Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
MUZELE LITERATURII ROMÂNE ●Anton Holban şi Octav Şuluţiu rup prietenia din cauza unei femei
Povestea e simplă ca bună ziua. Lydia, o evreică frumoasă şi bogată,
voia să vadă cum pupă şi ce spune un scriitor. Îl cunoaşte pe Octav
Şuluţiu, un tînăr talentat şi sărac, care se îndrăgosteşte de ea.
Relaţia se transformă în triunghi amoros la ivirea lui Anton Holban,
prietenul cel mai bun al lui Şuluţiu, şi el tot un scriitor talentat şi
sărac.
MUZELE LITERATURII ROMÂNE ●Anton Holban şi Octav Şuluţiu rup prietenia din cauza unei femei
Povestea e simplă ca bună ziua. Lydia, o evreică frumoasă şi bogată, voia să vadă cum pupă şi ce spune un scriitor. Îl cunoaşte pe Octav Şuluţiu, un tînăr talentat şi sărac, care se îndrăgosteşte de ea. Relaţia se transformă în triunghi amoros la ivirea lui Anton Holban, prietenul cel mai bun al lui Şuluţiu, şi el tot un scriitor talentat şi sărac.
DE-ALE BĂRBAŢILOR ● Anton Holban şi Octav Şuluţiu rup prietenia din cauza unei femei
Povestea e simplă ca bună ziua. Lydia, o evreică frumoasă şi bogată, voia să vadă cum pupă şi ce spune un scriitor. Îl cunoaşte pe Octav Şuluţiu, un tînăr talentat şi sărac, care se îndrăgosteşte de ea. Relaţia se transformă în triunghi amoros la ivirea lui Anton Holban, prietenul cel mai bun al lui Şuluţiu, şi el tot un scriitor talentat şi sărac.
Lydia Manolovici era o fată despre care ai fi putut spune orice, numai că nu se îmbrăca bine nu. Avea gusturi, nu glumă! Fiică de bogătaş, tînăra bătea Europa pentru o poşetă mai fistichie, iar hainele şi le croia numai la cea mai bună croitoreasă din oraş. Uneori mai citea literatură, cît să iasă cu faţa senină dintr-o conjunctură culturală. Altfel, cînd nu mergea la shopping sau nu hoinărea cu maşina pe străzi, dormea.
În relaţiile cu bărbaţii era genul de fată care nu spunea nici da, nici nu. Deşteaptă, îşi cunoştea bine condiţia de femeie. Ştia că un surîs insinuant aduce roade mai mult decît nişte angajamente greu de dus sufleteşte, iar experienţa şi intuiţia îi spuseseră că oricum farmecul este cel care pune în genunchi bărbatul. Lăsa să i se întrevadă personalitatea cît pulpa din crăpătura fustei, în schimb, îşi expunea generos dichisul şi mofturile: Parcă aş mînca un castravete!
Să mizeze altele pe deşteptăciune şi cauze înălţătoare, ea voia să fie fermecătoare şi nimic mai mult. Îşi cultiva cu sîrg slăbiciunile, bărbaţii adulmecîndu-i-le şi strîngîndu-i-le ca pe nişte flori firave, de primăvară, laolaltă. Ca într-un buchet. "Lydia! Ce proaspătă, frumoasă şi dragă fată!", nota timid Octav Şuluţiu în jurnalul său, ca la scurt timp să încerce şi o descriere în filigran a unei Lydii mai intime: "Talia pe care am îmbrăţişat-o. Sînii tăi mici. Şi sufletul care pulsează din tine ca apa limpede dintr-o fîntînă. Blîndeţea şi înţelegerea ta... Sufletul ţi l-am cules de pe buze, în sărutări. Pielea albă. Ochii tăi albaştri sunt clari şi frumoşi. Genele mărunte şi regulate fac o linie fină, neagră, sub pleoapele închise. Aş vrea să-ţi păzesc somnul, să-ţi simt răsuflarea. Fruntea ta e calmă. Şi toată eşti caldă, caldă... Am ţinut odată mîna mea alături de şoldul tău, fără să-l ating şi căldura lui m-a dogorit. Lydia! Eşti ca o fîntînă curată... Picioarele tale subţiri şi şoldurile ca arcuri. Înălţimea ta e ca o tulpină florală. Şi părul de castană coaptă. Şi parfumul corpului tău bun şi feciorelnic".
