Andi Vasluianu: „Libertatea e o formă de iubire”

Andi Vasluianu joacă doar pentru el. Şi nu e egoism, e exact iubire profundă pentru meseria pe care şi-a ales-o. E un actor iubit de public pentru că e cât se poate de real, de autentic în tot ceea ce face. Aşa e pe scenă, aşa e şi în viaţa de zi cu zi. Crede în iubirea care vine în linişte şi aşa i s-a şi întâmplat.


Sabina Iosub: Cine este Andi Vasluianu?
Andi Vasluianu: He-he-he... Bună întrebare. Băi, nu știu, eu chiar îmi pun întrebarea și încerc să aflu. Răspunsul cel mai cinstit este că încă aflu. Mai sunt lucruri de aflat despre mine.

Sabina Iosub: Zi-mi 3 lucruri pe care trebuie să le știm neapărat despre Andi Vasluianu.
Andi Vasluianu: Un răspuns mai clar și mai corect ar fi că nu neapărat trebuie să știi ceva despre un om ci să-l respecți pe un om așa cum este el în contact cu tine. În general eu am o chestie legată de oameni. Nu vreau niciodată să judec pe cineva înainte de a-l cunoaște. La început judecam că, na, așa e când ești tânăr, îți dai cu părerea despre orice vezi. Dacă ai văzut o pereche de ochi imediat ai zis gata… E o replică într-o piesă pe care o joc care mie îmi place foarte mult – se observă de la un kilometru când pupilele unor ochi mulțumiți încep să joace ca imaginile de la păcănele. Oamenii, de fiecare dată își pun atenția și au impresia și se distrează imediat de rezultatele analizelor. Ei nu potolesc să se grăbească. Să șadă și să zică - cine e el, omul astă, ce background are, că e posibil ca o reacție pe care a avut-o în fața ta iar ție nu ți-a plăcut să aibă în spate o poveste întreagă.

Sabina Iosub: Totuși, prima impresie contează…
Andi Vasluianu: Contează, dar după părerea mea este superficială. Eu nu iau niciodată în calcul prima impresie. Nu poate să zică o primă impresie totul despre un om.

Sabina Iosub: Ești un om liber?
Andi Vasluianu: În principiu, da!

Sabina Iosub: Ai zis la un moment dat un lucru foarte interesant apropos de libertate.
Andi Vasluianu: Și uite cum am ocolit eu răspunsul la prima întrebare…

Sabina Iosub: Lasă. Lasă, mă întorc eu. Ai zis așa. Îți dorești enorm de mult un copil, o casă caldă și primitoare, dar nu știi cum să le împaci cu dorința ta de a-ți păstra libertatea. Ai reușit?
Andi Vasluianu: (foarte hotărât) Da! Am reușit, pentru că de fapt libertatea este o formă de iubire. Dacă iubești, ești liber. Dacă nu iubești, ai niște probleme de rezolvat.

Sabina Iosub: Cum a început drumul tău ca actor, de fapt?
Andi Vasluianu: A început de foarte mult timp. Am avut norocul să mă nasc într-o familie care era deja în zona asta. Bunicul meu a fost regizor de teatru, nu unul foarte mare, dar unul care a făcut secundariat la niște regizori foarte mari pe vremea aceea, tatăl meu a crescut în teatru, în teatrul Nottara, unde întâmplător eu sunt angajat acum, că așa cumva parcă mă urmărește bunică-miu pentru că la Nottara sunt angajat, dar joc și la Comedie un spectacol, iar astea au fost teatrele în care el a lucrat. Așa am început - mă ducea taică-meu la teatru des apoi mi-a făcut și un abonament la Cinematecă, iar de aici a început pasiunea mea. Era ceva inexplicabil. Nu pot să explic exact cum a început nebunia asta. Am dovada că voiam asta să fac de puștan erau oracolele alea – soră-mea e mai mare decât mine și ea avea oracole din alea cretine și mă punea pe mine primul să scriu. Și la aia cu vrei să te faci când o să fi mare, răspunsul meu a fost actor. Nu prea eram bun la școală, în generală eram mai ok, dar apoi în liceu nu prea mă mai interesa foarte tare școala. Doar câțiva profesori care erau foarte foarte buni și ei îmi atrăgeau atenția, iar în școală erau serbările alea de sfârșit de an în care jucau de cele mai multe ori ăștia care erau premianții. Știu că eram în întuneric în sala aia și mă durea sufletul că nu sunt pe scenă. Eram un copil la vremea aia, nu pot să explic exact ce era în sufletul meu, dar știu sigur că eram foarte trist că nu eram acolo.

DACĂ NU ERAM ACTOR, MI-AR FI PLĂCUT SĂ FIU ANTRENOR DE FOTBAL

Sabina Iosub: Cum a apărut primul rol?
Andi Vasluianu: Eram în liceu. Eram în clasa a 9-a, era să rămân corigent la română și pentru că era să rămân coregent, profesoara de română m-a pus să învăț niște poezii. E profesoara care avea cenaclul de teatru din liceu. Și am învățat niște poezii, i-a plăcut foarte tare cum le-am spus și a zis: n-ai vrea să vii la cenaclu? Și am zis: ba da. Oricum eu îmi doream. Bine, am fost foarte mult timp cu sportul. Am fost eu legat de sport o perioadă destul de lungă, adică așa, mai profesionist.

Sabina Iosub: Ce sport? Ce ai făcut?
Andi Vasluianu: Păi am făcut mai multe, dar cel mai mult am făcut box, adică mai mulți ani – vreo 4 ani. Fotbal, polo, de-astea… Dar cu boxul am avut eu așa o dragoste. O mai am și acum. Și acum îmi place boxul foarte mult. Boxul este foarte dur și n-aș fi fost făcut pentru meseria asta de nicio culoare, n-aș fi putut să fiu sportiv de performanță. Mă durea capul, am avut destul de mari problem în perioada aia. Dar îmi plăceau antrenamentele. Erau fabuloase. Eu n-am mai întâlnit până acuma, și am mai făcut sporturi, am mai încercat și după aia, dar cala box eu nu am mai întâlnit antrenamente reale. Cred că disciplina pe care eu o am în meserie se datorează boxului. Adică el m-a făcut să fiu mai atent la detalii, adică să am anduranță.

