Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Ai abordat un subiect delicat în lucrarea „Dincolo de regulile jocului. Trepte și limite ale compromisului intelectual în perioada 1948-1964: Mihai Ralea. G. Călinescu. Tudor Vianu” (Editura Corint, 2022) - sincere felicitări! -, dar care a fost imboldul intim al acestei cercetări? Cum ai ajuns, Ruxandra, să fii interesată de etica profesională a unor oameni de litere a căror viață s-a consumat (și) într-un regim totalitar?
- Ruxandra Câmpeanu: Cartea a pornit pur și simplu din nevoia mea de a mă hotărî ce să cred - ce să cred despre intelectualii de care m-am ocupat, dar și ce să cred despre intelectuali în general și despre locul lor în societate, unde nu e deloc clar ce rol ar trebui să joace. Ultimele sunt întrebări cu bătaie mai lungă, valabile pentru orice context istoric și, de fapt, ele au fost adevăratul punct de plecare. Situațiile-limită de tipul regimurilor totalitare nu fac decât să le scoată în evidență cu mai multă pregnanță. Așa am ajuns să mă opresc asupra regimului Dej. Numai că, atunci când vine vorba de perioada comunistă, e destul de greu să-ți faci o părere avizată despre felul în care a gestionat contextul cutare sau cutare personalitate culturală autohtonă. O parte din sursele arhivistice sunt insuficient sau nesistematic studiate (ca să nu mai spun că nu sunt întotdeauna user-friendly) și nu toată bibliografia pe tema asta este creditabilă. Așa se face că am simțit nevoia unei clarificări personale, printr-o cercetare proprie.
Curiozități metacritice
- În siajul mirării anterioare: de ce Mihai Ralea (răspunzător și el, alături de alții, de pulverizarea lui Lucian Blaga)? De ce George Călinescu? De ce Tudor Vianu? De ce nu Mihail Sadoveanu, Geo Bogza, Arghezi? (nu vreau să fiu răutăcios, sunt pur și simplu curios)
- Pentru că, pe lângă multe altele, Ralea, Călinescu și Vianu sunt toți trei teoreticieni. Asta e dimensiunea în care i-am discutat (am exclus din analiză romanele lui Călinescu). Nu am vrut să mă ocup de autori de beletristică, fiindcă pentru asta îți trebuie o vână de critic literar, ceea ce eu nu am. Curiozitățile mele sunt mai curând metacritice. De altfel, una dintre întrebările la care încearcă să răspundă cartea mea este ea însăși de factură teoretică: care sunt criteriile după care ar trebui să evaluăm conduita intelectualilor? De multe ori, în textele care tratează tema compromisului intelectual, criteriile cu care operează autorii rămân neexplicitate și deci neinterogate. Dar fără efortul ăsta speculativ de stabilire a grilei de interpretare, lucrurile pe care le spunem despre actorii epocii respective nu au niciun fundament și riscăm să aplicăm o dublă măsură, în funcție de diverse simpatii personale.
Grade și forme diverse de compromis intelectual
- Corect.
- Soluția mea a fost să pun problema în termeni deontologici, pentru că m-au interesat compromisurile intelectualilor ca intelectuali - prin urmare, am urmărit în primul rând compromisurile din operă, dar și altfel de gesturi (articole politice, de pildă), în măsura în care se poate spune că au avut consecințe asupra lumii culturale. Dar dacă întrebarea ta este „De ce nu te-ai ocupat de alte cazuri, mai grave?”, trebuie să spun că nu ăsta a fost criteriul pe care l-am avut în minte. Am urmărit doar să fie intelectuali între care să se poată face o comparație din punctul ăsta de vedere, iar pentru așa ceva trebuiau să existe între ei atât asemănări (de premise), cât și diferențe (de parcurs). Am vrut să aleg niște nume care să pună în evidență grade și forme diverse de compromis intelectual, ca apoi să-mi pot relativiza judecățile raportând un gest la altul și să încerc să formulez niște concluzii mai generale decât mi-ar fi permis analiza unui singur profil intelectual.
Inegalitățile scriitorilor
- Odată trecuți prin filtrul rațiunii tale critice, „cei trei aleși” (sau să-i numim „Politicianul”, „Jurnalistul” și „Profesorul”?) ies parcă despovărați de stigmate și peceți aiuritoare aplicate mai ales după 1989. Ce crezi, au fost Mihai Ralea, George Călinescu și Tudor Vianu niște oportuniști fricoși sau pur și simplu n-au avut de ales (greu de crezut) când au decis să legitimeze prin activitățile lor regimul comunist?
