Constantin Vişinescu, din apărător în anchetat: "Am numărat 23 de metode de tortură"

In aceasta ultima parte a interviului nostru, domnul avocat Visinescu ne-a povestit despre experientele sale juridice din anii ’50 si detentia sa politica.

● Jurnalul National: Ati reintrat direct in avocatura, dupa razboi?
● Constantin Visinescu: O perioada am lucrat la Comisia Ro­ma­na pentru Aplicarea Armistitiului, recomandat de tatal meu lui Mihail Ghelmegeanu, presedintele comisiei, veteran al PNT, la protocol. Asa l-am cunoscut pe vestitul Andrei Ia­nuarievici Visinski, procurorul gene­ral al URSS. Trebuia sa fac invitatii la o receptie in cinstea lui Visinski. Am gafat si l-am invitat si pe ministrul plenipotentiar al Elvetiei, tara sa aflandu-se atunci in conflict diplomatic cu URSS, deoarece, datorita se­cretului bancar, nu le permitea ru­si­lor sa umble la conturile nazistilor. Marchizul de Weck era decanul corpului diplomatic, un batranel foarte haios, care clampanea cu placa dentara. Vasinski a dat mana cu toti, mai putin cu de Weck, despre a carui tara a spus pe frantuzeste (vorbea bine, fara accent): "Elvetia?! Nu cunosc tara asta!". Dar Weck, plin de umor, a replicat: "Cum nu, excelenta?! E tara care fabrica ceasurile pe care le apreciati asa de tare!", aluzie la faptul ca rusii sterpeleau ceasuri. Visinski a ramas fara replica.

● Care a fost primul proces celebru in care ati pledat sub comunisti?
● Imediat dupa 11 iunie 1948, cand a fost nationalizarea, l-am aparat pe Walter Evans, directorul lui British Petroleum, mare investitor pe Valea Prahovei. Walter aflase de natio­nalizare si cu o seara inainte a golit casieria societatii, a luat o suma imensa, un milion de lire sterline, cu care a incercat sa iasa din tara. Am fost desemnat avocat din oficiu fiindca stiam engleza, fusesera epurari in corpul de avocati, marii maestri disparusera. "Decanul rosu" al baroului, Paraschivescu-Ba­la­cea­nu, un mizerabil, Dumnezeu sa-l ierte, m-a desemnat pe mine sa-l apar pe Evans crezand ca fara experienta o sa-mi rup gatul. Am obtinut achi­tarea pentru gestiune frauduloasa, dupa 5 luni de proces. Presa, care mai avea o vaga libertate, a relatat despre mine. Walter avea o fiica obeza, dar plina de haz, bea un litru de tuica si manca un kil de slanina la micul dejun, au reusit sa plece amandoi.

● Din cauza "procesului sionistilor" ati ajuns si dumneavoastra la in­chisoare... Cum s-a intamplat?
● M-a contactat doamna Melania Iancu sa-i apar sotul, doctorul Cornel Iancu, unul dintre liderii miscarii sio­niste. "Vina" mea a fost ca am incercat sa fac rost de medicamente si alimente pentru sionistii arestati, pe care Mela Iancu spunea ca le poate introduce la puscarie. Am mai fost acuzat ca am pus "concluzii neprincipiale" in pledoariile mele, practic am fost arestat fiindca mi-am facut meseria. M-au tinut fara proces din 1951 pana in 1954. M-a anchetat unul Neagu. Am numarat nu mai putin de 23 de mijloace de presiune, mai ales psihice. Ma puneau sa stau in genunchi, intr-un picior, Neagu m-a batut la testicule cu un creion. Cele mai dure metode erau insa lipsa somnului, cele cu anchetatorul bun si rau, pauzele lungi in anchetare, dupa care revenea brusc in forta, ancheta, care se desfasura doar noaptea. Bataie haotica nu am mancat, totul era cu metoda. Am stat la Interne, la Jilava. Nu imi dau seama cum, in numai trei ani de la infiintarea institutiei, securistii analfabeti ajunsesera la asa niste rafinamente in tortura.

● Cum ati ajuns sa-l aparati pe Vasile Voiculescu?
● La Drept fusesem coleg cu unul dintre fiii sai, Ionica. Era destul de clei la Drept, dar foarte de treaba. Fiind cu "V" amandoi, eram in aceeasi serie si mai faceam schimb de cursuri, eram amici. In 1958, ma trezesc cu Ionica disperat la mine, ca l-au luat pe batran. Am acceptat sa preiau dosarul si asa am ajuns aparator in "Procesul Rugului Aprins". Marele complot era de fapt un fel de cenaclu literar unde se citeau poezii mistice, dupa o catehizare facuta vineri seara la Manastirea Antim. Mai era si fostul ziarist Sandu Tudor, devenit calugar. Ionica il iubea pe taica-sau foarte tare, asa ca devenise umbra mea, se tinea dupa mine peste tot, sa-i dau incredere ca pot sa fac ceva. Eu, inca de tanar, aveam obiceiul sa rasfoiesc carti direct in librarie. Cat timp am fost la liceu, de exemplu, eram fascinat ca la Libraria Alcalay se strangeau Lovinescu, Victor Eftimiu, Ion Barbu, inainte de a merge la Capsa. Stateam sa-i ascult. Acum, personajele astea lipseau, dar mie imi placea sa rasfo­iesc. Tocmai il vizitasem pe Vasile Voiculescu la Jilava, eram cu Ionica dupa mine, cand am intrat la Libraria Sadoveanu, unde era librareasa o doamna Munteanu. Atunci, Dumnezeu a facut o minune. Am intrat la raionul de "carte straina", in fapt doar rusa. Am vazut pe un cotor de carte, cu litere chirilice, "Panorama lite­ratura romanskaia" – scrisa de doi autori sovietici. Am deschis-o intr-o doara, avea un capitol laudativ consacrat lui Voiculescu, pe care cei doi rusi il considerau mare poet. Mi-a strafulgerat o idee. La judecata era procuror o nulitate agresiva. M-am ridicat si am zis judecatorului: "De cine sa tinem cont, de dumnealui, care face spume la gura, sau de marii autori sovietici care-l lauda pe Voiculescu?!". Atunci, orice referinta la URSS avea mare efect. Am fost putin patetic la sfarsit: "Onorata instanta, indiferent daca il veti gasi vinovat material sau nu pe domnul Voiculescu, e o obligatie morala sa salvati poetul". A luat cea mai mica pedeapsa din lot, 5 ani, a facut cred un an si jumatate, a fost gratiat. Dupa ce a iesit, era foarte slabit, aproape ca nu l-am recunoscut. Era un om asa de delicat, ca isi facea prozodia versurilor recintand cu voce tare sub plapuma. Nu voia sa-si deranjeze familia cand recita cu voce tare. La acest proces riscam sa fiu exclus din Barou, cum s-a intamplat si la "Procesul sionistilor", pentru "concluzii neprincipiale".