Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Ce frumos scrii tu, Andreea Răsuceanu! Am plutit (n-am citit!) deasupra acestei toamne frisonante ținând în mâini și sub ochi „O formă de viață necunoscută”, capul unei triade (completate de „Vântul, duhul, suflarea” și „Linia Kármán” - Editura Polirom) a memoriei, a identității iscodite până la miez, a revalorizării spațiale și temporale. Și ce mult mi-a plăcut cum o stradă (Mântuleasa), un oraș (București), un cimitir etc. se dezmeticesc din poze și documente și cresc, se transformă, în pliurile tropilor tăi, în personaje, mari personaje. Bucureștii tăi, Bucureștii din „O formă de viață necunoscută”, de pildă, sunt atât de vii, de seducători, de aromați… Din ce nevoi ai scris trilogia satului C., Andreea? Cum s-au rotunjit aceste trei povești într-un întreg delicat al memoriei?
- Andreea Răsuceanu: Mulțumesc pentru aprecieri, mă bucur că ai citit așa romanele din trilogia C-ului. A fost și ceea ce mi-am dorit - pe lângă o documentare cât mai amplă, mai bogată în detalii, asupra perioadei și locurilor despre care am scris - ca literatura mea să fie vie. De fapt, cred că aceasta e (și) consecința documentării, pentru că, dacă ajungi să cunoști foarte bine subiectul pe care ți l-ai ales - fie că e vorba despre o epocă istorică, un eveniment, un loc, un personaj etc. -, poți surprinde acel spirit al timpului (dar și al locului), îl poți reînvia, oricât de departe s-ar afla el. Revenind la scrierea celor trei romane, nu am gândit proiectul de la bun început ca pe o trilogie. Lucrurile s-au legat astfel când mă apropiam de finalul romanului O formă de viață necunoscută (primul din trilogie), care reface, ficțional, povestea ctitorilor bisericii Mântuleasa și unde strada cu același nume devine spațiul de „întâlnire”, desigur, metaforic vorbind, a trei femei care trăiesc în perioade diferite: la începutul secolului al XVIII-lea, în timpul Primului Război Mondial și în contemporaneitate. Scriind povestea Stancăi Mântuleasa, care ridică o biserică în memoria soțului său dispărut pe drumul Stambulului, sau pe cea a Elenei Mangâru, care își ridică o casă chiar lângă școala Mântuleasa, am vrut să surprind exact farmecul, dar și atrocitatea unor momente ale istoriei, am vrut să-l fac pe cititor să fie acolo, să audă sunetele acelei lumi, să-i simtă mirosurile, să o vadă în toate detaliile sale.
Memorie, traumă, depeizare
- Eu, unul, am văzut această lume, am simțit-o, am pipăit-o, am trăit în universul Mântuleasa.
- Ceea ce mă bucură. Ce-am mai vrut? Am mai vrut ca cititorul să înțeleagă ce însemna destinul unor femei rămase singure într-o lume ostilă, violentă, care totuși au reușit să creeze ceva, să lase un semn al trecerii lor prin lume. Cel de-al treilea personaj, naratoarea, este și cel care evocă, recurgând la un fel de arhivă afectivă, alcătuită din fotografii și vechi documente de familie, spațiul satului C, un loc cu aura mitică a spațiului copilăriei. Acest spațiu a fost considerat de critici unul unitar, un punct de legătură între cele trei romane, și așa a și fost gândit: după ce am încheiat prima carte, am descoperit o serie de documente privitoare la spațiul real, geografic, care mi-a inspirat imaginea C-ului din carte. Și așa am început să scriu la următorul roman, Vântul, duhul, suflarea, unde locul a devenit cadru pentru povestea unei familii cu vederi antiunioniste din Moldova secolului al XIX-lea. Romanul are de fapt în centru povestea familiei unui transfug, care încearcă să traverseze Dunărea înot în timpul ultimului deceniu de comunism românesc. Ultima carte din trilogie, Linia Kármán, vorbește despre fenomenul migrației (în oglindă, acum și în urmă cu două secole) și despre consecințele acestuia la nivel identitar și se întoarce, evident, și ea la satul C. Trilogia s-a legat în jurul câtorva teme mari deci: a memoriei, a traumei transgeneraționale, a depeizării, a violenței și morții, a relațiilor problematice dintre părinți și copii.
