Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: „Vântul, duhul, suflarea” este, cred eu, un roman mai solid, mai apăsat decât primul din trilogia satului C., în care am avut surpriza plăcută - mă dau în vânt după istorie și personajele ei - să-i (re)găsesc și pe alde Vogoride, Cocuța Conachi etc., dar și resorturile intime ale vremurilor trăite de boierii antiunioniști: o lecție de istorie strecurată, iată, în literatură. Cum tai, Andreea, apele dintre ficțiune și realitate? Te inspiri din trăiri/fapte (poate) autentice (am remarcat că ești și o cercetătoare atentă a arhivelor) pe care le ranforsezi în instantanee filtrate de propria imaginație. Dar cum separi apele, cum decizi unde se termină realitatea și începe literatura? În care dintre aceste două lumi îți place cel mai mult să trăiești?
- Andreea Răsuceanu: De curând, la FILIT Iași, cineva mi-a spus că romanele mele ar trebui incluse în programele școlare și pentru lecțiile de istorie din ele (știu că sunt deja incluse, în diferite manuale, programe și bibliografii universitare, uneori și pentru elementul istoric). Dar miza romanelor mele cred că e și alta. Așa este, cum ai menționat, arhivele sunt un suport pentru ceea ce scriu, arhivele în toate sensurile cuvântului. Dar, mă bucur că ai observat, totul ajunge filtrat în romanele mele, fără să implice însă o decizie conștientă, ceva premeditat, legat de punctul în care informația reală se oprește pentru a lăsa loc ficțiunii. Sunt, într-adevăr, frânturi - de viață reală sau de documente, de amintiri sau, deseori, de senzații, difuze, fulgurante - care constituie doar un punct de plecare pentru un episod narativ. Niciodată datele realității nu au constituit pentru proza mea unicul fundament, ci mai degrabă ceea ce m-au făcut ele să gândesc și să simt, felul cum s-au legat de teme care mă obsedau deja, ce m-au făcut să trăiesc (sau să retrăiesc). De aceea proza mea se prelungește uneori în fantastic sau oniric, pentru că mi se pare că lucrurile nu sunt niciodată doar ceea ce sunt, că nu pot fi explicate până la capăt, au întotdeauna și o detentă metafizică, o prelungire în ceea ce nu putem vedea, înțelege, tranșa exclusiv cu instrumentele rațiunii. E întotdeauna un rest, o fărâmă de inexplicabil, o zonă tulbure, imprecisă în ceea ce se întâmplă în jurul nostru, în lume, asta mă interesează pe mine să surprind în scrisul meu. Cred că cele două lumi - ceea ce numim realitate și ceea ce numim ficțiune - n-au fost niciodată pe deplin separate. Ele se întrepătrund și se completează în moduri subtile, neașteptate.
