Incredibila rezolvare a unei erori judiciare

A ieşit din cărciumă afumat bine. Ameţit. Nu beat. "Un om este beat - zicea uneori - cănd il duc doi, iar al treilea ii mută picioarele." Işi făcuse un obicei din a se abate din drumul de la gară spre casă pe la bufet, unde golea 2-3 pahare de rachiu. Sau de tescovină.

A ieşit din cărciumă afumat bine. Ameţit. Nu beat. "Un om este beat - zicea uneori - cănd il duc doi, iar al treilea ii mută picioarele." Işi făcuse un obicei din a se abate din drumul de la gară spre casă pe la bufet, unde golea 2-3 pahare de rachiu. Sau de tescovină.

In bufet duhnea a tutun şi a transpiraţie, a băutură caldă ca leşia. In după-amiaza aceea, Dragoş era cătrănit rău. Căţiva băieţi, care terminaseră armata o dată cu el, in urmă cu doi ani, ii aruncaseră in compartimentul lor de navetişti vorbe grele. E adevărat că nu le auzea pentru prima dată. Esenţa lor, pigmentată cu tot felul de glume, care de care mai deocheate, era aceea că maică-sa iar fusese văzută cu unul...

Dragoş era flăcău cu armata făcută, bun de insurat, dar maică-sa, deşi trecută de patruzeci de ani, nu se potolea deloc. Era, cum se zice in popor, rea de muscă. De multe ori a vrut să-i spună căte ceva, să-i spună mai ales ce vorbeşte lumea şi cum o privesc ceilalţi din sat, dar a renunţat de fiecare dată.

Şi acum, in drum spre casă, - ca de fiecare dată cănd poposea pe la cărciumă - se găndea să-i facă o morală pe cinste. Ajunse in dreptul casei tocmai cănd trecea pe acolo Dumitru a lui Prună, un tănăr brunet, un om harnic şi priceput la toate, căruia multe fete din sat ii căutau compania.

- Hai măi, Dragoş, la mine să bem o ţuică faină, că nu zice Dumnezeu nimic, i-a zis după ce s-au salutat. E sărbătoare azi şi nu mergem la coasă.

Dumitru locuia trei case mai sus de Dragoş, de-a lungul Văii Caselor, un rău năvalnic ce venea din munţii care parcă se prăvăleau pe sat şi se vărsa in Olt, la ieşirea din vatră. Căt să fi băut? Un pahar, două, trei... Cert este că intr-un tărziu Dragoş porni spre casă clătinăndu-se. Nu inainte de a-l asigura el pe Dumitru c-o va face zob pe maică-sa.

- Ii arăt eu bărbaţi!, repeta el din cănd in cănd.

Pipăi după gard să ia cheia de la poartă şi să descuie. Cheia nicăieri. Apăsă pe clanţă şi poarta se deschise. Parcurse curtea cu paşi grăbiţi. Incercă să se dezmeticească, să-şi revină din mahmureală, intrebăndu-se de ce a găsit poarta descuiată. Măngăie căinele care se tănguia la picioarele lui şi, după ce mai poposi căteva clipe in pridvor să-şi tragă sufletul şi să alunge găndurile negre, intră in casă. Maică-sa era intinsă pe pat şi din gură i se prelingea, pănă jos pe podea, un fir de sănge. Capul era făcut zob. Dragoş observă alături toporişca. O luă şi o cercetă atent. Se vedea că fusese folosită de criminal. O aşeză la loc, pe masă, după care alergă la un vecin să dea un telefon şefului de post, să-i anunţe nenorocirea...

A treia zi după inmormăntarea maică-sii a fost chemat la judeţ şi pus să dea o nouă declaraţie. Nu mai ştia a căta. După o săptămănă a fost arestat. Nu-şi dădea prea bine seama ce se intămplă cu el. Prin sat circula tot mai mult zvonul că el ar fi asasinul.

A urmat procesul. Şi acuzaţiile curgeau: pe toporişcă s-au găsit amprentele lui. O pereche de pantaloni de-ai lui purtau urme de sănge. Declaraţiile lui că la ora crimei era la serviciu, că nu avea nevoie s-o omoare pe maică-sa, că n-a atins toporişca şi multe altele au fost infirmate prin administrarea de probe zdrobitoare: de la serviciu lipsise intre orele care coincideau cu cea a asasinatului, mai mulţi martori, dintre care destui prieteni, au dezvăluit instanţei faptul că relaţiile lui cu cea care ii dăduse viaţă erau suficient de deteriorate. S-a pus problema moştenirii casei, a loturilor de pămănt...

In instanţă s-a mai demonstrat că Dragoş mai avusese o tentativă de omucidere. Cu căteva luni in urmă, intorcăndu-se acasă il găsise pe Toader al lui Dărjan la maică-sa. Negru de furie, a vrut să pună măna pe toporişcă şi să lovească. Dar Toader era voinic şi iute, iar Dragoş n-a avut sorţi de izbăndă.