Sabina Iosub: E și un sport foarte tactic.
Andi Vasluianu: Păi fără discuție. Aveam niște colegi… Erau colegi și colegi. Aveam unul care avea un cap imens și era animal așa, un fel de gibonel în ring care nu gândea o secundă. Dar era încă unul, care era mai mare ca mine și care era atât de inteligent. Era fabulos. Eu de la băiatul ăla am învățat enorm. Era un băiat simplu, nu avea mari veleități, dar era fantastic. Vedea, visa tacticile de box. De la el am învățat să stau în ring și să duc o luptă altfel decât cu forța. Era tare fain. Mie mi-a plăcut foarte tare boxul. Și acum mă mai uit la el așa, cu drag. Așa… Și am dat de rolul ăsta, era Justiția, a lui Caragiale, am jucat pentru prima data în viața mea în fața unui public. Jucam judecătorul și a fost sora mea în sală, mi-aduc și acum aminte, și mi-a zis că i s-a părut că sunt făcut pentru asta, cât își dădea ea seama. Dar bine, mie îmi plăcea foarte tare, deja începuse să mă ia foarte tare. Pe urmă am fost la o școală populară de artă și de acolo lucrurile au evoluat. Așa m-am lăsat și de box, am început să intru în zona asta și nu m-am mai dezlipit niciodată.

Sabina Iosub: Uitându-te acum în urmă, crezi că ai fi putut să faci altceva?
Andi Vasluianu: Măi, cred că dacă aș fi rămas în sport, mi-ar fi plăcut să antrenez. Dar aici e ciudat, e foarte bizară chestia, că mi-a plăcut boxul, dar mi-ar fi plăcut să antrenez fotbal. În capul meu se întâmplă lucrurile total anapoda, dar așa e. Pentru că fotbalul îmi place foarte tare așa ca întreg și mi se pare că seamănă foarte tare cu teatrul.

Sabina Iosub: De ce?
Andi Vasluianu: Păi e tot o comunicare continuă între cei 11 jucători. Tactica antrenorului seamănă cu punerea în scenă a regizorului. Ține foarte mult de ascultarea antrenorului, adică să știi să nu ieși din ceea ce ai pregătit înainte. Orice meci e pregătit în ultimă instanță. Eu vorbesc de meciurile alea adevărate și de antrenorii ăia care într-adevăr au o tactică de joc. Așa e și aici. Adică în teatru sunt foarte mulți actori care după ce pleacă regizorul, modifică. Ori că nu le-a convenit, ori că nu au înțeles clar lucrurile, ori pur și simplu sunt mai relaxați să facă așa cum cred ei. Dar asta nu e tocmai ok, fiindcă tocmai aici apare lupta ta ca actor, să facă ce zice băiatul ăla de acolo, ce a gândit el, și să încerci să-i îmbunătățești cerințele.

Sabina Iosub: Să improvizezi în niște limite, de fapt.
Andi Vasluianu: Nu există improvizație.

Sabina Iosub: Toată lumea zice că actoria ține foarte mult și de asta.
Andi Vasluianu: Nu. Improvizezi când există accidente.

Sabina Iosub: Să sari o replica…
Andi Vasluianu: Da, sau să uiți o replica, sau și-a uitat cineva un obiect de recuzită care e foarte important pentru scenă. S-a întâmplat chiar într-o piesă în care jucam, în Pescărușul, al lui Cehov, să nu meargă pistolul, că era cu capse, și nemergând, cel care îl juca pe doctor, un coleg de-al meu, Dragoș Câmpan, a ieșit în culise, că așa și e scena, și s-a auzit ca și cum căzuse de pe un scaun cineva, că nu a putut să folosească pistolul și atunci s-a dat replica “S-a spânzurat”, când de fapt el se împușcase. Că asta trebuia să se audă, un foc de armă. Dar aici nu ai ce să faci, improvizezi, spui o tâmpenie, dar o scoți cumva la capăt. Se întâmplă de-astea, dar încerci să le duci tot în situația pe care o ai de jucat, adică nu poți sari pârleazul în altă parte a situației. Trebuie să rămâi în situația pe care o ai de jucat și pe care ți-o propun autorul și regizorul, evident. Regizorul nu-ți propune altă situație decât ți-o propune autorul. El îți propune o abordare a situației. Și din punctul ăla de vedere.

ACTORUL REAL ARE MAGNETISM

Sabina Iosub: Teatru sau film? Spuneai la un moment dat că le iubești în egală măsură. Se poate, de fapt, asta?
Andi Vasluianu: Păi cred că da. E ca și cum ai iubi doi copii. Poate că te-ai înțelege mai bine cu unul sau cu celălalt, dar tot i-ai iubi la fel. Ai suferi la fel de mult dacă ai avea o problemă cu unul sau cu celălalt. E aceeași meserie. Mulți zic că sunt două meserii diferite. E fix aceeași meserie. E atât de simplu că e aceeași meserie că mulți o complică. Cred că e diferită. Mulți zic că la teatru e într-un fel, în film trebuie să joci altfel. Nu, e fix același lucru. Ai aceleași mijloace, tot cu același corp ești, ai aceleași gânduri, ești același om. Tu te pui în aceleași situații oricum ar fi. Doar că la teatru mărești puțin volumul, asta e tot, ca să te audă și ăla din ultimul rând, dar nu se schimbă nimic. Da-mi place teatrul cumva dintr-un alt punct de vedere mai mult. E mai solicitant pentru tine ca actor. Trebuie să te ții mult mai bine în frâie decât la film. La film dacă nu îți iese, poți să reface rapid. Acolo la teatru trebuie să te bagi atât de profund în ciorba aia… Nu poți să le tratezi superficial. Plus că e un alt contact pe care îl ai. Și cu publicul, și cu un coleg pe care îl ai în față.

