Horia Moculescu: “Nu-ţi vine să crezi: am fost şi eu copil!”

Pianist, interpret vocal, compozitor, moderator şi realizator de programe tv.Horia Moculescu nu pa­re un jucăuş, dar tocmai acest lucru incită curiozitatea absolut spontană. Nu poţi ca pe un asemenea om, ce însumează toate aceste lucruri, să-l iei dintr-o dată pe sus, să-l aşezi pe un scăunel şi să-l provoci la o joacă a conversaţiei. Pare o nebunie...

Pianist, interpret vocal, compozitor, moderator şi realizator de programe tv. Nu poţi ca pe un asemenea om, ce însumează toate aceste lucruri, să-l iei dintr-o dată pe sus, să-l aşezi pe un scăunel şi să-l provoci la o joacă a conversaţiei. Pare o nebunie...

 
Horia Moculescu, căci despre el este vorba, nu pa­re un jucăuş, dar tocmai acest lucru incită curiozitatea absolut spontană. “Aţi fost şi dumnea­voastră copil, nu?!?”. “Nu-ţi vine să crezi, dar am fost! E drept că sînt foarte mulţi ani de atunci, dacă am 71 de ani, îţi dai seama!”. “Sincer, nu cred că e vorba despre dumneavoastră...”. “Vrei să-ţi arăt buletinul?”. Nu, bineînţeles că nu vreau să îmi arate buletinul, asta ar mai lipsi, să-i cer buletinul domnului Moculescu. Îi solicit însă buletinul copilăriei.

 
AMINTIRI. “Cum a fost co­pi­lăria dumneavoastră?”. “Grea. Am apucat nişte ani mizerabili. Îţi dai seama, taică-meu pe front, el a fost ofiţer, eu am stat numai cu mama mea, de la cinci ani pînă la opt ani şi jumătate. După aceea s-a întors taică-meu de pe front, după aceea a murit mama, apoi a intrat taică-meu în puşcărie. O copilărie cu bom­bardamente, cu lipsuri, o co­pi­l­ărie cu dispariţia treptată a mîn­cării. Pe de altă parte... o co­pi­lă­rie frumoasă, cu ierni frumoase, mai frumoase decît acum, era altă al­ter­nanţă a anotimpurilor, deşi nu o să uit niciodată seceta din ’46”.

Hm, cînd ştii cine este, normal că îţi vine să îi arunci o frază pompoasă, de genul “se poate spune că aţi fost un copil genial”. “Am crescut într-un mediu civilizat, cu pian în casă, mama mea cînta la pian. La trei ani şi jumătate am in­trat într-un conflict îngrozitor cu profesorul de vioară, nu-mi plă­cea deloc de el. Am preferat pianul. Cînd am trecut în mod institu­ţi­o­na­­lizat, dacă pot să spun aşa, nu mi-a mai plăcut pianul. Cînd faci do­uă ore acasă şi două ore cu profe­sorul nu-ţi mai place, aşa că asta cu genialitatea nu-mi este proprie”. A parat.

Vreo amintire a copilăriei? “Am foarte multe amintiri. Sper ca la anul să public o carte. Dacă vrei, am amintiri sistematizate. Dar ce să-ţi povestesc? Cîte pozne am făcut, cîte şotii, am fost farsor toată viaţa, mi-a plăcut să păcălesc. Îmi păcăleam toate rudele, prietenii, am fost un ludic, un jucăuş şi în viaţă... Eu sunt un om foarte deschis. În nici un juriu nu am fost vreodată acuzat de necinste. Niciodată nu a spus cineva «Domnule, Moculescu nu e onest». Asta e foarte important. Ştii cînd e important? Seara, cînd te culci şi te gîndeşti la ceea ce ai făptuit peste zi, cînd îţi faci rugăciunea, atunci eşti cu Dumnezeu. Nu mai poţi să minţi pe nimeni. Te minţi pe tine în faţa lui Dumnezeu. Atunci, te uiţi la ceea ce ai făcut peste zi şi, dacă cumva ştii, cum să spun, că ai nedreptăţit un copil, într-un concurs? Mai dormi tu liniştit, ştiind că asta s-a făcut cu un preţ oarecare, indiferent dacă a fost moral sau material? Eu sunt un om cinstit şi, mai ales, acum că vîrsta îmi dă şi dreptul, spun ceea ce gîndesc. E foarte mare avantajul vîrstei... Spui tot ceea ce gîndeşti!”.

 
MUZICA. Cînd a început “joaca” notelor muzicale? “Păi, la pa­tru ani. Chiar la trei ani şi ju­mă­tate cu vioara şi la patru cu pi­a­nul”. Cum se înţelegea cu vioara, cum se înţelegea cu pianul? “Cu vi­oa­ra nu m-am înţeles deloc. Ca să poţi face performanţă la vioară tre­buie să te suporţi măcar. Ca să te suporţi măcar ai nevoie de trei-pa­tru ani de studiu. La vioară este un scîrţîit îngrozitor. Cu pianul m-am înţeles mult mai bine, plus că am avut parte de un profesor ex­tra­ordinar. Mama mea cînta la pian. În plus, am primit un acor­deon cadou de la tatăl meu. Acor­deonul m-a salvat de multe ori. M-a «întreţinut» atunci cînd tatăl meu a fost în puşcărie. Nu mai aveam pe nimeni, eram student la Petroşani, nu aveam nici ce să mîncăm. Atunci cîntam la balurile studenţeşti sau balurile UTM-ului. Cîştigam nişte bani cu care ne duceam şi mîncam, ăştia erau anii! De aceea, acum sunt cheltuitor, de aceea fiică-mii acum nu-i refuz nimic. Am suferit absolut destul, şi Dumnezeu încă nu m-a absolvit de suferinţă, am avut recent şi o suferinţă imensă, mi-a murit un băiat. E foarte greu! E greu fără copil, e greu cu copil, dar şi să-ţi moară un copil e antinatură...”.