Dunărea - meandrele memoriei
- Dunărea prinde și ea mai multe vieți în scrierile tale. În ce relații ești cu acest fluviu-mamă și tată al românilor, dar și blestem și pedeapsă - de peste Dunăre ne-au venit, secole la rând, necazurile (turcii), tot Dunărea ne-a înghițit frații/tații înnebuniți să fugă de o Românie comunizată și absurdă…
- O primă imagine a Dunării a fost tot una intermediată de privirea bunicii mele. Ea mi-a povestit despre satul ei natal, situat aproape de Dunăre, a cărei răsuflare se simțea până departe. Prima dată când am văzut-o eu a fost la Galați, când eram foarte mică. Nu știu dacă sunt amintiri reale sau mintea mea creează imagini care să compenseze un spațiu gol (pentru că scena mi-a fost povestită de atâtea ori), dar la un moment dat am traversat Dunărea cu bacul, împreună cu bunicii și mătușa mea, când a început brusc o furtună. Cineva mă ținea în brațe, deasupra nivelului marginii de protecție, sau cel puțin așa îmi amintesc, iar eu vedeam apa învolburată și simțeam tangajul îngrozitor. Mult mai târziu, când am trecut iar Dunărea cu bacul, am retrăit acel moment, pe care în continuare nu știu dacă memoria mi l-a restituit sau l-am recreat, pe baza povestirilor care circulau în familia mea. În acest al doilea sens, ce ține tot de geografia personală, afectivă, Dunărea e pentru mine un loc al angoasei, îmi amintesc și acum vârtejurile, curgerea vijelioasă de valuri murdare. Dacă însă o privim ca pe un lieu de mémoire, o regăsim, într-adevăr, curgând prin miezul istoriei noastre, mai vechi și mai noi. În romanul Vântul, duhul, suflarea e granița - una lichidă, simbolică, dar și cât se poate de concretă - între lumea închisă, universul ermetic al României din ultimul deceniu de comunism și spațiul libertății, de pe celălalt mal. Pe parcursul scrierii la roman - care spune de fapt povestea familiei lăsate în urmă, după fuga arhitectului G, cu consecințele pe care aceștia trebuie să le suporte - am avut un fișier separat unde am construit episodul acestei fugi, care a devenit un fel de epilog al cărții. Am lucrat mult la scena finală, la conturarea spațiului în care se regăsește G, malul pe care se ascunde până în momentul intrării în apă, verificările, imaginea grănicerilor, a celor care trec cu șalupele, căutând eventuali transfugi. Am pregătit scena cu atenție maximă la detalii, pentru că e foarte importantă, vreau să las aici un foarte scurt fragment, dacă-mi este permis.
Pește, alge și motorină
- Sigur.
- „Apa asta era diferită, întunecată şi plină de capcane, ca şi cum mai multe ape s-ar fi luptat să ocupe aceeaşi albie, mai avusese senzaţia asta când înotase la C. şi curenţii îl purtaseră în toate părţile, ameţindu-l şi târându-l câţiva kilometri în aval, până ce malurile se sălbăticiseră de tot, lăsând cu mult în urmă satul. Lucrurile din jur se adânciseră în noapte, ştia că, ridicând capul deasupra liniei apei, dar nu prea mult, pentru a nu risca să fie descoperit, obiectele se vor vedea, în jocul întunericului întrerupt de luminile intermitente, mai departe decât erau, având alte volume decât în realitate, aproape pierzându-şi a treia dimensiune, vor deveni propria lor esenţă, ca şi cum lumea întreagă nu mai era decât un desen, propria ei hartă, dinainte de a fi creată. Nu mai distingea de mult linia orizontului, înota prin apele unui cer întunecat, reflexia stelelor, odată ce atingea oglinda apei, se spărgea în mii de bucăţi, acoperind totul cu mici scântei care dispăreau sub fiecare mişcare a lui. O vreme a plutit pe spate, ca să se odihnească, într-o semiplută, mişcând braţele doar cât să nu se lase târât înapoi spre malul românesc. Îi era sete, o sete cumplită, a lăsat apa să-i invadeze gura şi gâtul, încercând să nu înghită. Avea gust de mâl, de peşte şi alge putrezite, un iz îndepărtat de motorină. După o vreme, apa a devenit grea, solidă, parcă înota printr-o smoală rece. Din când în când, un curent îngheţat, venit din adâncuri, îi lovea coapsele. Curentul îl învârtise de câteva ori în loc, încercase să numere, dar cu siguranţă se încurcase. Tufele de pe malul mai apropiat se înfiorau sub adierea nopţii, dar nu mai era sigur dacă era cel de care se despărţise cu ceva vreme în urmă sau celălalt”.
