Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Bine v-am regăsit, stimate domnule Gheorghiță Ciocioi, într-un ceas/an, iată, aniversar: celebrăm centenarul Patriarhiei Române și 140 de ani de autocefalie. În ultima duminică a lui octombrie 2025 a fost sfințită și Catedrala Națională, unul dintre puținele mari proiecte finalizate de români în deceniile din urmă. Cunoașteți îndeaproape realitățile înfășurate în jurul Bisericii noastre, așadar în măsură să lămuriți acest moment special...
- Gheorghiță Ciocioi: Într-adevăr, au fost mai multe celebrări anul acesta. Deloc de trecut cu vederea pentru noi, ca români și creștini de două milenii. 2025 marchează, întâi de toate, 1.700 de ani de la convocarea Sinodului de la Niceea, din 325. Cumva, temelie a credinței noastre - sinodul dat adoptând Crezul numit „niceean” - completat mai apoi la Constantinopol în 381 -, o formulă esenţială pentru credinţa creştină, privitoare la Fiul lui Dumnezeu şi relaţia cu Tatăl. Manifestările s-au ținut lanț, nu doar în lumea creștină, în țările ortodoxe, catolice, ori protestante, ci chiar în alte spații culturale - cu toate că au purtat acolo, ca să spun așa, mai degrabă, o amprentă anti-Niceea. N-au lipsit nici la noi simpozionale, întrunirile legate de „Niceea 1700”. Pe 28 noiembrie, la Iznik (vechea Nicee), Turcia, are loc o întâlnire între patriarhul Bartolomeu și Papa Leon al XIV-lea pentru a marca împreună aniversarea (n.n. interviul a fost luat puțin înaintea acestui eveniment). Papa va merge apoi la Patriarhia Ecumenică, în contextul sărbătorii Sfântului Andrei - socotit drept creștinător și ocrotitor al românilor. De altfel, unul din hramurile catedralei noastre naționale, a cărei pictură a fost recent sfințită, este Sfântul Andrei. Praznicul marelui apostol, urmat de Te Deum-ul din catedrală de Ziua Națională vor încheia lungul șir al sărbătorilor din anul care aproape se încheie. Și, da, deși contestată pe nedrept de unii, aveam mare nevoie de o catedrală.
Neuitând de românitatea încă sângerândă din Răsărit…
- O nevoie concretă, nu neapărat spirituală.
- Nu puteam face o rugăciune de mulțumire, de marile noastre sărbători creștine și naționale, în mijlocul Europei fiind, la începutul veacului al XXI-lea, în aer liber, sub umbrele, ori sub o prelată de cort. Să privim doar prin vecini: Bisericile din Bulgaria, Ungaria, Serbia își au catedralele lor. Iar aniversările de acolo sunt mai mult decât civilizate. Prin Catedrala Mântuirii Neamului ne cinstim eroii jertfiți pentru acest vis măreț: România unită și independentă, România „mântuită”, salvată din valurile potrivnice ale istoriei, România creștină. - Un drum destul de anevoios până aici. Și iată că astăzi serbăm, în catedrala aceasta măreață, 140 de ani de autocefalie și un veac de patriarhat. De acum, o Biserică matură, o țară croindu-și demn drumul prin istorie. - Neuitând de românitatea încă sângerândă din Răsărit. Să mai amintim că anul acesta s-a împlinit un veac de la înființarea mitropoliei Basarabiei...
- În ce împrejurări istorice a fost edificată Patriarhia Română? Regele Ferdinand, cunoaștem, a validat documentele, dar cine au fost adevărații truditori din culisele acestui eveniment emblematic pentru români?
- S-a scris mult anul acesta despre crearea patriarhatului nostru. Îmi propusesem, în ce mă privește, să conturez, dacă aș putea spune așa, „portretul” noii patriarhii, „chinurile facerii” ei din perspectivă constantinopolitană. Nu neapărat a Patriarhiei Ecumenice, cât a prefacerilor care aveau loc în Turcia, la Istanbul, în perioada dată. O trudă grea însă. Abia începută. Să așezi cap la cap lucrurile, într-o carte, nu e ușor...