MUZA. Pentru Lydia, Şuluţiu scrie un roman: "Lucrez la apariţia romanului nostru: al Lydiei şi al meu. Căci dacă n-ar fi fost încrederea ei, admiraţia ei, stimulentul ei permanent, sigur că nu l-aş fi scris. Dar atîta m-a împins, atîta m-a supravegheat, atîta s-a interesat de mersul acestui roman, încît am fost obligat să-l scriu şi l-am scris de dragul ei... Ambigen. Apare în fine. Ce destin va avea?". Proiecţia Lydiei din roman numindu-se Eveline. Îndrăgostit pînă peste cap, scriitorului i se topeşte spiritul lucid în faţa farmecului fetei precum bucăţica de zahăr de la fundul unui pahar cu apă. Crede că singura barieră care ar putea sta împotriva iubirii lor este sărăcia lui şi nimic altceva: "Alaltăieri am fost la Lydia. N-a putut rămîne seara cu mine. Şi cînd am plecat eram plin de un sentiment de calm, de securitate, ca şi cînd aş fi avut cele mai plăcute momente de convorbire cu ea. M-am trezit bucuros că n-a stat cu mine (...) Aş vrea să ştie că o iubesc, dar mă tem de momentul acela. Şi de aceea mă ascund. Simt că începe să-mi devie prea necesară (...) Acum pun între Lydia şi mine banii ei şi familia, care desigur că nu m-ar vrea. Şi nu vreau să abuzez de ea".
Din nefericire, la ceva timp, Anton Holban publică şi el fragmente din Jocurile Daniei, în care Lydia devine Dania, un roman care transpune povestea a doi oameni "care cred că se iubesc şi totuşi nu-şi pun nici o întrebare esenţială". Cîteva scene din cele două romane rivale sînt aproape identice, de unde reiese că ambii au o experienţă existenţială asemănătoare pentru perioada în care o iubesc pe Lydia. După infuzia Lydia, Holban scrie şi-o descrie şi el pe tînăra evreică: "Nu sărutările pe gură, care o emoţionează într-o aşa de mare măsură, mă conving de puterea dragostei ei, ci cînd îmi ia mîna în fugă şi mi-o sărută, înainte ca să bag de seamă şi să mă împotrivesc. Cu toată umilinţa, ca şi cum n-ar fi o fată după care se ţin admiratorii, vedete de cinematograf. Şi cu delicii, căci nu-şi închipuie că gestul ei ar fi cu totul nepermis. Cînd îmi ţine mîna în mîna ei, am impresia că legătura dintre noi nu s-ar putea întrerupe".
GELOZII, GELOZII. Cum proverbul cu bărbatul care nu ştie ce ştie tot satul îşi are şi el limite, Şuluţiu află de Lydia şi Holban. Relaţia de prietenie dintre cei doi scriitori se rupe brusc, Şuluţiu descriindu-şi cu minuţiozitate în jurnal stările de furie şi neputinţă generate de idila ascunsă dintre cei doi: "Am vorbit cu el vreo jumătate de oră. Nu ştiu ce ciudate sentimente se împletesc în mine: îl iubeam şi îl uram în acelaşi timp. Adică nu pot spune că-l iubeam. Dar mi-era drag ştiind că e ceva din apropierea Lydiei. Şi simultan simţeam un cleşte strîngîndu-mi inima şi ura năpădindu-mă la gîndul că o iubeşte şi că ea l-ar putea iubi".
Infidelitatea femeii iubite lasă dîre adînci în sufletul lui Şuluţiu. Scriitorul trece prin stări de nesiguranţă şi gelozie furibundă dublate de toropeli convalescente în care încearcă să-şi aline suferinţa precum fetiţele care vor să-şi inducă o stare de bine în timp ce desprind petale de flori de cîmp şi pronunţă obsesiv: Mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte, nu mă iubeşte... Mă iubeşte!
"În «Rampa» de ieri, Holban are un interviu pe care-l termină anunţînd că va scrie o nuvelă: «Iniţierea Daniei în dragoste»... Dania! E vorba de Lydia, desigur! Citirea acestui articol mi-a răscolit iar gelozia, ura şi chinul. Oare l-a revăzut? Cînd am plecat mi-a spus că nu vrea să-l mai vadă, că nu ştie cum să facă să i-o spună. Oare s-a despărţit într-adevăr de prietenia lui? Sau încă o dată slăbiciunea ei a dat greş?... Iubirea mea a crescut monstruos de cînd cu gelozia asta".