Citește pe Antena3.ro

Un instalator care făcea reparații într-o vilă a găsit 30 de kilograme de monede de aur. Proprietarul nu știa ce comoară are în casă

Se lasă o pauză grea. Parcă auzi viaţa cum picură... pic-pic-pic. Totuşi... să mergem un pic mai departe... iar o întrebare... banală poate... Ce moment al vieţii sale l-a marcat? “Cînd m-au dat afară din toate facultăţile din ţară, pentru că tatăl meu fusese condamnat politic în ’59 la 25 de ani de închisoare. A fost un şoc în urma căruia nu am devenit nici hoţ, nici turnător, nici delator, n-am vagabondat. Cînd n-ai pe nimeni, cînd eşti absolut fără nici un punct de sprijin, dacă nu eşti un duro osso, deraiezi. Dar Dumnezeu a ţinut cu mine. În cartea pe care o scriu, o să vezi ce înseamnă întîmplarea pentru un om, o întîmplare care mi-a schimbat destinul. Am pierdut un tren, nu am găsit bilet, şi mi s-a schimbat viaţa...”.

 
SCRIS ŞI VIS. Aşteptăm car­tea... Nu putem să cuprindem o viaţă de om în două pagini de ziar, ar fi o impietate. “Aţi fi putut să faceţi mai mult pentru dumnea­voastră?”. “Nu numai pentru mine. Eu am dat vieţii mult mai puţin decît mi-a dat mie Dumnezeu. Dumnezeu mi-a dat şi eu nu am fost capabil să mă biciuiesc pînă la picăturile care trebuiau să scoată genialitatea. Probabil că nici nu am căutat-o. Eu nu am scris decît cînd mi-a venit să scriu”. “Nu aşa e cel mai bine?”. “Ştiţi ceva? Am avut un prieten, compozitor extraordinar, băiat extraodinar, Cristinoiu. El, la şapte dimineaţa, vinea la masa de scris. Amîndoi scriam foarte frumos, foarte ordonat notele. Probabil că el a scris mult mai mult decît mine. Dar am cinci sau şase sute de cîntece scrise, muzica la filme, am scris vreo două musical-uri, am scris muzică de teatru pentru emisiuni. Ce să fac mai mult? Eu am avut destul de multă rigoare faţă de firea mea. Dar mi-am irosit timp pe diverse prostii”.

Îmi vine în minte o frază dintr-un film: “Viaţa trebuie să ţi-o visezi, nu să ţi-o trăieşti...”. “Sînt de acord şi nu prea. Pentru că viaţa «vi­sată» te smulge din realitate. Noi, de cînd ne sculăm dimineaţa, şi pînă închidem seara uşa, trăim în realitate. Dacă eşti numai vi­să­tor, atunci poţi să păţeşti ca Ni­chi­ta Stănescu, care pentru a ajunge la starea de visător avea ne­voie să stea de vorbă cu alţi vi­să­tori. Sigur, e groaznic să trăieşti nu­mai în rea­litate, e groaznic şi să nu ai vise, dar cred că este absolut inconfor­tabil să trăieşti numai în vise”.

 
LIBER. Nu este un pretenţios, nu-şi studiază scama ce tocmai i s-a aşezat pe umăr. Se simte liber? “Libertatea e aşa cum spunea tatăl meu despre democraţie: «Să-i dai voie fiecăruia să-şi bată joc de el cum vrea». Problema este alta: dacă eu, bătîndu-mi joc de mine, nu te deranjez pe tine... Aici e toată relaţia cu civilizaţia. Sînt foarte mulţi oameni liberi pe stradă, care n-au nimic de-a face cu civilizaţia. Ei se simt liberi. Libertatea nu înseamnă că nu recunoşti legea, ba dimpotrivă, legea e făcută ca să-mi dea mie libertatea, ea nu mă încătuşează. Acum cînd te gîndeşti că poţi să te urci în avion, să te duci pînă la Paris, Roma sau Berlin, fără să te întrebe nimeni nimic, nu-ţi vine să crezi. Dar pentru a te duce la Moscova, ai nevoie de paşaport. S-a inversat lumea. Înainte era mai uşor să te duci la Moscova... E frumos să simţi pulsul schimbării. Dar... Eu sunt un optimist incu­rabil. Cred că voi reuşi să fac ceea ce îmi propun să fac”. Oarecum ludică această convorbire? “Da! (rîde). Păi viaţa nu-i o joacă? Depinde cum o joci!”.

 
“Copilăria... Vezi tu, co­pi­lă­ria este de fapt o stare bi­ol­ogică, dar care ră­mî­ne în amintirea noastră nu pentru ceea ce am înfăptuit noi, ci pentru relaţia pe ca­re o aveam cu părinţii, care se ocupau de noi într-un anumit fel. De-aia e co­pi­lă­ria frumoasă”
Horia Moculescu

“O copilărie cu bombarda­me­nte, cu lipsuri, o co­pi­lă­rie cu dispariţia trepta­tă a mîncării. Pe de altă par­te... o copilărie fru­moa­­­­­să, cu ierni frumoase, mai fru­moase decît acum, era altă alternanţă a ano­ti­m­purilor, deşi nu o să uit niciodată seceta din ’46”.

Horia Moculescu