Vasile Alecsandri și perfidul Albion
- Ar merita însă efortul.
- Fără îndoială. Oricum, ca toate realizările românilor, crearea patriarhatului a însemnat un adevărat scenariu diplomatic. Dar ce a fost simplu în istorie pentru români? Recunoașterea Unirii Principatelor? Numit de Cuza ministru de Externe al Moldovei, deputat şi ministru plenipotenţiar, Vasile Alecsandri este trimis în Franța, Anglia, în Piemont pentru a pleda pentru recunoașterea noului stat. În Anglia, i-a fost destul greu. Alecsandri a tot cerut audiențe la nivel înalt. În zadar... Doar când a venit cu propunerea implicării englezilor în viața tânărului stat, ușile îi vor fi larg deschise. Nimic, așadar, în afara a ceea ce numim politică. Din păcate...
- Exact, politica bat-o vina!... Și, iată, pe 1 noiembrie 2025 s-a împlinit un secol și de la întronizarea primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în persoana Mitropolitului primat Miron Cristea. În treacăt fie spus, Biserica Ortodoxă din Transilvania a condamnat, în mod oficial, intrarea României în Primul Război Mondial și trecerea Carpaților de către Armata Română (inclusiv prin vocea episcopului de Caransebeș de atunci, Miron Cristea, viitorul prim-patriarh). Bine, și mitropolitul-primat al României - Arămescu-Donici -, rămas la București, sub ocupație germană, găsea de cuviință să-i invite la trădare pe soldații români din tranșee, în timpul luptelor eroice din vara anului 1917, vorbindu-le despre pace, ceea ce însemna de fapt capitulare în fața invadatorilor. Și uite așa ne întoarcem la contextul istoric al edificării Patriarhiei Române, când starea nației nu era deloc roz, însăși Unirea fiind o minune. Erau mai plini de credință în acea vreme românii?
- Da, ar părea ciudat multora, la prima vedere, cum fostul episcop de Caransebeș, ajuns mitropolit-primat, Miron Cristea, este înălțat la treapta de patriarh, în vreme ce mitropolitul-primat Conon este condamnat pentru colaborare cu germanii, după care se retrage la Mănăstirea Cernica. Doi „colaboraționiști de ocazie” însă. În fapt, Conon Arămescu-Donici a colaborat cu administrația germană pentru a păstra o minimă funcționare a Bisericii. E drept, a semnat și acte administrative. Impuse de nemți. În cele din urmă, după o anchetă desfășurată „la rece”, s-a dovedit că nu era vinovat de trădare, ci doar că a avut un comportament nepotrivit cu demnitatea de Mitropolit Primat. Poate că dacă ar fi părăsit Bucureștiul lucrurile ar fi stat chiar mai rău pentru Biserică. Și mult mai bine pentru imaginea pașnicului mitropolit, fost stareț la Neamț și Cernica, nepreocupat, altfel, de cele ale politicii... Miron Cristea era văzut, în același timp, cel mai potrivit ierarh pentru a ocupa tronul patriarhal.
Uși larg deschise pentru regina Maria
- Dar era?