Sabina Iosub: Cum îți construiești un rol?
Andi Vasluianu: Depinde de foarte multe lucruri aici. Nu îl construiesc singur, de capul meu. Eu îmi fac în cap un drum, mi-l așez, dar nu-l construiesc de tot singur. Există un regizor în spate, pleacă de la un scenario în primul rând. Scenariul în principiu îți construiește rolul, dacă vrei, dar evident, vine lucrul cu regizorul și cu ceilalți colegi. Există actori și actori. În America de exemplu există o mare nebunie cu method acting care mie nu mi se pare așa de interesantă că mi se pare foarte simplă, în ultimă instanță.

Sabina Iosub: Ce înseamnă exact?
Andi Vasluianu: Uite, de exemplu Shia LaBeouf. A venit și a filmat aici în țară. Avea un film în care subiectul era așa… El pleca din America, se despărțea de iubita lui și venea aici, un tip care are și probleme cu drogurile și pleacă cu un rucsac din America, se îndrăgostește aici de cineva, niște experiențe halucinogene și la propriu și la figurat… Tot ce îți povestesc eu acum că făcea parte din scenariu făcea el real. Real s-a despărțit de iubita lui în America când a început filmările, a plecat cu un rucsac real din America și a venit aici. Pe bune a consumat niște substanțe. Adică el trăiește pe bune lucrurile astea. Întrebarea mea este, frate, dacă trebuie să mori într-un film, te și omori? Ce, ești nebun? Mi se par duse la extreme lucrurile astea. Apoi mi se par lipsite de imaginație. Adică, ce, nu am imaginație încât să mă pun în situația aia? De ce trebuie să experimentez înainte lucrurile alea ca apoi să mă bag să le fac? A, că pot să mă documentez, să aflu… Au fost câteva roluri în care am jucat personaje care au existat și atunci, dacă mai trăia, mă duceam și-l întrebam, stăteam cu el la o discuție să aflu ce și cum, asta da, sunt de acord. Afli niște lucruri și cumva te umpli de el, de omul ăla, dar nu de tot, că nici asta nu e bine. Că totuși un film nu e chiar realitate-realitate.

Sabina Iosub: Cât de mult rămâi într-un rol?
Andi Vasluianu: Nu, asta nu. Nu există. Trebuie să joci la spitalul 9, dacă e.

Sabina Iosub: Să știi că sunt actori care spun că lasă din ei…
Andi Vasluianu: E acest method acting, dar care te poate distruge psihic. Dar asta e o tâmpenie. Totuși, ești stăpânul tău. Tu ești păpușarul. Nu trebuie să fii mânuit de altcineva. Ca în inside out. Adică eu îmi văd toate sentimentele. Le văd și le știu. Cred foarte tare că meseria asta seamănă cu psihologia și cred că mai degrabă atenția mea e în zona asta, să văd exact ce se întâmplă cu mine înăuntru ca să pot să accesez tot ce trăiesc acolo. Și să accesez în mod cinstit. Asta da. Adică mai degrabă e important să trăiesc ce am de jucat că atunci o să trăiești și tu, spectator. Dar dacă eu ca actor nu trăiesc ce am de jucat acolo, atunci nici tu nu o să simți nimic. Dar asta e chestie de abordare cinstită a lucrurilor. E ca și cum acum noi vorbim și eu încep să mă dau altcineva decât sunt, și să fiu altceva decât sunt de fapt. și deja intru într-un fals și nu mai e credibil nimic din tot ce vorbim noi aici. Sunt oameni în viața asta de care te apropii pentru că au o naturalețe ieșită din comun, au un magnetism. Asta cred că are actorul real. Are magnetismul ăsta. Pentru că se bagă cinstit și de tot în treaba aia, fără menajamente și fără scuturi. Se deschide de tot.

Sabina Iosub: Ce rol ți-a fost cel mai complicat?
Andi Vasluianu: Eu cred că toate au câte ceva complicat. Nimic nu e de-a gata.

Sabina Iosub: Absolut! Dar poți să îl simți pe unul cu adevărat solicitant.
Andi Vasluianu: Ultimul. Întotdeauna ultimul. Ăsta pe care îl filmez acum, că suntem în timpul unor filmări, filmăm Breaking News și e chiar legat de zona asta a televiziunii.

Sabina Iosub: Pentru rolul ăsta, de exemplu, știu că te-ai dus și ai vorbit cu un jurnalist.
Andi Vasluianu: Am vorbit cu Adelin Petrișor despre asta pentru că aveam nevoie. Uite, asta e o documentare, aveam nevoie să aflu ce I se întâmplă omului ăluia în situațiile respective. Și am aflat, am încercat să mi le aduc la mine, să văd cum aș reacționa eu personal în situația aia și legat și de scenariu și de subiect în sine, și de ce-și dorește și regizoarea Iulia Rugină și împreună am construit chestia aia.