Oglinzi și ramificații
- (Re)citind fragmentul îmi pare că nu l-ai putut scrie până ce nu te-ai scufundat personal în meandrele Dunării, până nu i-ai gust apele și nu ți-ai pipăit fricile… Acum, despre „Linia Kármán” - un roman în care te-ai jucat și mai mult, și mai îndrăzneț. Simți că s-a încheiat, astfel, aventura livrescă a satului C., ori ea mai poate continua, adunată din frânturi nespuse încă, acoperite de sunetele mai groase ale memoriei?
- S-a spus că Linia Kármán este cel mai bun roman al trilogiei, cel mai bine construit, mai ambițios din punct de vedere tehnic, dar și tematic. Nu știu dacă așa stau lucrurile, oricum, cărțile au drumul lor și nu poți decât să le urmărești cum își trăiesc propria viață, percepția cititorilor e uneori diferită de a ta, ca autor, dar și de a criticilor. Pot să spun că este romanul care a avut în centru tema migrației, privită în oglindă: cea a românilor de astăzi și cea a italienilor din secolul al XIX-lea. Dar a fost și romanul care a încheiat trilogia, pe care o consider un proiect rotund, cred că tot ce am avut de spus/scris despre acest spațiu, C-ul, s-a încheiat aici. Nu exclud că ar fi putut deveni o tetralogie, dar, cum mi s-a întâmplat mereu, aveam în minte subiectul unui nou roman în timp ce mă apropiam de finalul Liniei Kármán, și mi-am dat seama că el nu va mai fi legat de primele trei. Însă întotdeauna după ce închei un roman, rămân unele secvențe, idei, episoade, uneori chiar personaje răzlețe, ele sunt potențialități, nu știi niciodată cum se vor dezvolta dacă îți vei reîndrepta atenția asupra lor. Din acest punct de vedere, mi se pare că un roman nu e niciodată cu adevărat încheiat, ar putea să se transforme oricând în altceva, să genereze o continuare, sau chiar un prequel. Într-un anume sens, povestea italienilor din Linia Kármán este un prequel, așa cum povestea lui Mihalachi Chicuș (copil în Vântul, duhul, suflarea, ajuns aici la maturitate) este ceea ce s-ar numi un sequel.
Întuneric cald
- Care este Linia (ta) Kármán, limita ta interioară, Andreea? Până la ce înălțime urci fără să-ți arzi aripile? Care-i dimensiunea în limita căreia te simți în siguranță, protejată? Dar cea în care devii neliniștită, vulnerabilă, ezitantă?
- Aș întoarce puțin întrebarea, către adâncimile în care ești nevoit să cobori atunci când scrii. Romanele mele au fost forme de imersiune în zone ale amintirii, ale interiorității mele pe care nu le pot accesa decât prin scris. Aș zice deci că nu urc pentru a atinge limitele, ci mai degrabă cobor în adânc pentru a le înțelege. Și depăși, pentru că acesta este de fapt scopul confruntării cu limita. Acolo, în întunericul cald, familiar din adânc mă regăsesc cel mai bine, cu siguranță însă că nu mă simt protejată, ci expusă la tot ce înseamnă acest exercițiu, în timpul căruia te afli față în față cu tine însăți. Neliniștea, nemulțumirea vin atunci când mi se refuză aceste intervale, în care să am timpul necesar pentru a mă cufunda suficient în povestea pe care o scriu, în mine.
- Cum poți fi fericit/ă în România zilelor noastre, Andreea?
- Cred că, la fel ca în orice alt moment al istoriei, fericirea ține de consecvența cu tine însuți, de capacitatea de a trăi în acord cu propriul sistem de valori, cu felul tău de a fi în lume. Se spune deseori că fericirea e o emoție trecătoare, dependentă de un context sau altul. Eu nu cred asta, fericirea e o stare de durată, care apare atunci când ți-ai împlinit anumite obiective - personale, profesionale, de raportare la ceilalți. Ea pornește din interior și depinde, în mare măsură, de felul în care alegi să privești lumea, se află în tot ce ne înconjoară, în lucrurile mărunte ca și în cele importante. Cred că oamenii au fost mai fericiți și în momente mai complicate din istoria noastră, traversând perioadele ei mai grele, poate tocmai ca o compensație la asta. Există o disciplină a fericirii, cum există o disciplină pentru orice. Într-adevăr, uneori făcută doar pentru a fi încălcată, dar cu atât mai necesară.