NELINIŞTI. Uneori se minte şi-i inventează scuze Lydiei: "Mi-e ruşine ce nedrept am fost cu Holban. Sunt convins că n-am avut dreptate să fiu gelos. Şi nu aş mai avea curajul să citesc prostiile pe care le-am scris aici o lună înainte. E un om cumsecade şi trist. Suferă. Şi fizic, şi sufleteşte. Mă întreb, alături de el, ce legături poate avea cu Lydia. Ştiu că ea este miloasă: asta e totul. A văzut că e nenorocit şi-i e milă de el. Dar nu l-ar putea iubi. Nu ştiu dacă mă iubeşte şi pe mine chiar! Nici el pe ea? Asta e altceva. Dar cred că... nu e nici o primejdie".
Alteori se zvîrcoleşte în ghearele urii şi geloziei: "Holban e un egoist, lipsit de scrupule, cu toate că e – sau poate, tocmai de aceea – un nenorocit. Bolnav şi nervos. Vrea să aibă folosul, o fericire, o plăcere, dar nu acceptă o răspundere. El nu vrea – nici n-ar putea – să facă fericită o femeie, ci vrea să fie el fericit prin ea. Are psihologia ademenitorului".
Iar rareori îşi recunoaşte dragostea bolnăvicioasă pentru ea: "Lydia nu merită să fie iubită. E mică, e nedemnă. Are un caracter urît, de femeie uşoară. Dar cum să fac să nu o mai iubesc?!...".
D-ALE CARNAVALULUI. În tot acest timp, Lydia îşi trăieşte în tihnă adolescenţa în excursii prelungi la schi în staţiunile din Austria sau în escapade de cumpărături la Londra. Nimic şi nimeni nu poate să-i curme liniştea interioară. Tînăra se strecoară printre săbiile veninoase ale bărbaţilor ca un fulg căzut printre degete în bătaia vîntului, lăsîndu-i pe cei doi să-şi roadă neputincios unghiile pînă la următorul episod amoros: "Lydia pleacă peste o săptămînă la Londra. Încă un vis care se stinge. Încă o iubire din care a mai rămas doar o dîră amară în suflet. Soarta mea e de a fi sentimental şi trist".
Cei doi bărbaţi continuă însă să se duşmănească, triunghiul amoros devenind notoriu în cercul lor de prieteni. Odată, se întîlnesc întîmplător în casa unui prieten comun, scriitorul Eugen Ionescu, şi, ca să evite o posibilă ceartă, Şuluţiu se ridică şi pleacă vijelios. Ionescu îi mărturiseşte apoi spusele rivalului: "Eugen Ionescu mi-a spus că Anton Holban ar fi exclamat după ce am plecat atunci de la Rodica: «În fond, nu înţeleg de ce e supărat Şuluţiu, pentru că nu o va da-o tatăl ei nici lui, nici mie, ci unui tip cu bani». Ce răspuns cinic! Nu-i e scuzabil nici prin suferinţa lui. Deoarece e un om care suferă enorm. Un om nervos, bolnav, persecutat de obsesii, de moarte...", interpretează în jurnalul intim Şuluţiu.
Destinul îndeplineşte însă cruda premoniţie a lui Holban. Trăitori în interbelic, Lydia, evreică bogată, orfană de mamă, trebuie să emigreze de teama persecuţiei şi se cuplează, la insistenţele familiei, cu un englez de acelaşi rang financiar. Pus în faţa faptului împlinit, Şuluţiu se resemnează, simţămintele lui de odinioară lăsîndu-i un gust amar: "Lydia! N-am uitat-o. Ultima dată am văzut-o aici la Braşov, în iulie, în maşină, alături de englezul ei. Cînd i-am spus: «Acum, cînd ne vom despărţi pentru totdeauna...», s-a tras înapoi înspăimîntată, căscînd nişte ochi mari, tragici. Să fi fost sincer atinsă, îndurerată de perspectiva acestei despărţiri pentru totdeauna sau a vrut doar să mă facă să cred asta şi de fapt nu-i mai pasă?!... Ce poţi să crezi cu femeile?!".
