Industria României era sub nivelul fostelor state socialiste

În martie 1990, Comisia Naţională de Statistică a dat publicităţii rezultatele unui studiu preliminar privind situaţia economică a României la ieşirea din comunism. Concluziile erau dezastruoase, ţara noastră aflându-se pe ultimul loc între ţările membre CAER într-o serie de domenii. Mai ales în ceea ce privea calitatea vieţii!

În anul 1989, populaţia României era estimată la 23.152.000 de locuitori. Dintre aceştia, 12.312.000 locuiau în mediul urban. Numărul populaţiei ocupate se ridica la 10.805.400 de locuitori, adică 46,8%.

INDUSTRIALIZARE CONTRA SERVICII
Economia era concentrată pe producţia de "bunuri materiale": din domeniul industriei, construcţiilor şi agriculturii. 73,1% din populaţia ocupată lucra în aceste sectoare, faţă de numai 26,9% în "ramura" serviciilor. Aşadar, România ocupa ultimul loc într-un clasament european în care figurau 22 de ţări. Dintre statele socialiste, în URSS, serviciile reprezentau 42,4% din economie, în Ungaria - 41,6%, iar în Cehoslovacia - 39,9%.

Chiar dacă economia era aparent supraindustrializată, statistica efectuată în luna martie 1990 semnala ca îngrijorătoare degradarea calităţii vieţii. "Avuţia naţională" era estimată în acel moment la 5.200 de miliarde de lei, din care 64% erau investiţi în aşa-numitele "fonduri fixe". Adică imobilele, utilajele şi dotările fabricilor şi uzinelor, care consumau mai mult decât produceau! Acest procent ridicat al "fondurilor fixe" reflecta politica de industrializare forţată din anii '70 şi '80.

Studiul statistic descoperea şi o altă hibă a industriei, prin gradul ridicat de uzură al utilajelor. Tocmai de aceea, produsele româneşti erau socotite de calitate inferioară la finele anilor '80, iar accidentele de muncă crescuseră îngrijorător. Se estima că gradul de uzură al fondurilor fixe din cercetarea ştiinţifică era de 42%, în industrie de 38,8%, iar în transporturi de 37,4%. La creşterea gradului de uzură al dotărilor industriale contribuise Nicolae Ceauşescu, care dăduse unele "indicaţii preţioase" privind durata de funcţionare a utilajelor.

Cele mai "expirate" echipamente se găseau în industria poligrafică, cu un grad de folosire estimat la 58,9%. Nu doar economiile la hârtie afectau calitatea grafică a ziarelor, revistelor şi cărţilor!

OŢEL CONTRA SĂNĂTATE
Investiţiile din industrie s-au făcut pe seama altor sectoare economice, arăta statistica din martie 1990. Astfel, de la începutul anilor '80, industria a primit circa 50% din investiţii, în timp ce comerţul, transporturile, telecomunicaţiile, gospodăria comunală, învăţământul, cultura, arta, ştiinţa şi sănătatea avuseseră repartizate, cumulat, 25% din resursele bugetare pentru înnoirea şi întreţinerea bazei materiale. Comparativ, investiţiile neindustriale erau de 38,1% în Bulgaria, 44,3% în Cehoslovacia, 50,3% în Polonia, 57,1% în Ungaria şi 51% în Iugoslavia.

Sacrificarea nevoilor populaţiei s-a făcut însă fără a avea o strategie privind eficienţa, relata studiul statistic. Astfel s-au dezvoltat nejustificat aşa-zisele industrii energofage. Spre exemplu, Întreprinderea de Aluminiu de la Slatina consuma într-un an energie cât întreaga populaţie a ţării! Combinatele siderurgice produceau marfă de proastă calitate, cu un preţ de export scăzut, în consecinţă. Uneori, oţelăriile nu-şi puteau cumpăra din vânzările proprii nici măcar cromul pe care-l consumau! Toate "găurile" trebuiau însă acoperite din bugetul de stat.

În unele cazuri s-a decis să nu fie folosite toate capacităţile de producţie ale fabricilor şi uzinelor construite din împrumuturi străine în anii '70-'80. Calculele făcute pentru data de 1 ianuarie 1990 arătau că pentru fabricarea a 1.025 de produse industriale nu se utiliza o cincime din potenţialul industrial al unităţilor economice.