NU CRED ÎN GENERAȚII

Sabina Iosub: Știi că se vorbește mult, poate mult prea mult, despre actorii vechi, actorii tineri, actorii noi, fracture între generații cu ce veniți voi acum, noul val, și așa mai departe…
Andi Vasluianu: E, nu mai suntem nici noi noul val. Și asta e cam pa. Am 42 de ani azi-mâine. Eu cred că mă apropii de maturitate ca să zic așa, dacă vrei. Sper chiar să fiu pe acolo. Eu nu cred în generații. Nu cred. Nu cred că există ceva diferit de la o generație la alta. Pentru că am observat asta, cel puțin în meseria mea. Am observat actori din alte generații decât mine, fie mai tineri, fie mai în vârstă, care îmi seamănă enorm și îmi seamănă la felul de a căuta, de a fi, de-și recunoaște greșelile, de a nu intra cu bocancii în sufletul celuilalt, de a fi pe bune. De a fi acolo pur și simplu. Na, când am lucrat cu domnul Rebengiuc nu am făcut altceva decât să văd un om care putea să facă parte din orice generație. Adică el se înțelege la fel de bine cu orice generație. Tocmai pentru că el este în prezent. Trăiește aici și acum. Nu are nicio nebunie că, a, pe vremea mea era așa. Acest “pe vremea mea” din start te limitează, după părerea mea. Iar domnul Rebengiuc este atât de bun pentru că este aici și acum. și se uită în ochii tăi și face treaba cu tine, nu o face cu cineva care s-ar fi gândit el că ar fi fost mai bun. Cum a fost nebunia aia cu Marin Moraru cu toate articolele alea, interviul ăla care a generat atâta nebunie și pe Facebook și peste tot, mie îmi pare rău pentru că, acum o să folosesc un cuvânt dur, e și un soi de ipocrizie pe care a avut-o Marin Moraru acolo. Pentru că el a jucat cu actori tineri. A jucat acum, de curând, a jucat în telenovele cu actori tineri. Și nu numai. Și în piese de teatru cu actori tineri. Adică ce, ăia ce erau? Nu erau tot colegii lui? Atunci când juca cu ei nu se simțea bine cu ei? Adică după părerea mea el este cel care are probleme, că nu știe să se deschidă către lume. La fel și dacă mă duc la un actor foarte tânăr, dar care are același bun-simț și aceeași nevoie de căutare… Știi ce e frumos când vezi un actor tânăr pe care-l simți că va face meseria asta în timp sau dacă e în vârstă îl simți că a fost tot timpul bun și va fi în continuare la fel de bun? E bunul-simț. Și discernământul. Asta e tot. Nimic mai mult.

Sabina Iosub: E așa de simplu, de fapt…
Andi Vasluianu: Da… Da. Pentru că despre asta e vorba. Adică să știi că greșești, să știi că nu o să îți iasă niciodată toate, nu are cum, e imposibil. Eu unul nu pot să zic că sunt mulțumit de niciun rol din viața mea, real.

Sabina Iosub: Ai avut oameni pe care ți i-ai stabilit ca repere?
Andi Vasluianu: Se schimbă lucrurile astea. La început mă simțeam prost că îmi schimbam părerile, știi? Dar acum nu mă mai simt prost pentru că îmi dau seama că sunt în mișcare, în continua mișcare…

Sabina Iosub: Ai trecut de la cine la cine? Mai ții minte?
Andi Vasluianu: Cred că cineva care mi-a rămas tot timpul și-mi e foarte drag în continuare și o să fie, asta poate pentru că nici nu mai există, a fost George Constantin. În toate rolurile în care l-am văzut la TV, în filme, în piese de teatru filmate mi se pare excepțional. Cum e Rebengiuc acuma. Și mă bucur tare că am avut bafta să joc cu el. E un mare actor. Sunt câteva repere din astea care nu se strică niciodată în capul tău. Am întâlnit și oameni care îmi plăceau foarte tare înainte ca actori și care nu mi-au mai plăcut, pentru că nu mi-au plăcut ca oameni. Nu o să dau nume, dar s-a întâmplat asta. Când eram puștan ziceam că un actor bun este și un om foarte mișto. Nu mai cred asta.

Sabina Iosub: Ai zis ceva foarte interesant… “Vreau să devin un reper valoric.” Cred că sunt vreo 7-8 ani de când ai zis lucrul ăsta…
Andi Vasluianu: În continuare vreau. (râde cu poftă) În continuare vreau. Da, îmi doresc mult asta. Acuma, dacă am fi cinstiți, ce ne dorim noi de la viața asta? Ne dorim să fim iubiți. Și-n meseria noastră, și-n viața noastră personală, în tot. Până la urmă asta ne dorim. Nu știu ce om de pe pământul ăsta nu-și dorește să fie iubit. Doar dacă nu are nimic în legătură cu lumea asta sau cu el însuși. Cred că asta mi-aș dori. Cineva să se uite la un moment dat la o chestie pe care am făcut-o și să zică: Băi, ce mi-ar plăcea să ajung să fac și eu așa lucrurile. Poate e mult ce spun acuma, dar… E un vis copilăresc cumva, dar există. Dar e normal.

UN COPIL TE PURIFICĂ

Sabina Iosub: Apropos de iubire… Spuneai cândva că iubirea vine în liniște. Așa a venit?
Andi Vasluianu: Aha. Fiica mea doar a urlat când a venit, în rest a venit totul în liniște, da.

Sabina Iosub: Cum s-a schimbat viața ta de atunci?
Andi Vasluianu: Numai în bine. Tot timpul, eu cred că în orice, cum e și-n meseria mea, și-n orice, trebuie să muncești să ai o chestie bună, de fapt să-ți păstrezi echilibrul. Și-n familie, și-n meserie. Când ai senzația că tot ce faci nu e o muncă și că de fapt e o placere să faci, atunci e bine. La mine așa s-au reglat în cap lucrurile. Când am văzut că nu o fac că trebuie, ci o fac că vreau și că îmi place să o fac. Mai ales acasă, în familie.

Sabina Iosub: Mai ții minte ce ziceai despre apariția unui copil, înainte ca el să apară?
Andi Vasluianu: Da.

Sabina Iosub: Ce?
Andi Vasluianu: Păi cam ce simt și acuma. Că te învață să fii innocent, te învață să îți revezi viața, ca și cum ai crește odată cu el. Îți reamintești totul. și te purifică, cumva.

Sabina Iosub: Spuneai că te reconectează la altceva, la o lume de dincolo…
Andi Vasluianu: Despre asta e vorba. Te purifică, într-adevăr. Asta îmi aduce mie Maia. Maia îmi aduce în fiecare zi aminte de pașii pe care eu i-am făcut și i-am uitat. Asta e frumos când apare un copil. E un soi de naturalețe și un soi de mirare. Mirarea aia pe care o are ea și pe care eu am pierdut-o undeva, o retrăiesc cu ea odată. Retrăiesc mirările ei când descoperă lumea. Ia uite, o floare, ce miros are… Sau, iată păhărelul ăsta de plastic… Era fascinant, când era mai mica intram într-un magazine cu soția mea și-I luam jucării, cheltuiam la bani și ajungeam acasă și ea se juca cu cutiile de la jucării. Și atunci am realizat cât de fraieri suntem pentru că ea de fapt are nevoie de puțin să se bucure. Cum noi nu ne dăm seama exact. Dar înveți lucrurile astea cu ea odată.

