Andrei Serban : "Nu mai vin sa fac cadouri Romaniei"

Jurnalul National: Ion Caramitru v-a propus sa montati la Nationalul bucurestean. Ati afirmat intr-o conferinta de presa recenta ca ati accepta o colaborare cu un teatru din Romania, dar in nici un caz cu Teatrul National.

Andrei Serban: Am spus ca apreciez intentia buna a lui Caramitru de a ma invita sa lucrez. El este cel care m-a chemat primul dupa Revolutie sa vin in Romania, a fost ideea lui si tot datorita lui Caramitru am venit sa lucrez si "Oedipe" la Opera si am venit si sa fac primul work-shop in Romania, la Arad. Simt ca el este un partener cinstit si cu intentii bune. Asta despre Caramitru, personal. Acum, la ceea ce imi ofera el, sa lucrez la un teatru de la care am plecat avand despre el o impresie deloc magulitoare si deloc pozitiva, pentru ca imi demonstreaza ca este un colectiv care nu a respectat onoarea numelui pe care il poarta, de Teatru National, va trebui sa ma gandesc mult. Acest colectiv de actori, prin exemplul lui moral, a dizgratiat numele Teatrului National. Conditiile pe care le pun de a ma reintoarce sa lucrez la National sunt extrem de severe. Vreau sa lucrez doar in conditii pe care nu stiu daca poate sa le accepte acest teatru. E ca si cum ai vrea sa urci Everestul sa ma convingi. Aceasta este problema mea, nu Caramitru.

La National trebuie sa se purifice aerul

Care sunt exigentele pe care Nationalul ar trebui sa le satisfaca pentru a colabora cu Andrei Serban?

Nu vreau sa lucrez in interiorul Teatrului National, lucruri nedemne s-au intamplat acolo dupa plecarea mea si trebuie sa se duca un preot ca sa se purifice aerul. Dupa aceea, nu vreau sa lucrez cu foarte multi actori care nu m-au agreat, iar ca sa pot sa lucrez acolo am nevoie sa fiu platit la nivel international, la nivelul la care sunt platit in afara, ceea ce este mult peste ce poate suporta un teatru aici. Nivelul meu este unul international. Nu mai vin sa fac cadouri Romaniei, am facut destule, artei romanesti si publicului romanesc. Am nevoie sa fiu putin egoist acum.

Sa intelegem ca nu veti lucra cu nici un teatru din Romania?

Nu e adevarat, alte teatre poate vor gasi toate aceste conditii, nu stiu... Sunt foarte deschis pentru oricine doreste realmente. Aici se vede, pentru ca exista atat de multi sponsori, tot ce trebuie este ca sa vrea cineva cu adevarat sa colaboreze cu mine. Daca se vrea, bani se gasesc, conditii se gasesc, totul se poate gasi. Sigur ca sunt un caz de exceptie, si nu neg faptul asta, dar nu mai fac compromisuri. Am facut atat de multe, incat nu mai vreau sa fac. Prefer sa vin in fiecare an si sa lucrez ateliere cu tinerii cu care ma simt foarte bine si am impresia ca este foarte viu schimbul intre noi. Asa fac de cativa ani buni, fac intalniri si conferinte la Centrul Europa Noua al lui Andrei Plesu, intalniri foarte vii, la fel de importante ca un spectacol de teatru si care imi dau o satisfactie imensa, este un dialog viu cu oamenii. Un spectacol trebuie facut in multe luni, se lucreaza foarte incet in Romania, si pentru asta am nevoie de conditii exceptionale care, poate, nu pot fi indeplinite. Dorinta mea de a reveni e continua, sunt deschis.

Ati afirmat ca multi actori sunt lenesi, nepregatiti si ingamfati...

Tot ce am spus e ca exista doua categorii de actori. Exista actori care isi fac din munca o religie, pentru ca a lucra continuu si a-ti dezvolta mijloacele este lucrul cel mai decent cu putinta. Nu te poti bizui pe talent, talentul moare, asa cum moare si o floare, daca nu-i dai apa, daca nu te ingrijesti de ea. La fel moare si talentul, nu rezista o viata. Foarte multi actori care ajung la varsta de 35 de ani, daca nu continua sa-si cultive mijloacele si sa lucreze, sa faca eforturi si sa se-ntrebe, sa-ncerce sa-si puna dificultati ei insisi in fata, fara sa se bizuie doar pe succesele de ieri, descopera ca la 50 de ani deja nu mai au nimic nou de spus. Aceasta atitudine de pasivitate nu este deloc bine venita in teatru, in arta. In arta cuvantul este ACTIV. Sa actioneze. ACTOR... ACTIONEZI...