Crez
- În ce crede cel mai mult omul Andreea Răsuceanu? Dar scriitoarea cu același nume?
- Cel mai mult cred în fidelitatea față de sine, în a trăi într-un mod congruent cu ceea ce ești cu adevărat, fără compromisuri esențiale. Ca scriitoare, cred în literatură ca o formă de adevăr - o expresie a acestei congruențe. E vorba, firește, de un adevăr personal, de ceea ce te definește și te duce mai departe, de lucrurile cu adevărat importante pentru fiecare. Cred că fiecare scriitor are un adevăr propriu, fundamental, pe care-l transmite prin scrisul său, e important să rămâi consecvent cu el.
- Încotro merge astăzi România culturală, Andreea? Pare că se îndreaptă așa, aiuritor, spre un „acolo” unde „nici popa nu toacă, nici câinele nu latră” (mi-a plăcut expresia, trebuia s-o prind undeva) … Sau poate mă înșel (bine ar fi).
- Nu vreau să mă număr printre cei care privesc lucrurile cu pesimism. Cred că fiecare moment din istoria culturii este diferit, are trăsături distincte, o individualitate proprie. Lucrurile merg, din multe puncte de vedere, într-o direcție bună. Se scrie mult, editurile au o ofertă mai bogată și mai diversă, e mai ușor ca oricând să publici, dar și să ai acces la cărți - fie ele tipărite, digitale, audio sau disponibile în biblioteci virtuale. Deci nu cred în ideea unui declin accelerat al culturii, deși cred că se simte nevoia unei implicări instituționale mai clare și mai eficiente. Senzația generală e că atât cei care creează cultură, scriitori, artiști, editori, regizori, traducători, curatori, organizatori de festivaluri etc., cât și cei care o consumă își asumă rolul cu seriozitate și împing lucrurile într-o direcție bună. În schimb, la nivel instituțional, mișcarea e adesea greoaie, deficitară, marcată de inerție sau lipsă de viziune.
Apocalipsa - obsesii
- Cine sunt scriitorii tăi preferați?
- Sunt mulți, dar am să mă opresc la cei pe care îi recitesc periodic, la care simt nevoia să mă întorc: Orhan Pamuk, Richard Ford, Don DeLillo, Cheever, Iris Murdoch, Cortazar, Hrabal. Dintre clasici, Gogol, Tolstoi, Cehov, Bulgakov, Thomas Mann, Faulkner. Iar dintre autorii români, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, M. Blecher.
- Ce planuri editoriale ai? Lucrezi la o nouă carte, dezvăluiai mai devreme…
- Da, lucrez la un roman, de fapt sunt foarte aproape de forma lui finală. E un roman despre obsesia apocalipsei și felul cum a fost ea trăită în fiecare epocă. Există în noi o permanentă frică de moarte, de necunoscut, de dispariție, iar forma ei extremă este spaima de apocalipsă, de finalul tuturor lucrurilor, al lumii așa cum o cunoaștem. Aceasta este ideea centrală a cărții, de la ea pornesc direcțiile principale: un plan contemporan, în care apocalipsa istorică, biologică pare să fie foarte aproape, e un fel de sentiment continuu care umbrește viețile protagoniștilor, inițial la nivel inconștient, și unul istoric, situat în secolul al XIX-lea, în care oamenii percep toate nenorocirile - epidemii, războaie, dezastre naturale - ca semne indubitabile ale marelui final. Apocalipsa este o stare de permanentă angoasă, de frică lentă, insinuantă, care pătrunde în psihicul fiecăruia, transformându-se într-o obsesie. În partea istorică, e un roman cu mai multe personaje ale căror povești recreează o lume, o epocă - un domnitor, un surghiunit, un capugiu, un logofăt, o medica, o moartă, un câine etc. -, în cea contemporană e o poveste despre cum trecutul se infiltrează în viețile noastre, condiționându-ne viitorul.