Sabina Iosub: Îmi pare rău că nu am o oglindă să vezi cum ți s-a schimbat fizionomia vorbind despre ea…
Andi Vasluianu: (râde cu poftă) Dar e normal! Azi am avut o zi cu ea. Am dus-o la grădiniță și a plâns, mama-mamă. Că a avut vacanță, am dus-o ieri prima data, a fost ok, și azi când am dus-o a făcut scandal. A vrut acasă. Și e groaznic să lași copilul acolo plângând. Orice, dar asta nu. Asta nu doresc niciodată.

Sabina Iosub: Maia e o tipă cu personalitate?
Andi Vasluianu: Da, cred că da. Sper! E din ce în ce mai mișto. Adică de când a împlinit 6 luni mi s-a părut așa, o minune totul cu ea. De când a început să mă privească, știi? Cum descoperă ea tot, cum te vede, cum începe să-și așeze conceptele și să înțeleagă. Cum își repetă. Are momente când își repetă: mama mea, tatăl meu, buni e mama lui mami și începe să își formuleze viața, să o înțeleagă.

Sabina Iosub: Ce vrea tata să își facă fata când o să fie mare?
Andi Vasluianu: Ce vrea fata! Nu mă bag la asta. Asta e o chestie doar de susținere. Nu mă bag în asta. Nici la mine nu s-au băgat ai mei, mi s-ar părea absurd să fac eu asta. E o stupizenie. Eu nu înțeleg asta cu părinții care își doresc să își facă copiii ceva. Adică…orice! Exagerez acuma, dar chiar dacă ar vrea să facă o nenorocire, imorală poate pentru unii, dacă ea se simte bine în imoralitatea aia, eu o susțin. Adică nu e treaba mea. Eu sunt aici să o susțin, nu să o împiedic.

Sabina Iosub: Poate și să o ghidezi…
Andi Vasluianu: O ghidez, îi spun, dar nu vreau să-I impun nimic. Mie mi se pare că asta e relația pe care trebuie să o ai cu copilul. Iubirea nu e o chestie condiționată. Pentru asta ești pe pământ. Era o replica într-un film, că părinții sunt făcuți ca să iubească copiii, nu sunt făcuți ca să fie iubiți de copii. Atât. Punct. Asta nu înțelegem. Și oricum, copiii ăștia nu sunt numai ai noștri, nu i-am făcut noi. Noi suntem doar responsabili pentru ei, dar nu i-am făcut noi. Dacă o exista ceva deasupra, și cred că există, de acolo vin și treaba noastră nu e decât să îi susținem, cum și noi la rândul nostru am fost susținuți.

Sabina Iosub: Femeile spun despre tine că ești un bărbat frumos. Crezi asta despre tine?
Andi Vasluianu: Eu cred că frumusețea e o chestie relativă și subiectivă. Ține de ceilalți. Cum eu cred despre anumite femei că sunt frumoase, așa și ele cred despre anumiți bărbați că sunt frumoși, nu știu. Pentru mine frumusețea e ceva care e mai presus de exterior, trebuie să mă atragă ceva din inimă, din cap, să fie mai mult, nu e doar asta.

DACĂ TE GÂNDEŞTI CĂ JOCI PENTRU CINEVA, AI PIERDUT PARTIDA

Sabina Iosub: Mi-a mai atras ceva atenția din ce ai zis tu de-a lungul timpului… că joci mai întâi pentru tine.
Andi Vasluianu: Tot timpul pentru mine.

Sabina Iosub: De ce?
Andi Vasluianu: Sună a egoism.

Sabina Iosub: Sună. Poate chiar e.
Andi Vasluianu: Am dezbătut subiectul ăsta și cu soția mea. I-am zis, domnule, dacă te gândești că joci pentru cineva, din start ai pierdut partida. Pentru că acolo apare o formă de ego, apare o formă foarte subtilă. Urăsc genul ăsta de fraze ale unor anumiți actori care zic: eu mă dăruiesc pe scenă. Nu te dăruiești pe scenă! O faci fix că vrei tu și o faci pentru tine. Hai să fie clar. Cel puțin eu o fac fix pentru mine, o fac numai pentru mine, pentru că eu iubesc meseria asta și pentru că-mi place de mor. Și-mi place de mor să mă bag într-un subiect, îmi place de mor să trăiesc o chestie pe care poate nu o să am niciodată norocul sau ghinionul să o trăiesc în viață. Și atunci nu fac altceva decât să explorez ceva. E ca și cum m-aș duce în altă țară fiind pe loc aici, tot timpul. Mă duc cu imaginația până-n prăsele. Și acolo găsesc ceva. Poate mă descopăr pe mine într-o postură nemaivăzută, nemaigândită. Am avut niște roluri care aveau niște ieșiri destul de bizare și-mi aduc aminte că a venit tata și a văzut “Acasă la tata” și s-a speriat și a zis că nu credea că pot fi atât de rău. Și am zis că nici eu, dar aia era de făcut, mi-am făcut treaba. Nu am făcut altceva decât să mă gândesc cum aș reacționa eu fiind așa, având acest ABC al personajului. Despre asta e vorba. De-aia fac meseria asta. Și o fac pentru mine, și făcând-o atât de mult pentru mine, poate fi vizibilă, și îți va plăcea și ție din afară. Adică un pictor când stă acasă și pictează, se gândește că o să fie plăcut tabloul acela de toată lumea? Dacă se gândește la asta, după părerea mea, tabloul ăla o să iasă o porcărie sau o să iasă greșit.