Modele de femei puternice
- Să le luăm acum pe rând și să începem, evident cu „O formă de viață necunoscută”: avem trei femei (pe mine m-a încântat povestea Stancăi; Mantu aduce un pic, în mintea mea, cu Nechifor al Vitoriei Lipan; mulți bărbați români au plecat și nu s-au mai întors…), trei destine, același fir: absența masculinității, conturarea și asumarea feminității emancipate, ieșite de sub tutela cutumelor și a dogmelor patriarhale, ieșite de/din nevoie, obligate de vremuri, de războaie, de foamete, de sărăcie și politici abuzive - oricum, o feminitate care face față istoriei și (re)scrie istorii proprii. Și-acum mirarea: ce amănunt/întâmplare/situație din propria biografie te-a impresionat/tulburat astfel încât să-l treci/s-o treci, metamorfozat/ă, în scris, în poveste? Există vreo femeie din propriul trecut de la care să fi împrumutat trăsături (fizice și spirituale) propriilor personaje - Stancăi, poate, Elenei, Ioanei?
- În copilăria mea am descoperit că, atât în lumea „veche”, pe care o reprezentau pentru mine bunicii, frații și surorile acestora, cât și în cea nouă, formată din părinții mei și anturajul lor (vorbim despre anii ’80, până la Revoluție), femeile din jurul meu erau extrem de puternice. Ele păreau să guverneze viața de familie, să o organizeze, să fie principiul ei activ. Aveam o enormă admirație pentru bunica mea și surorile ei, mi se păreau modele de femei care au reușit să țină lucrurile în echilibru în perioade cumplit de grele, și să iasă cumva victorioase din această luptă cu istoria. Mi s-au părut cel puțin la fel de puternice ca bărbații, dar având în plus față de ei (care erau mai mult plecați, absenți) o complexă și misterioasă lume interioară, care mă fascina. Și o lume a lor, creată pe complicități de toate felurile, la care aveam acces doar parțial. Desigur, vorbesc despre percepția din prima mea copilărie, dar ea contează enorm, cum o arată numeroase studii din psihologia dezvoltării, pentru ființa adultă care devenim.
Puncte de fugă în ficțiune
- Fără îndoială.
- Multe dintre cuvintele lor, gesturile, discuțiile, cu mărcile lor verbale, au intrat în romane, dar și ceva din portretele lor fizice, din trăsăturile care le defineau. Sau, evident, episoade din viața lor: ca să dau un singur exemplu, la un moment dat, în O formă de viață necunoscută, o femeie privește cum sunt luate de vânt fotografiile cuiva care a murit, aruncate la groapa de gunoi. Scena aceasta, pe care au remarcat-o mulți dintre cei care au scris despre roman, este inspirată de o scenă reală, care a marcat-o pe una din bunicile mele într-atât încât mi-a povestit-o după mulți ani de când se petrecuse. Deci da, multe femei din familia mea au împrumutat din trăsăturile lor personajelor mele. Dar, firește, acestea au fost doar puncte de plecare pentru ceea ce s-a dezvoltat apoi în ficțiune.
- Ce tripletă familială ți-a influențat (prin prezență, ori absență) mai mult creația literară - mama-mătușa-bunica, ori tata-unchiul-bunicul?