E importanta in teatru relatia cu Dumnezeu?

In teatru este foarte importanta o relatie multipla. In primul rand, trebuie sa ai o relatie cu partenerul. Daca nu ai o relatie adevarata cu partenerul, ceva nu e sincer. O alta relatie, simultana, este cea cu publicul. Cu un ochi te uiti la partener, cu un ochi te uiti la public. A treia relatie, care este cea mai complicata, este cea cu tine insuti. Cu acel ceva din tine insuti care este invizibil. Aceasta poate fi tradusa ca un fel de relatie mistica. O relatie cu Dumnezeul din tine.

Care sunt diferentele intre lucrul cu actorii din Romania si cei din afara?

Asta este greu de spus, alta intrebare...

O incheiere trebuie sa dea loc la o deschidere

S-a vorbit in Romania de succesele dumneavoastra cu cele doua montari, "Visul unei nopti de vara" de la Chicago Opera Theater si "Faust" de la Metropolitan Opera din New York. A fost ceea ce asteptati de la aceste montari?

Intotdeauna cand ajung la premiera cu o montare descopar ceea ce nu stiam, pentru ca nu am asteptari. Nu ma astept la nimic, e ca si cum mi-as spune: "Astept de la viata sa-mi dea asta si asta...". E o atitudine gresita, nu trebuie sa ne asteptam ca viata sa ne dea ceva. La fel si cu o premiera, nu ma astept sa mi se dea ceva, ci lucrez ca sa ajung sa descopar in final, adica la premiera, ceva neasteptat. In acest sens, da, am avut bucurii si, in acelasi timp, dorinta de a fi realizat mai mult decat am realizat. Intotdeauna cand ajung la o premiera sunt multumit intr-un fel si sunt nemultumit intr-alt fel. Intotdeauna as fi vrut sa fie mai mult decat a fost, si, atunci, data viitoare poate ca voi reusi. Dar am fost destul de multumit, pentru ca succesele au fost considerabile si intr-un loc, si intr-altul.

Sunteti profesor la Columbia University din New York. Ati afirmat ca ati fost tentat sa le predati studentilor intr-un stil elitist, dar ca asta nu ii va ajuta sa ajunga pe Broadway...

As vrea sa fac un fel de scoala speciala, cum nu exista, extrem de specializata pe anumite idei care sunt, sa spunem, idei elitiste de teatru care nu se fac nicaieri altundeva. Dar imi dau seama ca acesti studenti care platesc 30.000 de dolari pe an, asta inseamna in total 90.000-100.000 de dolari doar ca sa lucreze cu mine (Va dati seama ce mult ii costa?), trebuie sa iasa in lume sa joace, pe Broadway. Acolo nu vor fi gustate aceste tehnici care sunt cu totul speciale si de aceea trebuie sa ma gandesc sa-i ajut pe ei ca sa ajunga acolo. Trebuie sa fac, intr-un fel, un compromis intre ceea ce ma intereseaza pe mine, sau ceea ce cred eu ca trebuie sa fie o scoala, si ceea ce le foloseste lor in viata mai tarziu. Daca ei nu ar plati bani ca sa vina sa lucreze cu mine si ar fi invitati sa lucreze pe gratis, atunci as fi mult mai liber sa fac exact ceea ce vreau, dar pentru ca ei platesc, atunci trebuie sa fac si una, si alta.

Pe 21 iunie impliniti 62 de ani. Ce a insemnat trecerea acestui an?

Profesional, o incheiere este o deschidere, pentru ca intotdeauna la o premiera inchei un proiect, un ciclu si deja te deschizi spre viitor, spre alt proiect. Intotdeauna faci legatura intre concluzia proiectului pe care l-ai terminat si vezi ce ramane neimplinit acolo si incerci sa implinesti data viitoare. Intotdeauna este o speranta ca data viitoare sa evoluezi, sa fii mai profund, mai adevarat, mai complex, mai expresiv. Asta este foarte important pentru un artist, ca niciodata sa nu se opreasca si sa nu fie satisfacut. O incheiere trebuie sa dea loc la o deschidere. Pe plan de viata, cred ca orice varsta isi are bucuriile ei si semnele ei de intrebare. De ziua mea, voi ajunge la un an la care nu am mai ajuns niciodata. Voi fi pentru prima oara in aceasta situatie, deci iar e un inceput. In fiecare moment din viata trebuie sa te uiti ca la o ocazie de a incepe altceva, sa descoperi un loc unde nu ai mai fost. Iata, sunt optimist.