Sabina Iosub: Nu se gândește, dar poate speră.
Andi Vasluianu: Asta e cel mai greu la un artist, din orice domeniu artistic r face parte, să aibă capacitatea să se detașeze de întâlnirea cu publicul. Să o alungi cumva de la tine. Pentru că, cu cât o îndepărtezi de la tine, cu atât va fi mai aproape publicul. Cu cât te gândești mai mult că măi, eu trebuie să am grijă să fac totul pentru public, din momentul ăla ai stricat totul. Există o logică a lucrurilor, o logică pe care o avem toți, și atunci prin prisma acestei logici ne întâlnim. Adică și povestea însăși are o logică și atunci ne întâlnim prin ea. Dar nu stau eu să îmi propun să te aduc pe mine în povestea mea. Treaba mea este să fiu total în povestea ai, cat u să vii acolo. Știi, era o chestie pe care mi-a zis-o Dan Puric la un moment dat, că am fost o perioadă la el în trupă, nu mai sunt fan Dan Puric, eram atunci și am învățat enorm de la el, dar acum mi se pare că e în altă zonă, era povestea asta fabuloasă, pe care am ținut-o minte. L-a adus o data pe copilul lui, care avea vreo 5 ani la vremea aia, l-a adus la trupa pe care o avea atunci, și le-a zis tuturor din trupă să-I atragă atenția copilului. Și s-au dus… Ce faci, Octav, giu-giu-giu… Fiecare cum a crezut că îi poate atrage atenția copilului. Și ăsta săracul, mic, se speriase, se dăduse într-o parte. Numai unul nu l-a băgat în seamă. Deloc. S-a dus și s-a făcut că scoate un cui din scenă. Cu ciocanul. Ață s-a dus copilul la ăla. și asta e o lege. E reală. Așa face și spectatorul. Cu cât îl bagi în seamă mai mult, cu atât se îndepărtează de tine. Cu cât îți vezi de treabă, cu atât el e atent să vadă la ce ai tu treabă. Cum erau ăia pe stradă de desfăceau Daciile, pe vremuri. Și se mai strângeau vreo 2-3 de se uitau. Așa e viața. Când zici fără să simți și fără să înțelegi și zici de prea multe ori te iubesc. Se strică totul. E mai mult de atât.

Sabina Iosub: Cât de complicat este să ajungi să joci roluri mari?
Andi Vasluianu: Roluri mari? În ce sens?

Sabina Iosub: Adică roluri principale în piese celebre, sau în filme mari…
Andi Vasluianu: Dar cine clasifică filmele așa? Asta cu importantul ține de cum va ieși filmul, de cât succes va avea. În ziua de astăzi dacă mergi la Cannes și la câteva festivaluri din astea importante e un rol important și faci parte dintr-un film important. Ține de toate cele. Ține și de cât de bine faci treaba aia pe care o ai acolo, iar acest bine este iar o chestie subiectivă pentru că este binele pe care-l avem noi acum, eu, regizoarea, operatorul.

Sabina Iosub: Ține de prietenii, ține de cum te-ai remarcat într-un anume moment, ține de ce?
Andi Vasluianu: Nu, ține de profesie pur și simplu. Adică de cât de profesionist ești și de cât de bine îți faci treaba. Cred! Sper! Dacă ținea doar de prietenie, era nasol. Adică nasol pentru că eu unul și-n ziua de astăzi dau probe în continuare, rareori sunt chemat așa că m-au văzut în celelalte filme și ei sunt siguri că sunt în stare să fac și treaba pe care o au ei. Dar am fost uneori chemat, băi te iau, dar vreau să te văd un pic la o probă. Și eu mi-am dat seama că nu am ce să caut în filmul ăla. Băi, nu prea mă potrivesc eu prea bine pe aicea. Se întâmplă și din astea, dar nu, oricât de prieten ai fi meseria asta nu e pe prietenie. Și se vede imediat dacă o faci pe prietenie. Uite eu îmi doresc enorm de mult să regizez, mi-aș dori să fac un film. Și teatru mi-aș dori să fac, o să se întâmple și lucrurile astea. Am făcut un scurt metraj, l-am regizat, și l-am făcut cu doi prieteni, dar m-am comportat ca și cum nu mi-ar fi prieteni. Nici nu m-am gândit o secundă, am cerut fix ce mi-am dorit și au trebuit să facă fix ce mi-am dorit. Și cred foarte tare în asta în meseria asta. Eu sunt un soldat în momentul ăla. M-am băgat în treaba aia, eu trebuie să respect niște ordine. Ale regizorului, evident! El este șeful, el știe ce vrea. El are toată povestea în cap, nu eu.

Sabina Iosub: Crezi că ai mai puţine șanse ca actor în România decât în altă parte?
Andi Vasluianu: E greu în România pentru că nu ai o industrie în spate, nu ai pe nimeni. Noi nu suntem ajutați de nimeni.

Sabina Iosub: Ba chiar încurcați dacă stau să mă uit doar la ce se întâmplă la Nottara.
Andi Vasluianu: În film da, suntem, iar acolo la Nottara sunt mai multe povești în chestia asta. Dar na, asta-I țara noastră. Sper să se modifice lucrurile. Pe vremuri știu că exista un procent pe care-l dădea Loteria Română. Acum nu mai există acest procent. Ungurii acum au schimbat lucrurile astea și ca dovadă au luat Globul de Aur și ei au început să bage bani grei în cinematografie. Ceea ce ne dorim și noi! Am înțeles că ministrul culturii încearcă să facă ceva în zona asta. Nu ai cum să faci film fără bani. Am făcut o grămadă de filme, dar pe cele mai multe le-am făcut pe foarte puțini bani sau pe deloc. Iar partea asta cu teatrul și cu clădirile într-un fel e foarte bine că s-a închis. Clădirea aia eu nu am încredere că e în regulă și ar fi bine să fie renovate, dar mai sunt niște probleme acolo care trebuie rezolvate. Un litigiu, nici nu mă interesează, dar eu, cinstit, ca actor aveam o panică că jucam acolo. Ar fi bine să ni se dea un spațiu nou. Așa ar fi ok. Există atâtea spații care ar putea fi făcute special pentru un teatru. Cred că nici nu ar costa mult. Mai mult cred că ar costa nebunia asta cu procese cu renovări decât să faci o clădire nouă, dar aia e o altă discuție. Dar eu zic că e un lucru bun că se închid chestiile astea care au bulină pentru că nu se știe, Doamne –Ferește ce se poate întâmpla. Chestia asta cu viața mie mi se pare mai importantă decât orice. Nu poți să pui în pericol viața a sute de oameni stând într-un teatru. Chiar nu poți. Că dacă e cum era la Nottara că se juca și la sala mare și la sala mică în aceeași seară și dădea un cutremur nu cred că era în regulă. Dar în altă ordine de idei nu e nici vina noastră.