- Într-o primă fază, persoanele de gen feminin din familia mea. Apoi lucrurile s-au schimbat. Există câteva personaje în trilogie care sunt foarte importante: Manta cupețul, bărbatul dispărut al Stancăi Mântuleasa; Iacomo, supranumit Mutul, din Linia Kármán; G, arhitectul din Vântul, duhul, suflarea, care alege să fugă din România comunistă, dar și fiul lui, M, care încearcă să îi reconstituie imaginea și povestea, la mulți ani după dispariția sa. Personajul Mutului, Iacomo, are la origine imaginea străbunicului meu, așa cum a ajuns la mine prin intermediul poveștilor din familie - un italian sceptic și stoic, înzestrat cu o luciditate extraordinară, cu o încredere profundă în știință și cultură, și cu dorința de a-și trimite toți copiii la școală.
Miezuri și sensuri
- O dorință admirabilă! Andreea, scrii undeva, în prima parte a romanului „O formă de viață necunoscută”, un „crez” despre moarte (al Ioanei): „ (…) Închizi ochii și gata, dincolo nu mai e nimic. Raiul e-aici, dacă știi să ți-l faci, moartea e uitarea, e nimic, e neant”. Dar viața, Andreea, cum apreciezi că ar trebui ea trăită astăzi, ținând cont de „crezul” că „dincolo” nu ne așteaptă vreo nemurire)? (sper să nu te deruteze întrebarea, dar cum în ultima vreme am tot dialogat cu scriitori-filosofi, m-am pricopsit, după cum vezi, cu mirări simple, dar atât de greu de explicat…)
- Ioana este, ca și tatăl ei, Radu (și predecesorul lor, Iacomo) o agnostică. Din unele afirmații ai putea crede că e atee, dar adevărul e că are o formă de credință personală, care se bazează mult pe experiență, idei moștenite și vehiculate la nivelul familiei extinse, pe o convingere profundă că binele guvernează lumea, sau ar trebui s-o facă. Un fel de scepticism, de încredere predilectă în ceea ce poate fi dovedit științific se combină cu o viziune stoică asupra lumii și rostului ei, dar în esență și Ioana, și cei amintiți mai sus se află într-o căutare a ceea ce înseamnă Dumnezeu, moarte, „dincolo”. Ei își trăiesc viața în acest spirit, al căutării și al propagării binelui în lume, dar și într-o atentă și completă comuniune cu natura, cu forțele ei stranii, necunoscute, într-un mod aproape animist. Mesajul lor, al felului cum aleg să-și ducă existența, e un posibil răspuns la întrebarea ta: viața trebuie trăită întorcându-te către propria interioritate, dar cu atenție la universul din jur, în spiritul unui bine absolut, chiar dacă acesta nu se concretizează ontologic, ci rămâne un orizont moral spre care tindem, un ideal etic.
Matematica romanului
- Iată un răspuns care dezvelește miezuri și sensuri ale scrisului, ale literaturii tale. Cel puțin așa-mi pare mie. „O formă de viață necunoscută” constituie romanul de debut (sper să nu greșesc), pe care l-ai completat ulterior cu alte două „căutări” („Vântul, duhul, suflarea” și „Linia Kármán”). Ce te-a încurajat să mergi mai departe, să scrii, să te desfaci pe sine, să te regăsești astfel?
- După ce am încheiat romanul O formă de viață necunoscută, lucrurile au decurs cumva firesc, de fapt am avut întotdeauna ideea noului roman înainte să-l închei pe precedentul. Odată intrată în lumea a ceea ce avea să fie trilogia, am continuat să explorez spațiul C-ului, dar am adus și personaje și povești noi, a fost un fel de joc complicat, pe mai multe niveluri, un univers întreg care s-a creat pornind de la câteva elemente inițiale. Mulți jurnaliști culturali m-au întrebat cum reușesc să lucrez cu atâtea planuri și personaje, cu detalii care leagă între ele lumi atât de diferite. Cum am mai spus-o, să scrii un roman înseamnă, pe lângă ceea ce unii numesc inspirație sau talent, să gândești o construcție, să o elaborezi, e un exercițiu cât se poate de concret, aproape matematic. Mi-a plăcut enorm acest exercițiu, mi se pare provocator, inepuizabil, fascinant. Este adevărat că, pe parcursul lucrului la un roman, și cu atât mai mult la un proiect mai amplu, cum a fost trilogia pentru mine, descoperi foarte multe lucruri, legat de locurile, momentele din istorie, personajele din proza ta, dar și despre scrisul tău, și mai ales despre tine. O bună parte din această „investigație” ficțională are o motivație biografică. Am vrut să știu mai multe despre locurile de unde mă trag, să știu cine sunt cei care m-au precedat, dar prelungind totul pe teritoriul ficțiunii, pentru că orice poveste reală are, de fapt, o semnificație care o transcende.