- Nu cred că le putem reduce activitatea postbelică la o singură ipostază - „jurnalist” e prea puțin pentru Călinescu, după cum „profesor” e prea puțin pentru Vianu - și, de altfel, sunt multe feluri în care poți fi politician, jurnalist sau profesor, chiar și într-un regim opresiv. M-am ferit în carte de astfel de formule sintetice pentru că mi se pare că una dintre principalele dificultăți în discutarea compromisului intelectual stă tocmai în atașamentul nostru față de simetrii și imagini unitare, fără fisuri. Ne vine uneori greu să acceptăm, fie și ca ipoteză, că un scriitor valoros poate să aibă o etică profesională deficitară, probleme de caracter, erori de judecată ori pur și simplu „eclipse” de moment sau, invers, că un autor care trăiește după principii pe care le împărtășim ar putea să fie un scriitor mediocru. Tindem să ne generalizăm verdictul la nivelul întregii persoane. Însă așa cum scriitorii sunt inegali în opera lor, sunt inegali și în viața lor, iar exemplele de consecvență desăvârșită sunt foarte rare. Sigur, nu trebuie să relativizăm și să nuanțăm până pulverizăm orice coerență de imagine. Odată ce ne dăm voie să decelăm astfel de gesturi „contrazicătoare”, ne rămâne sarcina de a stabili ce greutate le dăm în portretul de ansamblu.
Din bărcuță în bărcuță, viață bună să fie!
- Revenind la întrebarea inițială...
- De multe ori s-a încercat legitimarea scriitorilor din perioada comunistă cu argumentul că nu au avut de ales. Cred că am fi mai aproape de adevăr dacă am spune că alegerile erau posibile, dar comportau o serie de riscuri. Actorii epocii respective le-au cântărit diferit. În orice caz, frica de a-ți asuma riscuri mi se pare, în ansamblu, mai puțin blamabilă decât oportunismul, care nu are legătură cu riscurile, ci cu recompensele întrezărite. La Ralea, de pildă, care avea ambiții politice, oportunismul e vizibil, iar succesul cu care a trecut din PNȚ în guvernele dictaturii regale și apoi în al lui Petru Groza e de-a dreptul uluitor.
- George Călinescu?
- La Călinescu, teama de a-și pierde catedra greu câștigată cred că a jucat un rol foarte important în activitatea sa gazetărească imediat postbelică. După pierderea catedrei, principalul mobil pentru „Cronica optimistului” cred că a fost dorința de a avea o tribună. Dar cred că e nevoie aici de alt cuvânt decât „oportunism”; Călinescu nu simțea că-și cumpără favoruri politice prin docilitate, ci, foarte probabil, că își asigură astfel o poziție culturală pe care oricum era îndreptățit s-o ocupe. Pentru el, compromisul era un mod de a se repune în drepturi și de a reechilibra balanța într-un regim în care logica meritocratică fusese viciată. Ceea ce nu-l face însă mai puțin reprobabil din punct de vedere deontologic.
Vianu, negocierea libertății
- Evident!
- Teama de a-și pierde catedra cred că a funcționat și în cazul lui Vianu - și nu era nejustificată, fiindcă au fost destule încercările de înlăturare a lui din învățământ. Dar, spre deosebire de Călinescu, Vianu pare să fi avut o vocație pedagogică autentică și, din mărturiile care s-au păstrat, pare să fi considerat poziția pe care o ocupa nu atât un drept, cât o datorie. În contextul ăsta, teama de a-și pierde catedra capătă altă semnificație morală, iar discuția aici este mai lungă. O altă diferență importantă este că Vianu a încercat să-și negocieze o marjă mai mare de libertate.
În bătaia Serviciilor secrete
- Jurnalul: Cum erau „văzuți” cei trei de Serviciile de Informații (Ralea era urmărit încă de pe vremea dictaturii lui Ion Antonescu, nu?, iar agenții comuniști îl considerau un element subversiv)? Din 2015 până în prezent n-ai mai descoperit nimic legat de „obiectivul” Tudor Vianu sau nu te-a mai interesat subiectul? Cu siguranță are și el dosar pus la păstrare…
- Ruxandra Câmpeanu: Da, Ralea intrase în vizorul serviciilor de informații încă de pe vremea lui Antonescu, pentru legăturile lui cu underground-ul comunist; se credea că e implicat în activități de spionaj și era văzut chiar ca un candidat probabil la șefia unui eventual guvern comunist postbelic. Face și un scurt stagiu în lagărul de la Târgu Jiu. Internarea asta e însă neconvingătoare pentru comuniști, care, după schimbarea de regim, îl iau și ei în vizor, cu tot tacâmul (filaj, interceptarea convorbirilor telefonice). De data asta, motivele de suspiciune sunt apartenența interbelică la PNȚ și ministeriatul din timpul dictaturii regale. Dar chiar și fără acest trecut ambiguu, Ralea deținea funcții prea importante în noul regim ca să nu fie pus sub urmărire informativă. Cum era văzut? Se știa că joacă la două capete, după cum se știa și că se folosea de funcțiile sale pentru a împărți favoruri. Trebuie spus însă că intervențiile lui Ralea au făcut aerul ceva mai respirabil pentru unii dintre apropiații săi aflați în poziții mai vulnerabile, printre care și Vianu.