Zilele treceau, procesul inainta greu. Intr-o vreme, Dragoş avu o criză de nervi, ceru hărtie şi stilou şi aşternu o poveste din care reieşea că nu-şi aduce aminte, că băuse prea mult, că intr-adevăr avea dese conflicte cu mama sa.

A fost condamnat la 20 de ani inchisoare. Inainte de a se urca in duba care-l ducea la penitenciar, le-a aruncat subofiţerilor care-l escortau: "Nu eu am omorăt-o pe mama". Şi-a izbucnit intr-un hohot de plăns.

Intr-una din zile, cam la un an după ce fusese adus la Aiud, in celula intunecoasă şi rece a intrat un bărbat de vreo 40 de ani, noul coleg al lui Dragoş Vălcu... Primele cuvinte pe care acesta le-a rostit l-au cutremurat pe Dragoş. "Judecătorii ăştia sunt nişte fraieri... Mi-au dat şapte ani. Am bătut un popă care după căteva săptămăni s-a curăţat. Dac-ar fi ştiut că am şi alte crime la activ..."

La inceput nu prea il lua in seamă. Il credea un lăudăros, un om care vrea să impresioneze cu orice preţ. Treptat, apoi, a devenit tot mai atent la cuvintele lui, la poveştile cu care işi omorau timpul. Acest criminal se numea Barbu şi era din Sibiu. Iată o nouă poveste depănată de el:

- Am cunoscut in Sibiu, la tărg, o femeie frumoasă care locuia la Teciu. Se intămpla acum un an...

Auzind numele satului său, Dragoş tresări uşor.

- M-a plăcut, continuă Barbu, şi mi-a dat adresa ei s-o vizitez căt mai repede. Era trecută de prima tinereţe, dar arăta bine. N-am stat pe gănduri. Am coborăt din tren şi am pornit spre casa ei. Locuia undeva, pe malul unei ape. Era vară, oamenii erau pe cămp, iar ea mă aştepta. Bărbatul ii dispăruse de vreo căţiva ani, rămănănd cu un ceas de buzunar de la el. Mi-a arătat ceasul, era frumos, cu capac de aur...

- Copii n-avea?, intrebă gătuit de emoţie Dragoş.

- Se pare că avea un băiat care făcuse armata. In orice caz, n-are importanţă...

"Ba are. Şi incă ce importanţă are, se găndi Dragoş. Doamne! Oare să fie ea?"

- M-a servit cu un vin bun pe care l-a adus din pivniţă şi o gustare apoi am trecut in pat. Din păcate, n-am fost intr-o formă prea bună, căci eram după un chef prelungit şi femeia a rămas nesatisfăcută. Am incercat eu s-o dreg, dar femeia mi-a aruncat-o in faţă că sunt impotent. Asta m-a enervat la culme. Lăngă pat era o toporişcă. Am lovit-o. Am aşezat-o frumos in pat şi mi-am luat tălpăşiţa. Ca să nu plec cu măna goală, am luat şi ceasul bărbatului ei care dispăruse.

- Ce ai făcut cu ceasul?, intrebă Dragoş cu inima căt un purice.

- Il am acasă, nu m-am indurat să-l vănd...

Dragoş Vălcu credea că visează... Luat in văltoarea anchetei in care fusese principalul bănuit şi condamnat pe nedrept, uitase să-şi amintească unde se mai afla ceasul de buzunar cu capac şi lănţişor din aur al tatălui său. Pe capacul interior al ceasului, mascat de o fotografie rotundă ce reprezenta Piaţa Cibinului din Sibiu, era gravat numele tatălui său dispărut: Mircea Vălcu. Adevăratul criminal, care se afla in faţa lui - printr-o intămplare, una la un miliard - nu se ostenise să inlăture acea fotografie, pentru că ar fi dat pe capac de inscripţia trădătoare şi l-ar fi văndut imediat... Dragoş credea că mama sa ascunsese acest ceas pentru a-l vinde căndva cu un preţ bun.

Cum celula fusese ocupată şi de alţi deţinuţi, a doua zi, Dragoş Vălcu, care nu dormise toată noaptea, l-a provocat pe colegul lui să repete povestea de cu seară.

- Am adormit şi n-am prea inţeles-o, a motivat el.

Barbu Melinte n-a bănuit nimic şi a descris cu lux de amănunte cum a omorăt-o pe Elvira Vălcu din Tanacu pentru că l-a făcut impotent. Şi apoi că i-a furat ceasul soţului dispărut de zece ani.

In aceeaşi zi, Dragoş s-a prezentat la comandantul Penitenciarului Aiud şi i-a relatat pe larg cele intămplate. După numai zece zile procesul s-a rejudecat şi după alte căteva zile Dragoş Vălcu era liber...

Consătenii l-au primit cu braţele deschise şi l-au compătimit pentru cele suferite, dar intămplarea - unică in felul ei - a făcut inconjurul ţării, intrănd in analele judiciare...