Constantin Gornistu a fugit din comunism cu hidroavionul

Constantin Gornistu are 79 de ani şi stă la Berlin. L-am găsit când se afla într-o vizită în Bucureşti. Ofiţer de aviaţie, el a fugit cu un hidroavion militar în Turcia, în 1955. De la spectaculoasa sa evadare a pornit un destin absolut special, cu itinerări prin toată lumea, prieteşuguri cu emigranţi de faimă, afaceri bănoase şi cinci căsătorii.

Jurnalul Naţional: Cum v-a venit ideea să o ştergeţi cu hidroavion cu tot?
Constantin Gornistu: Eu făcusem Liceul industrial şi după aceea Şcoala militară de aviaţie. Mă enerva că încă din timpul şcolii, din 1949, văzusem cum comuniştii penetraseră armata. Oameni cu trei-patru clase, care făceau un curs de ofiţeri politici, ajungeau mari şefi. Când eram deja locotenent făceam de gardă pe unitate la Constanţa. Un sergent care era membru de partid a trecut de câteva ori prin faţa mea cu mâinile-n buzunare, fără să salute.

M-am enervat, i-am dat trei zile de carceră. În câteva ore a venit secretarul de partid pe unitate, i-a dat drumul şi mi-a făcut scandal, cum mi-am permis să pedepsesc un membru al PMR. Atunci m-am hotărât să o şterg.


Aţi aşteptat momentul să aveţi destul combustibil?
Da. La 6 mai 1955 am intrat în alarmă. Aveam un hidroavion nemţesc, Heinkel 114, din război. Cum comuniştii erau paranoici, s-a dat o alarmă cum că americanii umblă cu submarine pe mare. Am primit combustibil pentru o oră şi ceva, două de patrulare, armamentul era operaţional, aveam două mitraliere, două tunuri şi două bombe de 50 kg. Făceam echipaj cu încă un locotenent, Traian Creţu, şi el sătul de comunişti. Eram prieteni şi până atunci vorbisem mai în glumă, mai în serios să fugim. Ne-am oprit abia în Turcia. Am avut noroc.

Turcia era membră NATO, puteau să ne doboare când am intrat în spaţiul lor aerian. Am aflat ulterior că pregătiseră tunurile să ne doboare. Am aterizat la Kandra, lângă Istanbul. Ne-au luat mai întâi turcii, după care au venit americanii şi ne-au dus la un hotel.


N-au crezut că sunteţi spioni?
Ba da. Ne-au anchetat vreme de doi ani.
Mai întâi ne-au izolat în Turcia, pe o insulă, Hebeliada. Ne interogau zilnic. După ceva timp ne-au transferat în Germania, la Frankfurt pe Main. Aici aveam un regim de semilibertate. Ne dăduseră identităţi false, pe mine mă chema Tony Redmond.


Cu hidroavionul ce s-a întâmplat?
He, he, he, l-au dat înapoi românilor, după ce l-au studiat. Comuniştilor le-a fost frică să trimită alt pilot, să nu fugă şi ăla. Până la urmă l-au demontat, şi l-au adus cu un vapor.


Cum v-au tratat la Frankfurt?
Eram luaţi la întrebări de doi inşi cu nume complet americane, Tett şi Stevenson, dar care erau evrei din România, vorbeau româneşte perfect. Stevenson era de fapt Bleiberg Ştefan din Bucureşti, ne împrietenisem. Ne-au stors de orice informaţie le-ar fi putut fi utilă.

Eram cazaţi într-o vilă, cu bucătar şi servitori nemţi, aveam ce voiam de mâncat şi de băut, femei. Am stat aşa aproape doi ani. După aia, ne-au propus să mai evadăm o dată. Adică, să ne întoarcem pe şest în ţară şi să furăm un bombardier IL 18, care intrase în dotarea armatei RPR, de la baza Mihail Kogălniceanu, pe care o cunoşteam. Oferta era tentantă financiar, plus că ne încadrau în CIA. Am avut însă coşmaruri, visam că mă urmăresc securiştii cu câini.

Am refuzat. Şi eu, şi Creţu ne-am trezit brusc în stradă, fără nimic. Traian a fost şocat. Ca din întâmplare, în timp ce trăgeam mâţa de coadă la Frankfurt au apărut şi ne-au chemat la masă nişte români de la consulat. În ţară fusesem condamnaţi la moarte pentru dezertare, dar ei ne-au spus că a fost o amnistie şi că nu o să păţim nimic, ba chiar or să ne reîncadreze ca aviatori.

Eu nu am fost fraier, dar Traian s-a dus în RDG, de unde a cerut să se întoarcă în România. Nu l-au împuşcat, dar a făcut ani grei de pârnaie şi a murit la ceva timp după eliberare.


Din ce aţi trăit?
Am vrut să fac tot pilotaj, să mă angajez în armata germană, Bundeswehr. Am luat licenţa de pilot, dar se tărăgăna cu cetăţenia, aşa că m-am apucat de comerţ cu aur şi cu blănuri, am învăţat de la un evreu. Luam din America Latină marfă şi o aduceam în Europa. M-am plimbat prin lume. Aşa am avut cinci neveste, dintre care una fostă Miss Republica Dominicană, că am stat şi acolo. Dintre nevestele mele, doar una e româncă, una care a fost şi prietenă cu Nicu Ceauşescu.
Cu o nemţoaică, Monika, am copii.