Impulsul scrisului și cușca cu lei a imaginației
- Curiozitatea convertită în literatură.
- Nu mă gândeam, la început, că voi putea face acest efort, intelectual, emoțional, întins pe o perioadă atât de lungă, de 7-8 ani, a fost, cum au spus mai mulți critici, un tur de forță pe care mă bucur că l-am încheiat. De fapt, doar ca să încep altul, pentru că acum mă apropii de finalul unui nou roman, un episod de istorie contrafactuală, care îl va avea în centru pe unul dintre domnitorii Țării Românești, dar și o lume ce pare apocaliptică, fără scăpare. De fapt, literatura te trage cu totul în interiorul ei, te acaparează, nu mai poți și nici nu mai vrei să faci altceva.
- Chiar așa: ce înseamnă pentru tine scrisul, Andreea? De ce scrii? Alergi, cumva, după nemurire?
- Cu toții vrem să ne scriem numele pe zidul Urukului, nu-i așa? Chiar și ctitorițele de la Mântuleasa, care au lăsat un semn al trecerii lor prin lume, pentru posteritate, în pisania de la biserică, un mesaj despre cine au fost și cum au înțeles lumea în care au trăit. Dar nu cred că, în fond, e vorba despre asta.
- Dar?
- Nimeni nu scrie cu adevărat gândindu-se la ce se va întâmpla după ce nu va mai fi. Nici măcar la publicul contemporan. Scrisul vine dintr-un impuls, atât de puternic încât nu poți decât să i te supui. E un instinct, o nevoie fundamentală, e și un refugiu, dar și o formă de comunicare. Când scriu, mă simt conectată la acea lume interioară pe care de obicei trebuie să o las deoparte, în viața de zi cu zi, e o senzație care devine uneori chinuitoare. Firește că nimeni nu poate trăi doar acolo, în cușca cu lei a propriei imaginații - acel spațiu periculos, straniu, dar irezistibil unde se naște ficțiunea. Dar a nu putea să te întorci acolo de câte ori simți nevoia e ceva chinuitor.
Ruah
- Cușca cu lei a imaginației! - inspirat spus. Legat de inspirație: „Vântul, duhul, suflarea” - cum ai ales acest titlu? Cum faci - ai în minte un titlu, apoi te apuci să scrii, ori scrii povestea, iar titlul se impune pe parcurs?
- În acest caz, am avut titlul înainte să scriu romanul, ceea ce nu e tocmai obișnuit. De fapt, aveam ideile centrale, structura, dar nu avansasem în roman. Am recitit, după ce am încheiat lucrul la O formă de viață necunoscută, Geneza, tradusă din ebraică, în ediția îngrijită de Francesca Băltăceanu și Monica Broșteanu. Am dat acolo peste traducerea, mai bine zis interpretarea, termenului ruah, care exact asta înseamnă, vânt, duh, suflare. De fapt, în primul rând suflul care animă totul, care însuflețește lucrurile. Mi s-a părut foarte potrivit pentru mesajul romanului meu, cred în continuare că am ales bine, e o metaforă care exprimă esența cărții. Nu, de obicei nu am titlul romanului de la bun început, ci îl găsesc pe măsură ce scriu, sau la final. Pentru că mi se pare foarte important - el reprezintă primul contact al cititorului cu cartea, e primul lucru pe care-l transmiți acestuia -, mă decid greu, lucrez cu mai multe variante etc. Când am publicat primul roman mi-a fost cel mai dificil să aleg un titlu. Am lucrat cu liste, cu variante, m-am sfătuit și cu alții, prieteni scriitori sau critici. Foarte puțini au ales inițial titlul O formă de viață necunoscută, unii au invocat rezonanța lui stranie, care ar fi amintit de un roman science-fiction. În cele din urmă mi-am urmat intuiția și nu am renunțat la titlu. Mi-am dat seama că nu m-am înșelat când editorii mei străini (spaniol, francez, bulgar) mi-au spus cât de bine sună titlul în limba lor și ce alegere inspirată am făcut. De asemenea, am observat cât de mult a fost vehiculată, parafrazată, evocată metafora din titlu, în tot felul de contexte, ceea ce mi-a arătat că era vie, generatoare de sensuri, de semnificații diferite, că îi inspira pe jurnaliști, critici, cititori etc. Eu am ales-o pentru ambiguitatea ei, pentru enigma pe care o conține, pentru că intrigă și te face imediat să te întrebi la ce se referă. Și răspunsurile posibile sunt inepuizabile.
