Dan Nuţu: „N-am avut conştiinţa celebrităţii”

Filmele care l-au lansat ca un actor de vocaţie şi talent unic, nu doar în generaţia lui, „Duminică la ora 6” şi „Dimineţile unui băiat cuminte”, sunt două pelicule care au însemnat şi înseamnă în cinematografia românească modernitate, firesc, o naturaleţe unică, actualitate, libertate. Dan Nuţu nu a pierdut nimic din acest tezaur pe care l-a dăruit memoriei noastre şi istoriei filmului românesc. Se cunoaşte ca om şi ca actor mai bine decât se cunosc oamenii şi actorii care îşi propun să ne convingă cât de buni sunt ei, cât de esenţială este prezenţa lor în existenţa noastră. În spatele unei dezinvolturi care nu regretă ceea ce a pierdut şi mai ales ceea ce nu a făcut din ceea ce putea să facă.

Dan Nuţu are înţelepciunea libertăţii, seninătatea alergătorului de cursă lungă. Viaţa nu bate filmul pentru el, dar nici filmul nu bate viaţa. Nu există roluri mai mari şi mai importante decât acela de a trăi liber de obsesia marilor roluri pe care trebuie să le bifezi ca să te socoţi împlinit ca actor şi ca om. Această absenţă a încrâncenării faţă de proiecte şi idealuri ne impresionează când stăm de vorbă cu Dan Nuţu. Nimic din clişeele europene, româneşti şi americane nu-l împovărează.

N-am avut niciodată sentimentul pe care l-am trăit purtând acest dialog. Anume că voi putea vorbi despre artă şi film cu un actor unic, precum Dan Nuţu, pentru care legea gravităţii nu există.

„La vremea mea, eram un Rebel UTC-ist”

Deşi eraţi considerat „durul vulnerabil al cinematografiei româneşti, rebelul şi idolul femeilor”, mi-aţi dat senzaţia unui navigator solitar. S-a spus: talent, farmec, prezenţă, personalitate. De unde aţi avut forţa de a o lua mereu de la început? Aţi fost distribuit în multe filme de calibre diverse. Să nu uităm că aţi plecat în plină glorie, adorat, atunci când aveaţi o carieră strălucitoare, interpretând roluri memorabile, compoziţii cu totul remarcabile în pelicule precum „Duminică la ora 6”, al lui Lucian Pintilie, „Cartierul veseliei” de Manole Marcus, „Dimineţile unui băiat cuminte” şi „Ilustrate cu flori de câmp” pelicule purtând semnătura lui Andrei Blaier, „Dincolo de nisipuri” şi „Prea mic pentru un război atât de mare”, în regia lui Dinu Tănase, „Rătăcirea” lui Alexandru Tatos, „Porţile albastre ale oraşului”, „Bariera”, „Asediul”, „Împuşcături sub clar de lună” de Mircea Mureşan, „Meandre”, de Mircea Săucan, „Tănase Scatiu” în regia lui Dan Piţa şi „Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu” de Malvina Urşianu. Peliculele au păstrat şi transmis tot farmecul dumneavoastră, puterea de seducţie, de emoţie. Eraţi comparat adesea cu James Dean, dar şi cu Zbigniew Cybulski. S-a întâmplat ceva. Nu v-a plăcut să călcaţi pe terenuri cunoscute? Nu vă plăceau compromisurile din acea lume clădită pe valuri, pe nisipuri mişcătoare? De unde vocaţia emigrării la apogeul unei cariere?

Nu mi-a plăcut niciodată această comparaţie. Mi-ar fi plăcut să fiu comparat cu Tom Courtenay, idolul meu din „Singurătatea alergătorului de cursă lungă”. Am răspuns într-un interviu pe care l-am dat în urmă cu un an: am plecat din curiozitate. Ăsta este un mare adevăr. Într-o noapte, am visat că recitam din Eminescu „Orice noroc/ şi ‘ntinde-aripele/ Gonit de clipele/ Stării pe loc”. Mi se par semnificative cuvintele „Gonit de clipele/ Stării pe loc”. La vremea mea, eram un Rebel UTC-ist. Am plecat asumându-mi riscul de a face altceva sau de a face acelaşi lucru. Mi-am zis: le-am făcut pe toate şi mai este şi altceva de făcut. Atunci când am plecat, ştiam că va fi deosebit de greu să urmez cariera de actor. Am rămas întâi la Berlin, unde am făcut un filmuleţ cu Gabrea, dar limba germană nu o manevram foarte bine, am încercat s-o învăţ şi nu se mai lipea, şi pe urmă am plecat în Statele Unite. Nu am avut absolut deloc regrete. Începusem să fac montaj. Aveam comenzi care îmi veneau din Canada, pentru trailere pentru filme video. Ca să pot să trăiesc, am fost o perioadă şi şofer de taxi. Mi-am găsit şi o nevastă americancă… Şi am avut noroc. Am doi băieţi superbi, Nick şi Alexander. Amândoi sunt foarte mândri că tatăl lor este român. I-am educat în aşa fel încât să înţeleagă că important în viaţă este să-ţi placă ceea ce faci. Cel mare face 25 de ani, şi a terminat Facultatea de Media şi acum îşi doreşte să plece cu picioarele goale pe iarbă şi să refacă lumea (râde). Celălalt este cu trei ani mai mic. Studiază muzica la San Francisco, cântă la chitară şi compune.