În anii '60-'70, în Republica Dominicană era dictatura lui Trujillo, despre care a scris şi Llosa cartea "Sărbătoarea ţapului"...
Era o corupţie teribilă, de aia am şi plecat de acolo. Din Europa eu aduceam maşini pentru potenţaţii locali. Poliţia mi-a cerut 300.000 de dolari taxă de protecţie, mi-au spus că dacă nu dau îmi bagă droguri într-o maşină. Nu am avut atâţia bani şi am fugit. De bază, în Europa, mă stabilisem la Madrid.



La Madrid erau mulţi exilaţi români, inclusiv legionarii lui Horia Sima. Aveaţi legături cu ei?
Da, la Madrid m-am împrietenit cu Bâzu Cantacuzino şi cu Pamfil Şeicaru. Pamfil nu prea avea ce să mănânce, aşa că-l chemam la mine la prânz, îl duceam cu maşina unde avea treabă. Prinţul Bâzu o ducea mai bine, făcea acrobaţii cu avionul, era cunoscut. Avea o cascadorie specială, mergea cu capul în jos şi lua cu mâna nişte steaguri înfipte în pământ.

Doi spanioli, colonei de aviaţie, au încercat să facă şi ei figura asta şi au murit, s-au zdrobit de sol. Din păcate, Bâzu bea de stingea, de la asta i s-a tras şi moartea, i s-a făcut rău de la prea multă băutură. Îi cam plăceau şi femeile, era la un moment dat combinat cu o actriţă româncă, frumoasă de pica. E înmormântat la biserica românească din Madrid, ar trebui adus în ţară, era şi prinţ şi cel mai bun pilot pe care l-a dat România.

Bâzu fugise spectaculos din ţară după ce ajunsese pilotul Anei Pauker. Scăpase de securişti la Paris, după ce o adusese pe comunistă. Avea un avion Bukker roşu, o minune, pe care reuşise nu ştiu cum să-l scoată din România. El voia să ajungă în SUA, dar americanii nu l-au vrut, fiindcă printre cele 42 de avioane doborâte de Bâzu în război erau şi d-ale lor.

Pe Sima l-am cunoscut la înmormântarea unuia Baicu, umbla numai cu cămaşă verde şi cu diagonală. Mai venea la mine în vizită, să bârfim politică. Unii dintre legionari o duceau bine, fuseseră încadraţi în armata spaniolă.

În Portugalia am cunoscut-o şi pe Elena Lupescu. Era chiar o doamnă. Împreună cu un inginer, Cojocaru, vindeam utilaje de sonde.
Ea ne-a pus nişte pile la portughezi să cumpere, avea relaţii. Avea lacrimi în ochi când auzea româneşte. Era cunoscută şi bogată, îl moştenise pe Carol.


Vă mergea bine din comerţ? Spuneaţi că îl sponsorizaţi pe Şeicaru...
Da, aduceam piei de vulpe din America de Sud. Eram ba în Paraguay, ba în Brazilia. Deschisesem trei prăvălii de blănărie, la Roma, Madrid şi Berlin. De la Sao Paolo îl adusesem pe un mare bucătar, Nicu Nicolau, care avea restaurant românesc acolo şi făcusem şi eu la Berlin cârciumă cu mici şi sarmale. La origine, Nicolau era intelectual, rudă cu Ion Antonescu. Şeicaru s-a dres cu banii datorită nemţilor, care i-au dat o casă şi un fel de pensie, din care scotea ziarul Curentul. Se mutase în Germania, unde intrase pe sub pielea unuia Strauss, care era preşedintele landului Bavaria.


Vorbeaţi de Bâzu... Era mai bun decât celebrul Horia Agarici?
După 1990 eu am insistat ca Agarici să fie reînhumat la Constanţa, în cimitirul eroilor, dar Bâzu era mult mai bun. Agarici avusese noroc. În 1941 doborâse la Constanţa două râşniţe biplane ruseşti, din care bombele se aruncau cu mâna, chestie simplă. Erau T.O.-2, zburau cu 120 km la oră. Agarici avea un cumnat la radio, ăla l-a făcut mare zburător, a tot dat pe post cântecul cu "Agarici a plecat la vânătoare". Era mai mult legendă decât faptul că era un imens pilot.


Aţi mai ajuns până în 1989 în România?
Da, eram cetăţean german deja şi am venit să-mi văd familia prin '86, parcă. M-a convins să vin Ion Dacian, eram prieteni.
Am stat la Athenee Palace şi la Lido şi acum am găsit la CNSAS că m-au urmărit minut cu minut, erau microfoane peste tot. Am căutat peste tot dosarul de condamnare la moarte, dar nu l-am găsit. Ştiu sigur că el există, naşul meu, tot pilot, a fost la proces şi a povestit.


Regele Mihai era şi el pilot... Aţi luat legătura cu el?
Avea chiar o şcoală de pilotaj în Elveţia, am fost la el. Mă privea aşa, cu reticenţă, fiindcă eram prieten cu Şeicaru, care-l tot înjura, îl acuza că l-a trădat pe Antonescu.


Cu Ambasada României aveaţi legături?
După mult timp, când aveam cârciuma la Berlin, treceau pe acolo tot felul de consuli. Printr-unul d'ăsta, căruia i-am dat şpagă câteva sticle cu whisky, am reuşit să aduc în Vest un nepot de-al meu, care studia în RDG. Am scăpat ieftin, la Berlin era un evreu care lucra cu Securitatea şi costa bani grei să scoţi români din ţară.


Acum staţi tot la Berlin?
Da, dar aş vrea să mă întorc în ţară. Copiii nu vorbesc româneşte, sunt foarte ocupaţi, băiatul e medic. Mă simt destul de singur. Dacă mi-ar da de la Primărie, undeva, o casă, m-aş întoarce de tot. Vreau să mor acasă.