O pistă falsă
- Măcar atât...
- Lui Călinescu i se deschide dosar de urmărire informativă pe baza unui zvon cum că ar lucra la un roman intitulat Ororile comunismului în România. Pistă falsă. Dar asta ne arată că prestigiul lui intelectual era suficient pentru a-l face periculos în ochii autorităților, chiar și în absența oricăror dovezi concrete ale vreunui act subversiv.
- Tudor Vianu?
- Vianu a avut și el cu siguranță dosar de urmărire informativă. Nu m-am întors la CNSAS să-l caut. Am continuat să mă interesez de Vianu, dar cercetările mele au luat-o în altă direcție și s-au prelungit în alte arhive, unde sunt informații de altă natură (arhiva MAE, arhiva Muzeului Național al Literaturii Române și arhiva Facultății de Litere a Universității din București).
Interesul poartă fesul!
- Jurnalul: Care a fost, de fapt, dimensiunea compromisului intelectual în cazul celor trei? De ce avantaje, de ce privilegii, de ce recunoașteri au avut parte în schimbul acceptării regimului, al obedienței și disimulării? Au făcut concesii ideologice doar pentru a-și ține în viață operele mai vechi sau pur și simplu pentru a trăi mai bine? Să-i luăm pe rând.
- Ruxandra Câmpeanu: Sunt multe întrebări și ar trebui să rezum toată cartea ca să răspund. Au trăit mai bine? Da. Asta au urmărit? Nu neapărat. Simplul fapt că beneficiai de un avantaj nu înseamnă că-l și căutaseși. Mobilurile sunt destul de greu de decelat. Dar nici cele mai bune intenții nu pot justifica orice. Am presupus, de pildă, că G. Călinescu a fost motivat mai ales de o preocupare pentru propria operă, că a vrut să-și asigure posibilitatea de a o continua și de a-și retipări volumele anterioare. Dar nu cred că intenția asta poate justifica articolele lui despre procesul lui Iuliu Maniu, de pildă. Ralea și-a modificat diverse texte interbelice pentru republicare, aducându-le uneori pe linie în feluri care nici măcar nu erau necesare. Vianu a găsit nișe mai ferite de presiuni politice, în special prin activitatea lui de la Cercul de Poetică și Stilistică, și a evitat gazetăria, dar a făcut concesii ideologice în textele de atitudine politică și în textele pentru străinătate (prezentări pentru colocvii sau texte legate de activitatea sa din cadrul comisiei naționale pentru UNESCO).
Tarele unei sintagme faimoase: „rezistența prin cultură”
- Jurnalul: „Rezistența prin cultură” este o expresie goală în cazul României comuniste? (să facem abstracție de literatura de sertar)
- Ruxandra Câmpeanu: Sintagma „rezistență prin cultură” mi se pare improprie pentru practicile pe care le desemnează. Încercarea de a-ți feri opera de ingerințe ideologice nu e propriu-zis o tentativă de subminare a regimului, cum sunt acțiunile de rezistență. E mai mult o strategie de supraviețuire, care are valoarea ei, dar care nu trebuie transformată în ceva ce nu e. În plus, lucrează la marginile permisivității regimului, ceea ce-i dă de multe ori un caracter ambiguu (Matei Călinescu surprinde foarte bine ambiguitatea asta: dacă ai reușit să publici e fiindcă ai păcălit cenzura sau fiindcă textul tău e de fapt inofensiv?).
Literatul, ca cetățean
- O observație impecabilă!
- Ce nu-mi place la sintagma asta e tocmai faptul că exclude acest element dubitativ. E și unidimensională. Și eu am pornit de la o definiție restrânsă a responsabilității intelectuale ca responsabilitate față de propria operă și față de lumea culturală, dar ea lasă deschisă problema raportului dintre intelectuali și societatea în care trăiesc. Intelectualii sunt și cetățeni și, în calitatea asta, li se deschide tot spectrul de atitudini sociale, de la oportunism și conformism până la rezistență și disidență. Problema alegerii se pune pentru ei în aceiași termeni ca pentru toată lumea și nu o pot simplifica restrângând-o la alegerile făcute în spațiul cultural.
„Nu modelul trebuie salvat, ci ceea ce el reprezintă!”