- Ardealul revenise acasă după amar de veacuri de înstrăinare. Vedeți, domnule Saiu, soarta ierarhilor nu e deloc una ușoară, prinși fiind ei în strânsoarea mrejelor politicii... Patriarhului Ecumenic Vasilios al III-lea (1846-1929), de pildă, în vremea căruia Patriarhia Ecumenică a înălțat Biserica Ortodoxă Română la rangul de Patriarhie, nu i-a fost prea ușor în Constantinopolul răvășit de războiul din Turcia, ce abia se încheiase, urmat de schimburile de populație, adevărate drame în masă, de proclamarea Republicii Turce. În 1923, Patriarhia Ecumenică ar fi trebuit să își mute sediul său din cetatea marelui Constantin. Se vorbea de o strămutare în Cipru, ori la Athos. Atatürk declara, după conferința de pace de la Lausanne, că „Efendi Patriarh nu mai are nici o treabă la Istanbul”. Titlul de „patriarh ecumenic” nu va mai fi recunoscut de Turcia. Americanii au fost cei care au spus răspicat atunci că doresc ca Patriarhia să fie lăsată la Istanbul. Anglia și Franța s-au raliat și ele acestui punct de vedere. Ușile larg deschise reginei Maria - cea mai influentă figură politică a României în străinătate după Conferința de Pace de la Paris din 1919 - în aceste țări, rolul major ale acestora pe scena politică europeană, au cântărit mult, în 1925, la recunoașterea patriarhatului nostru din partea Constantinopolului. Da, discreta regină Maria... Rolul ei pare indirect, însă diplomatic și de imagine a fost unul crucial. Dincolo de partea oficială a poveștii date... A fost un moment prielnic pentru noi. Și cum stăteau lucrurile cu puțin înainte de aceasta?
- Cum?
- În 1918-1921, tronul patriarhal al Constantinopolului rămăsese vacant, după ce în octombrie 1918, Gherman al V-lea - ultimul patriarh recunoscut de sultan - și-a dat demisia. Patriarhia a fost condusă de mitropolitul Dorotei de Bursa, Locum Tenens vreme de trei ani. În timpul negocierilor de la Sèvres, dintre Imperiul Otoman și Puterile Aliate, Dorotei va trimite - pe 14 februarie 1920 - o scrisoare prim-ministrului britanic Lloyd George pentru a fi examinată la conferință. Dorotei scrie că „Istanbulul nu este, nicidecum, la originea sa - nici ca populație, ori cultură -, un oraș turcesc, ci unul grecesc”. Va propune, astfel, ca Grecia să primească mandatul de a-l guverna, considerând că „renăscuta Eladă nu poate tolera drojdia turcească, guvernul turc și sultanul turc trebuind expulzați din Istanbul”.
Vecini surzi și muți
- Ce curaj!
- Mai apoi, cum bine știm, s-a dorit expulzarea grecilor și a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol... De aceea spun că nu a fost ușor. În evenimentele pline de violenţă de la Istanbul, din 6-7 septembrie 1955, mormintele patriarhilor ecumenici de la Mănăstirea Balıklı au fost profanate, osemintele înalților ierarhi împrăștiate... Cu acea ocazie, mai multe zeci de biserici ortodoxe au fost închise. Și, da, mormântul ierarhului care a acordat recunoaștere patriarhatului nostru e în acel cimitir. Un loc de reculegere în care am fost în câteva rânduri... Ioachim al IV-lea, patriarhul care va recunoaște autocefalia Bisericii Ortodoxe Române - pe 25 aprilie 1885 -, pristăvit pe 15 februarie 1887, din fericire, a scăpat de la cumplitul jaf, mormântul lui aflându-se la Kallimasia, pe insula Chios. Cum tot ați adus aminte de declarațiile conjuncturale ale patriarhului Miron Cristea de dinainte de Marea Unire... În fine, despre luările de poziție ale lui Maniu în 1917-1918, ori de sfârșitul lui tragic nu mai amintesc. Cu adevărat, tulbure acest veac al XX-lea... Am trecut însă peste toate, însuflețiți mereu de credință.
- Ce semnificații poartă autocefalia Bisericii noastre, înființarea Patriarhiei Române? A fost și este, fără îndoială, un organism cu caracter unificator, legitimator, identitar. Dar cum a schimbat oare această concretețe administrativă viața spirituală a românilor de rând ce de veacuri mergeau și merg, cei mai mulți dintre ei, să se închine în biserici mici, amprentate local (unele vechi și valoroase din punct de vedere cultural, altele mai noi)?