- Gata cu mirările mele torențiale. Mulțumesc pentru disponibilitate, Andreea. Spor și succes îți urez!
- Și eu îți mulțumesc pentru dialog!
Biobibliografie
Andreea Răsuceanu este scriitoare. Cărțile ei au primit numeroase premii importante și nominalizări și au fost traduse în spaniolă, franceză și bulgară. Este autoarea romanului Vântul, duhul, suflarea (2020), pentru care a primit Premiul Academiei Române pentru proză (2022), Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru proză (2021), premiul Scriitorul lunii februarie (2021), Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea și nominalizări la Premiile revistei Observator cultural, Premiile „Sofia Nădejde” și Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași”. Romanul s-a aflat pe lista scurtă la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (2022) și a apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias și în bulgară, la ICU Publishing. O formă de viață necunoscută (2018) a primit Premiul pentru proză al revistei Ateneu (2019) și premiul Scriitorul lunii ianuarie (2019), decernat de Uniunea Scriitorilor din România și a fost nominalizat la toate premiile literare din România. A apărut în Franța, la editura Nouvel Attila-Seuil, în Bulgaria, la ICU Publishing și în Spania, la Editorial Confluencias. În 2023 a apărut romanul Linia Kármán, care a încheiat trilogia satului C.
Coordonator al colecției de literatură contemporană
A debutat cu volumul Cele două Mântulese (2009). În 2013 a apărut Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (Premiul Tânărul critic al anului 2013, nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor din România și premiile revistei Observator cultural; apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias). A continuat studiile de geocritică cu Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (2016) și Dicționar de locuri literare bucureștene (2019, coautor; Premiul AgențiadeCarte.ro, secțiunea eseu, publicistică, memorialistică). A publicat proză în reviste literare și în numeroase volume colective. În calitate de editor și coordonator al colecției de literatură contemporană de la Humanitas a conceput volumele colective 16 prozatori de azi.lit (2018) și Cartea orașelor (2021).
„E întotdeauna un rest, o fărâmă de inexplicabil, o zonă tulbure, imprecisă în ceea ce se întâmplă în jurul nostru, în lume, asta mă interesează pe mine să surprind în scrisul meu”, Andreea Răsuceanu, scriitoare
„Aș zice deci că nu urc pentru a atinge limitele, ci mai degrabă cobor în adânc pentru a le înțelege. Și depăși, pentru că acesta este de fapt scopul confruntării cu limita”, Andreea Răsuceanu, scriitoare
„Există o disciplină a fericirii, cum există o disciplină pentru orice. Într-adevăr, uneori făcută doar pentru a fi încălcată, dar cu atât mai necesară”, Andreea Răsuceanu, scriitoare
„Cred că fiecare scriitor are un adevăr propriu, fundamental, pe care-l transmite prin scrisul său, e important să rămâi consecvent cu el”, Andreea Răsuceanu, scriitoare
„Nu cred în ideea unui declin accelerat al culturii, deși cred că se simte nevoia unei implicări instituționale mai clare și mai eficiente”, Andreea Răsuceanu, scriitoare
„Da, lucrez la un roman, de fapt sunt foarte aproape de forma lui finală. E un roman despre obsesia apocalipsei și felul cum a fost ea trăită în fiecare epocă”, Andreea Răsuceanu, scriitoare
„Un roman nu e niciodată cu adevărat încheiat, ar putea să se transforme oricând în altceva, să genereze o continuare, sau chiar un prequel”, Andreea Răsuceanu, scriitoare
Citește pe Antena3.ro