Biobibliografie
Andreea Răsuceanu este scriitoare. Cărțile ei au primit numeroase premii importante și nominalizări și au fost traduse în spaniolă, franceză și bulgară. Este autoarea romanului Vântul, duhul, suflarea (2020), pentru care a primit Premiul Academiei Române pentru proză (2022), Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru proză (2021), premiul Scriitorul lunii februarie (2021), Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea și nominalizări la Premiile revistei Observator cultural, Premiile „Sofia Nădejde” și Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași”. Romanul s-a aflat pe lista scurtă la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (2022) și a apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias și în bulgară, la ICU Publishing. O formă de viață necunoscută (2018) a primit Premiul pentru proză al revistei Ateneu (2019) și premiul Scriitorul lunii ianuarie (2019), decernat de Uniunea Scriitorilor din România și a fost nominalizat la toate premiile literare din România. A apărut în Franța, la editura Nouvel Attila-Seuil, în Bulgaria, la ICU Publishing și în Spania, la Editorial Confluencias. În 2023 a apărut romanul Linia Kármán, care a încheiat trilogia satului C.
Coordonator al colecției de literatură contemporană
A debutat cu volumul Cele două Mântulese (2009). În 2013 a apărut Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (Premiul Tânărul critic al anului 2013, nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor din România și premiile revistei Observator cultural; apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias). A continuat studiile de geocritică cu Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (2016) și Dicționar de locuri literare bucureștene (2019, coautor; Premiul AgențiadeCarte.ro, secțiunea eseu, publicistică, memorialistică). A publicat proză în reviste literare și în numeroase volume colective. În calitate de editor și coordonator al colecției de literatură contemporană de la Humanitas a conceput volumele colective 16 prozatori de azi.lit (2018) și Cartea orașelor (2021).
„Trilogia satului C. s-a legat în jurul câtorva teme mari: a memoriei, a traumei transgeneraționale, a depeizării, a violenței și morții, a relațiilor problematice dintre părinți și copii”, Andreea Răsuceanu, scriitoare
„Multe femei din familia mea au împrumutat din trăsăturile lor personajelor mele”, Andreea Răsuceanu, scriitoare
„Viața trebuie trăită întorcându-te către propria interioritate, dar cu atenție la universul din jur, în spiritul unui bine absolut”, Andreea Răsuceanu, scriitoare
„O bună parte din această «investigație» ficțională are o motivație biografică. Am vrut să știu mai multe despre locurile de unde mă trag, să știu cine sunt cei care m-au precedat”, Andreea Răsuceanu, scriitoare
„Nimeni nu poate trăi doar acolo, în cușca cu lei a propriei imaginații - acel spațiu periculos, straniu, dar irezistibil unde se naște ficțiunea”, Andreea Răsuceanu, scriitoare
„Cu toții vrem să ne scriem numele pe zidul Urukului”, Andreea Răsuceanu, scriitoare
Citește pe Antena3.ro