- La 140 de ani de la dobândirea autocefaliei și la un secol de patriarhat, privind în urmă, ne dăm seama că fără aceste două mari înfăptuiri ale Bisericii Ortodoxe Române problemele noastre ar fi fost unele cu mult mai mari. Și, da, mai avem nu puține de rezolvat în relațiile cu celelalte Biserici Locale... Poți face apel mai degrabă la Bruxelles - la hulitul Bruxelles - la o adică pentru respectarea drepturilor comunităților românești dimprejurul României, decât la o Biserică soră astăzi. Cum poți cere, de pildă, slujbe în limba română, preoți români, respect pentru credincioșii de același neam cu tine de peste graniță pe cale bisericească unei alte Biserici Locale! Uneori, vecinii noștri sunt surzi și muți la aceasta.
Nevoia de respect
- Poate autoritățile române (diplomații, politicienii) ar trebui să strige mai tare, să se facă auzite și de surzi, și de muți.
- Potrivit tomosului sârbesc de autocefalie, din 1879, românii din Timoc se află sub jurisdicția exclusivă a Bisericii Sârbe. Asta nu ar împiedica ca slujbele în părțile locuite de românii din Timoc să fie și în română. Se recurge însă la canoane în chestiuni care țin, practic, de un minimum de respect între nații și Biserici. Pe de altă parte, ar trebui să luăm aminte îndeaproape la instrumentalizarea de astăzi a Bisericii în scopuri politice sau chiar militare. Vorbim de teritorii și state suverane supuse canonic unei alte Biserici dintr-un alt stat. Unul agresor. O Biserică autocefală poartă grija fiilor ei. Dincolo de orice alte neîmpliniri, care dor, desigur, să mulțumim Cerului pentru aceste două mari daruri...
Un erudit în slujba culturii
Doctor în filologie al Universității din București, specializat în antropologie culturală și folclor, Gheorghiță Ciocioi este interesat (și) de spațiul etnologic și religios românesc, balcanic și slav (baladă, legendă, colind, hagiografie, relațiile istorice dintre Patriarhia și Mitropolia de Târnovo și Țările Române și dintre Patriarhia Moscovei și cea a Constantinopolului, literatura medio-bulgară, cronica vieții religioase contemporane), publicând mai multe cărți și traduceri (peste 150 de titluri - din bulgară, medio-bulgară, rusă, sârbă, franceză, germană și spaniolă) pe tema dată. În perioada 2016-2021, a fost asociat (lector/conferențiar) la Universitatea București, Facultatea de Litere, catedra de „Etnologie”, unde a predat cursul „Mentalități și construcție culturală”.
2025 marchează, întâi de toate, 1.700 de ani de la convocarea Sinodului de la Niceea, din 325. Cumva, temelie a credinței noastre.” - Gheorghiță Ciocioi, specialist în etnologie religioasă
100 de ani s-au împlinit anul acesta de la înființarea Patriarhiei Române.
140 de ani autocefalie a Bisericii aniversează românii în 2025.
1 veac s-a împlinit anul acesta și de la înființarea mitropoliei Basarabiei.
„Nu puteam face o rugăciune de mulțumire, de marile noastre sărbători creștine și naționale, în mijlocul Europei fiind, la începutul veacului al XXI-lea, în aer liber, sub umbrele, ori sub o prelată de cort.”, Gheorghiță Ciocioi, specialist în etnologie religioasă
„Soarta ierarhilor nu e deloc una ușoară, prinși fiind ei în strânsoarea mrejelor politicii.”, Gheorghiță Ciocioi, specialist în etnologie religioasă
„La 140 de ani de la dobândirea autocefaliei și la un secol de patriarhat, privind în urmă, ne dăm seama că fără aceste două mari înfăptuiri ale Bisericii Ortodoxe Române problemele noastre ar fi fost unele cu mult mai mari.”, Gheorghiță Ciocioi, specialist în etnologie religioasă
Citește pe Antena3.ro