- Jurnalul: Există o criză prelungită de modele intelectuale și morale în societatea românească? Sau nu știm unde să căutăm? Revenind la studiul tău, îmi pare aproape incredibil că un pedagog (cu vocație) de talia lui Tudor Vianu a putut poziționa Partidul Muncitoresc în rând cu cele șapte minuni ale lumii...
- Ruxandra Câmpeanu: Cred că e mai bine de fapt să nu căutăm astfel de modele. Nu pentru că n-am avea nevoie de repere. Ne orientăm, inevitabil, după sisteme de valori pe care simțim nevoia să le raportăm la ceva, dar mă întreb dacă nu e mai bine să le raportăm la abstracțiuni decât la oameni.
Capcanele alegerii unui om-model
- Interesant. Oamenii sunt, până la urmă, foarte vulnerabili.
- Sigur, ne inspiră mai mult când vedem o virtute „întrupată” sau transpusă narativ într-o situație concretă de viață. Dar, cum ziceam, oamenii nu sunt egali cu ei înșiși în toate împrejurările vieții lor. Chiar și Vianu, care, dintre intelectualii de care m-am ocupat, corespunde cel mai bine imaginii pe care o avem despre ceea ce ar trebui să fie un model, are momente de capitulare de genul celui menționat de tine. Mai puține decât alții, ce-i drept, și de obicei în contexte mai constrângătoare, dar jenante, chiar și așa. Riscul, prin urmare, este să începi să crezi că persoana care-ți servește drept model este exemplară în toate dimensiunile și manifestările sale și să-ți pui în paranteză spiritul critic, să crezi că modelul e infailibil și fie să refuzi să-i vezi scăderile, fie să i le redefinești ca virtuți. De multe ori așa și ajungem să spunem că nu se putea face altfel, ca să ne salvăm modelele. Dar nu modelul trebuie salvat, ci ceea ce el reprezintă.
Sentimentul neputinței în cultură
- Jurnalul: Care crezi că este profilul cultural al românului secolului XX? Dar al românului secolului nostru?
- Ruxandra Câmpeanu: Puterea comunistă a urmărit să facă din intelectuali niște funcționari. Dar dependența lor față de stat exista și înainte și a continuat și după, iar intelectualii sunt și ei responsabili pentru starea asta de lucruri, fiindcă ea ține, printre altele, și de autopercepții. Azi, birocratizarea cunoașterii ia alte forme, dar rămâne un fenomen cu consecințe importante, nu tocmai fericite. Din ea rezultă, de exemplu, un oarecare sentiment de neputință. În comunism, asta s-a văzut în relația intelectualilor cu puterea politică. Astăzi, cred că se vede mai ales în lipsa de dinamism a scenei culturale și în slaba ei capacitate de a genera dezbateri autentice.
Fuga după iepuri
- Ce proiect editorial ai în vedere?
- Am mai multe idei în cap, dar, cum alerg după mai mulți iepuri, mi-e greu să spun „iată, ăsta-i iepurele următor”. În orice caz, nu cred că o să semene cu ce am făcut în Dincolo de regulile jocului, interesele mele de cercetare se îndreaptă în alte direcții.
„De multe ori s-a încercat legitimarea scriitorilor din perioada comunistă cu argumentul că nu au avut de ales. Cred că am fi mai aproape de adevăr dacă am spune că alegerile erau posibile, dar comportau o serie de riscuri”, Ruxandra Câmpeanu, cercetătoare
„Frica de a-ți asuma riscuri mi se pare, în ansamblu, mai puțin blamabilă decât oportunismul, care nu are legătură cu riscurile, ci cu recompensele întrezărite”, Ruxandra Câmpeanu, cercetătoare
„La Ralea, de pildă, care avea ambiții politice, oportunismul e vizibil, iar succesul cu care a trecut din PNȚ în guvernele dictaturii regale și apoi în al lui Petru Groza e de-a dreptul uluitor”, Ruxandra Câmpeanu, cercetătoare
„G. Călinescu nu simțea că-și cumpără favoruri politice prin docilitate, ci, foarte probabil, că își asigură astfel o poziție culturală pe care oricum era îndreptățit s-o ocupe”, Ruxandra Câmpeanu, cercetătoare
2022 este anul în care Ruxandra Câmpeanu a fost recompensată cu Premiul Tânărului Critic
„Spre deosebire de Călinescu, Vianu pare să fi avut o vocație pedagogică autentică și, din mărturiile care s-au păstrat, pare să fi considerat poziția pe care o ocupa nu atât un drept, cât o datorie”, Ruxandra Câmpeanu, cercetătoare
„Lui G. Călinescu i se deschide dosar de urmărire informativă pe baza unui zvon cum că ar lucra la un roman intitulat Ororile comunismului în România”, Ruxandra Câmpeanu, cercetătoare