Sabina Iosub: Voi unde o să jucați?
Andi Vasluianu: Am înțeles că o să jucăm la teatrul Elisabeta că ARCUB-ul abia acum s-a descoperit că are și el bulină și nu știu de ce doar acum s-a descoperit asta. Aici are dreptate Marinela Țepus! Mi-l dai după care-mi zici că mi-l iei că are bulină. Dar stai un pic, până să mi-l dai de ce nu mi-ai zis că are bulină? Sper să se rezolve și cred că o se rezolve că nu poți să lași atâția oameni pe drumuri. Sunt mulți actori care nu joacă decât la teatru și nu au altceva. Nu au toți au filmări sau alte colaborări. Plus că sunt mulți oameni acolo, contabili, tehnicieni, plasatoare care ce fac, unde se duc?

Sabina Iosub: Nu pare să le pese multora…
Andi Vasluianu: Nu, nu pare.

CA REGIZOR AȘ FI DICTATOR

Sabina Iosub: Ai spus la un moment dat, foarte apăsat, că e foarte greu în România. Te-ai gândit la un moment dat să pleci?
Andi Vasluianu: Au existat momente în care aș fi putut să plec, dar nu vreau să plec. Mai e ceva cu meseria mea. Oricât aș vorbi o limbă, tot se va simți. Eu cred că din momentul în care joci în alt limbă, poți să aprofundezi sau să exprimi o replică în altă limbă cu o capacitate redusă. Nu am aceeași capacitate cu care de exemplu folosesc un cuvânt în română. De exemplu aievea. Altă capacitate am dacă eu stau și mă gândesc la cuvântul asta și-l dau pentru că este în română și pentru că-l cunosc și pentru că am imaginea cuvântului foarte puternică și altfel ar fi dacă aș avea un cuvânt la fel de complicat în engleză. Nu-i al meu, nu vine din mine real, vine dintr-o imagine a altei imagini, cumva e puțin îndepărtată. Asta e senzația pe care o am când joc în altă limbă, că mi s-a întâmplat să joc și am văzut ce trăiesc. Cred că ăsta a fost un motiv care m-a făcut să nu plec din țara asta. Mi-ar plăcea să am succes afară așa, cu film românesc. Mi se pare mult mai important și mult mai puternic. Fellini a fost imens și a făcut filme doar în italiană. Și sunt și la noi autori deja mari. Iar teatrul clar nu pot să-l fac în altă limbă. Ală-i și mai complicat. Nu zic că nu pot să fac, că pot să fac, vorbesc destul de bine engleză, dar problema e cum să ajung la acea stare. E greu, e destul de greu!

Sabina Iosub: Vrei să regizezi spuneai… Încercam să-mi imaginez cum ai fi…
Andi Vasluianu: Dictator! Fără discuție. De aia îi și înțeleg pe regizori. Ei au totul în mână, au toate instrumentele în mână și atunci când vine cineva și strică totul sau strică doar o culoare pe care el o vede într-un fel e foarte greu, e obositor și angoasant de-a dreptul.

Sabina Iosub: Dar poate e o idee mai bună?
Andi Vasluianu: Nu zic, există și colaborare în sensul că după ce am stabilit împreună ce e de făcut și ai sărit apoi pârleazul parcă nu e în regulă. Cum și eu la la rândul meu când un regizor vorbește cu mine, băi noi facem asta, păi în asta rămânem. Era o poveste cu un mare analist și căutător în arta teatrului și era o piesă pe care o pusese el cu un actor și la vremea aia el nu lăsa pe nimeni să vină să facă poze să filmeze și la un moment dat unul a venit și a înregistrat piesa și nu l-a văzut nimeni și apoi a venit unul și a filmat printr-o găurică și s-a pupat perfect ce a înregistrat altcineva cu ce a filmat. Actorul ală era de la început la sfârşit la fel. În orice spectacol era la fel fără nicio chestie separată. După părerea mea în arta asta trebuie să fii așa. Evident că există și viață în jur, apar și momente care sunt mă rog accidentele de care vorbeam mai înainte, pe care trebuie să le duci tot în zona aia. Specer Trace avea o vorbă foarte mișto. L-a întrebat cineva ce sfat i-ați da unui actor tânăr. Și el a zis să învețe textul și să nu se lovească de mobilă. Și e adevărat. Textul dacă l-ai învățat poți să faci orice. Și dacă vezi platoul iarăși poți să faci orice. Sunt două lucruri foarte clare.

Sabina Iosub: Ai avut momente de blanc?
Andi Vasluianu: O, da!

Sabina Iosub: Nu te-ai panicat?
Andi Vasluianu: Ba da! Chiar dacă au durat secunde și nu și-a dat ni,meni seama eu am crezut că mor. Blancul ca blancul, că dacă uiți o replică nu e o problemă. Când ai un blanc din ăla când se șterge tot, acolo începe nebunia. Și chiar dacă durează 5 - 6 secunde, înnebunești acolo. Îți ia inima foc și dacă ar putea să intre cineva înăuntrul tău, atunci ar vedea iadul.