Destin amar
La scurt timp după ce pune punct relaţiei cu Lydia, Holban moare de peritonită, la 35 de ani. Felicia Manolovici, sora mai mică a Lydiei, prototipul real al personajului Medy din Jocurile Daniei, îi trimite o epistolă lui Şuluţiu în care încearcă regretul dispariţiei fulgerătoare a lui Holban şi povesteşte reacţia Lydiei: "Ştii, moartea lui Anton a fost o lovitură grea pentru mine. Nu ţin minte ca vreun lucru să mă fi zdruncinat vreodată atîta. Şi astăzi mă mai resimt. Am aflat c-au existat grave neînţelegeri între voi. Acum iartă-le, Octaviane! Sunt sigură că şi ei au multe să ne ierte. Cînd îmi amintesc de ochii lui, mi se pare că conţineau un reproş pentru fiecare dintre noi. Şi reproşul este drept. De ce nu l-am înţeles destul cu toţii? Aş fi crezut eu altădată să-ţi scriu ţie despre moartea lui? Cît e de trist, de îngrozitor. Lydia, cînd a auzit de nenorocire, a rîs, a pus radio, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat". Şuluţiu în schimb notează: "Aş vrea să plîng şi eu, dar nu pot. Anton mi-a fost prieten şi i-am fost prieten; de ce l-am lovit? De ce n-am putut veni la capătul patului de moarte să mă-mpac cu el şi să recunoaştem amîndoi – ce tîrziu! – că sînt femei pentru care nu merită să te cerţi, nici să sacrifici nimic, mai ales o prietenie (...) Sînt prea sigur că Anton m-ar fi iertat înainte de a muri, după cum l-am iertat eu însumi. Nici el n-a greşit, nici eu, deşi am fost vinovaţi amîndoi. Şi cu acea înţelepciune, firească la un bătrîn, dar bizară la un tînăr cum era el – înţelepciune ce era ca o solie a morţii, el va fi înţeles gestul meu, trecînd peste tot ceea ce viaţa a pus stupid şi inevitabil între noi".
Istoricii literari spun însă că, în realitate, fusese vorba... de un cvartet, căci diafana şi jucăuşa Lydia îi aţîţa erotic pe cei doi, dar se pare că-l prefera pentru lucruri mai serioase pe Zaharia Stancu, care şi acesta scrie un roman luînd-o pe Lydia drept muză pentru un personaj din romanul său, "Oameni cu joben" – Leda Manolescu. În carte, fata se lasă sărutată de personajul care îl travesteşte pe Holban doar pentru a vedea "cum sărută un nuvelist sentimental". Lydia! Ce proaspătă, frumoasă şi dragă fată!
Citiţi şi:
PERECHEA-ETALON A NEFERICIRII ● S-au iubit pînă la moarte
Eminul şi Doamna lui
Dacă nu ne-ar fi rămas de la Eminescu şi Veronica splendidele scrisori de dragoste, poate nu i-am mai fi considerat cuplul ideal, etalonul de îndrăgostiţi fără noroc, sufletele-pereche care nu pot fi împreună într-un destin fatal. Geniului lui poetic şi misterului ei feminin se adaugă aureola morţii premature a amîndurora, astfel încît povestea lor de iubire are şi mai mult romantism.
PRIMUL GHIONT ● Alecsandri se îndrăgosti de o tuberculoasă frumoasă
Jurnalul unei iubiri
Mă mir cum de nu s-a gîndit nimeni să ecranizeze povestea de amor dintre Vasile Alecsandri şi Elena Negri. El tînăr, bogat, cu spirit de poet, ea luminoasă şi plăpîndă ca o lumînare ce abia mai pîlpîie... femeile s-ar îmbufna fiindcă unghiile nu li s-ar înconvoaia rapid ca la pisici, să-şi înţepe bărbaţii imobili în faţa scenelor de romantism legănat de gondolele veneţiene – tu pe mine nu m-ai iubit niciodată!
IUBIRI MORTALE ● Natalia între cuminţenia lui Steo şi orgiile cu Mitif
Împuşcată în fese
Îngeri şi demoni, icoane ori torţionare ale sufletului, venere şi madone, soţii sau amante au fost femei care au tulburat simţirea, oricum labilă, a poeţilor, influenţîndu-le, de cele mai multe ori, decisiv opera. Că ele însele şi-au programat asta sau întîmplător s-au ataşat ca un neg zbîrcit sau ca un apendice otrăvit de numele scriitorului, acest fapt le-a conferit intrarea, chiar dacă mai "lăturiş", pe uşa literaturii. Noroc că istoria aceleiaşi literaturi le lasă acolo unde le e locul: pe prag, chiar dacă dincoace de uşă.
