fost! Baieti, umflati-o!". Asta a inceput sa se panicheze. Se uita la mine si parca nu intelegea nimic. A inceput sa spuna: "Mai, baieti, unde vreti sa ma duceti?"; era panicata. Pai, zic, tanti, ai incurcat-o, te-am arestat, esti terorista! Faceam asta pentru ca ma temeam foarte tare. A vazut ea ca nu sunt de inteles si a inceput sa imi tot repete si mi-a tot repetat de vreo zece ori pe drum: "Sunt mama elevului Oana Emil, de la Liceul Economic". Probabil o alta parola de-a lor.

Si unde ati dus-o?

Ne-am dus spre garnizoana, cu gandul sa predam terorista, ca asa credeam atunci. Ne-am dus la armata, dar cu inima indoita. Acolo le-a spus: "Bai, baieti, uite ce s-a intamplat! Puteti sa ma impuscati, ca tot va spun". Si le-am zis tot. Zic: "Nu stiu cine sunteti, dar ceva este in neregula in armata voastra. Cineva de la voi ghidoneaza cum sa se traga, voi tot spuneti ca vreti si ca prindeti teroristii".

Cui ati spus la garnizoana toate acestea?

Domnule, era cineva care s-a prezentat a fi colonelul Predonescu, care, din cate mi-am dat seama, era ceva destul de mare acolo in garnizoana, adjunct cred ca era pe acolo. Asta se uita la mine, parca picasem din luna, dar mi-am dat seama ca stia de parole. In timp ce noi stateam acolo, la garnizoana, astia de la armata au trimis o patrula cu soldati la apartamentul prietenului meu, de unde ii vazusem pe aia pe acoperisuri. S-au dus acolo, au rascolit tot apartamentul, ca probabil nici ei n-au inteles ce-i cu noi. Ne-au dat drumul, dupa care nici pe doamna aceea nu am mai vazut-o. Si asta pentru ca si ei i-au dat drumul! Cum ne-am dat seama... Un baiat ramasese jos, ca mersese in urma noastra. Si a vazut de pe trotuarul de vizavi de intrarea garnizoanei, cum asteia i-au dat drumul pe usa si a plecat discret pe strada.

In afara de femeia prinsa, ati mai avut oameni care sa reactioneze la parola "papier wird blau"?

Am mai intrebat dupa aceea o gramada de oameni despre aceasta formula, dar nimeni nu stia nimic despre parola.

Ati reusit sa-l contactati pe colonelul Radu, sa vedeti daca exista intr-adevar?

Nu am reusit, pentru ca noi ne temeam si ne-am temut mult timp. Dupa mult timp am intrebat pe cineva pe unde este si mi-a zis ca exista si ca era pe undeva pe la auto, iar prin februarie am discutat cu un capitan pe care l-am intrebat despre parola si mi-a zis: "Lasa, ca nu e pentru voi chestia asta, ca nu va intereseaza, ca acum este importanta starea de spirit din randul populatiei".

NU RATATI! Cititi in numarul de maine despre cum s-a nascut fenomenul "teroristii din decembrie ’89".