Sabina Iosub: Cum ai ieșit?
Andi Vasluianu: Păi s-a întâmplat o dată când am avut un blanc de genul asta și eram student la Casandra și s-a prins colegul cu care jucam că sunt în blanc și m-a scos și mi-a dat cheia, mi-a dat un cuvânt pe care eu trebuia sa-l zic și m-am prins și mi-am revenit, și au fost momente în care am uitat și avea replică adică și-a dat replica colega mea, dar în timpul replicii ei m-am panicat pentru că nu mai știam ce urmează să zic și atunci am început să fiu mai atent la ce zice ea și mi-a picat fisa și m-am dus. Se întâmplă ceva foarte interesant. Când ești panicat în zona asta de fapt te readuci repede în prezent. Mie mi s-a întâmplat să am blancuri când eram puțin în afară, când textul era la Ploiești și eu eram pe acolo pe scenă. Se întâmplă și momente din astea când concentrarea e mai mica și n-ai intrat pe treabă.

Sabina Iosub: Ai un tatuaj.
Andi Vasluianu: Da.

Sabina Iosub: Ce înseamnă?
Andi Vasluianu: Maia! Numele fetei mele în sanscrită! De ce l-am făcut? Nu știu, așa am simțit nevoia! Și eu și soția mea avem. Am zis că primul tatuaj din viața mea o să-l fac când o să am un copil. Dacă o să pară și al doilea o să mai fac unul, ce să fac, să nu se simtă prost.

Sabina Iosub: Îți mai dorești copii?
Andi Vasluianu: Da, cum o da Dumnezeu.

Sabina Iosub: Targeturi pentru viitor, sau ți-ai propus să le iei lucrurile așa cum vin?
Andi Vasluianu: Da, partea a doua. Cum vin. Îmi aduc aminte că am fost la o conferință din asta motivațională și eram eu speaker. Am nimerit cu un grup de la financiar. Și ei îmi spuneau: păi cum e cu planul pe care trebuie să-l faci. Și eu le spuneam: păi nu prea pot eu cu planul aici. Le-am cam încurcat lucrurile în ziua aia că nu prea a fost în regulă ce le-am zis. Nu cred în planuri. Deloc. De fiecare dată când le-am făcut, nu mi-au ieșit. Mi-am dorit lucruri, dar la un moment dat uitam de dorință în sine. Cum îmi doresc acum să regizez. Îmi doresc foarte tare! Dar aștept un moment, aștept o poveste de fapt care să vină să pot să o scriu ca să o fac! Nici nu forțez!

Sabina Iosub: Nu crezi în planuri, dar visezi.
Andi Vasluianu: Da, mai degrabă!

DE MOARTE NU-MI E FRICĂ, DAR DE ÎNĂLŢIME DA

Sabina Iosub: Mai visezi că zbori?
Andi Vasluianu: O, da! O, da! Mai rar în ultimul timp. Nu am mai visat de ceva timp!

Sabina Iosub: Cum zbori?
Andi Vasluianu: Băi, (râde) foarte bine! Știi cât de tare sunt? Mă visez cu foarte multă lume în zbor, unii zboară alții nu zboară, dar fac fițe în aer, am cârmă, mișc din mâini, îmi iau avânt și mă duc până sus! E fantastic ce e în visul ăla!

Sabina Iosub: Ai încercat vreodată să înțelegi ce e cu visul ăsta al tău?
Andi Vasluianu: Da, am aflat!

Sabina Iosub: Ce?
Andi Vasluianu: Evoluție spirituală!

Sabina Iosub: Și eu visez că zbor!
Andi Vasluianu: E fabulos, nu-i așa? Mă scol dimineața și am o stare atât de bine după ce visez chestia aia. Și mi s-a întâmplat de copil să visez chestia asta! Și ciudat este că în viața reală am o frică de înălțime ieșită din comun.

Sabina Iosub: Și eu! Știi cum am tratat-o? Am sărit cu parașuta!
Andi Vasluianu: Iniițal am vrut și eu asta. Când făceam emisiunea am vrut să facem și asta. Nu s-a mai făcut din cauza vremii la momentul acela. Dacă se făcea atunci, săream. Dar dacă nu s-a putut atunci am luat-o ca pe un semn și am zis băi, poate că e bine să stau nițel deoparte. Tatăl meu a fost instructor de deltaplan și am zburat la un moment dat cu el. Și mi-a plăcut și eram fascinat de ce făcea el. Dar frica de înălțime nu am pierdut-o și nu știu de unde ma căpătat-o! Mă preocupă la fii-mea că nu vreau să fie blocată de nicio frică! A luat șopârle în mână și am lăsat-o și nu vreau deloc pe ea să o panichez cu fricile nici de șerpi, nici de înălțimi.

Sabina Iosub: Deci ea poate să fie cheia? Ea te poate scăpa de frica de înălțime?
Andi Vasluianu: Să dea Domnul! Nu știu cum ar putea să facă să mă urc cu ea! Bine n-am frici din alea, dacă mă duc e la etajul 200 pot să stau n-am nicio treabă! Pot să mă și uit, dar dacă mă pui să stau pe o margine de podea și să văd prin geam jos mă termin de frică. Frica de înălțime e groaznică, aia e cea mai nasoală! Nici de moarte nu mi-e frică!

Sabina Iosub: Crezi că există ceva după moarte?
Andi Vasluianu: (hotărât) DA! Mi s-ar părea o prostie lumea dacă n-ar exista ceva după moarte. Plus că există argument, văd ce se întâmplă cu oamenii văd că sunt diferiți, adică vin diferiți pe pământul ăsta, vin cu bagaj diferit. De unde au bagajul ăla? Zici că e genetică treaba, dar genele alea cum s-au dezvoltat mai mult într-unul și mai puțin într-altul? Plus că mai e ceva, ceva ce omul poate să facă și vezi în ochii unor oameni că văd Dincolo! Și clar există ceva și eu însumi am avut niște experiențe care mă fac să cred că exist ceva.

Sabina Iosub: Ai un mesaj pentru cititorii Jurnalului Național?
Andi Vasluianu: Să râdă și să aibă umor! Asta-mi zic și mie tot timpul. Umor, să nu murim degeaba!