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

„Harul este din văzduh, de unde vreţi…”

Eraţi apreciat de Liviu Ciulei şi asta nu era puţin lucru. Îmi aduc aminte de rândurile scrise de el: „Actorul de film trebuie să se cunoască foarte bine, să-şi stăpânească, în limitele acceptate de ecran, exteriorizarea mişcării interioare. Să se raporteze la unghiul aparatului, la obiectivul cu care se filmează, să cunoască efectul diferitelor distanţe focale ale obiectivelor, finalmente, să-şi acorde jocul în funcţie de mişcarea de aparat. Există puţini actori la noi care au prins cu mare subtilitate aceste secrete ale filmului şi aş menţiona în special pe Irina Petrescu, Ion Besoiu, Dan Nuţu…”.

Aşa cum spunea Liviu Ciulei, pe care l-am iubit, meseria asta a noastră are mister, are taină. Dar pentru asta trebuie să ai har. Harul este din văzduh, de unde vreţi…

Cum e să schimbi profesia de actor cu cea de regizor?

Sunt organizator, nici măcar pedagog. „Aristoteles Workshop” l-am pornit concepându-l, nu dirijându-l. Invit oameni care sunt pedagogi, care sunt experţi, regizori. Sunt cel care am pus conceputul împreună cu ARTE. Mă mai joc din când în când şi filmând. Ce să vă spun? N-am fost niciodată mort după actorie.

Şi, cu toate astea, pentru că aţi deschis cutia Pandorei, aţi interpretat roluri memorabile pe scena „Teatrului Mic” şi la „Bulandra”, în uluitorul „Azilul de noapte”, în regia lui Ciulei, alături de Caragiu, Gina Patrichi, Rebengiuc, Florian Pittiş, dar şi în nemuritorul spectacol, în aceeaşi regie, cu „Elisabeta I” de Paul Foster, un spectacol ce a ţinut sălile pline câţiva ani la rând, unde aţi jucat alături de Marea Doamnă a teatrului românesc, Clody Berthola, Gina Patrichi, Ion Caramitru, Marin Moraru, Toma Caragiu, Florian Pittiş, Mircea Diaconu. În televiziune, aţi avut-o ca parteneră pe Valeria Seciu în „Pescăruşul”, într-un rol de neuitat. Şi, cu toate acestea, aţi fost atras mai mult de cinematografie.

Eram pasionat în teatru mai mult de repetiţii decât de spectacolul în sine. M-am simţit mai bine în film decât în teatru. Am fost chemat după aceea de mai mulţi regizori şi am refuzat. Într-adevăr, pleiada bună de actori pe vremea aceea era la „Bulandra”. La „Teatrul Mic” am început şi apoi m-am dat eu afară. Era pe vremea când Penciulescu era directorul teatrului. Am fost indignat de faptul că nu m-au lăsat să plec în Iugoslavia cu un turneu al teatrului şi l-au adus pe Traian Stănescu să mă înlocuiască. Şi mi-am dat demisia. Dar pe urmă am avut norocul că m-a luat Ciulei. N-am considerat că mi se opreşte viaţa. N-am avut conştiinţa celebrităţii. N-am excelat niciodată prin perseverenţă.

Aţi făcut parte din celebra generaţie a anilor ’70. Aveaţi nişte idoli?

Da. Dinică şi Vasile Niţulescu, un mare actor din păcate insuficient valorificat faţă de talentul lui. Pentru mine era foarte special. Dar aveam în jur mulţi actori excelenţi, precum Toma Caragiu, Ovidiu Schumacher, cu care eram bun prieten, Moţu Pittiş, Irina Petrescu…

După 30 de ani, v-aţi întors pe marele ecran în rolul Sabin Vianu, pe care l-aţi interpretat nu de mult în „Puzzle” al lui Andrei Zincă. Trăieşti senzaţia că parcă n-aţi fi părăsit niciodată platoul de filmare. Interpretaţi rolul unui personaj romantic. Există iubiri fulgerătoare, există priviri pe care nu poţi să le uiţi.

Mi s-a propus de mai multe ori să joc în diferite filme, dar… am refuzat. Chiar dacă mi-a părut rău după aceea. Regizorul Răzvan Rădulescu nu mă iartă că m-am dus la Zincă şi nu m-am dus şi la el. Mi s-a părut interesant filmul pe care îl face acum pe un scenariu după nuvela „Proiecte de trecut” de Ana Blandiana, un film despre deportarea bănăţenilor în Bărăgan în 1951.

De altfel, şi dumneavoastră semnaţi scenariul unui viitor film după romanul „Rădăcina de bucsău” de Ovidiu Nimigean.Dragostea şi moartea, cele două mari cordonate ale romanului, sunt aneantizate într-un final deschis, în care tot ce păruse cândva important piere şi rămâne, ca unic reper, doar clipa prezentă.

Nimigean a venit invitat de soţia mea, Cristina Hoffman, director general la ICR Berlin, să susţină o conferinţă. Şi mi-a spus: „Am un roman pentru tine, un roman care te va pasiona”. Mi-a plăcut atât de tare încât am pus imediat scenariul pe hârtie. L-am sunat, ne-am întâlnit şi mi-a dat drepturile de autor. Scenariul i l-am trimis şi lui Lucian Pintilie, care a fost şi el entuziasmat. Filmările, care vor fi sub bagheta regizorului Stere Gulea, nu le-am început încă pentru că ne trebuie de două-trei ori mai multe fonduri decât avem. Am luat banii pentru scenariu de la CNC. La americani există apelul la firme private. Producătoarea şi regizoarea de film Jennifer Fox, când intră în dificultate, trimite zeci de scrisori la toate firmele importante în care specifică: „M-am împotmolit. Ne puteţi ajuta ca să putem termina producţia?”. Şi atunci fiecare dă câte puţin şi, picătură cu picătură, se spune în româneşte, se face lacul mare. M-am gândit şi pentru „Aristoteles Workshop” să fac acelaşi lucru, pentru că filmele documentare nu au vizibilitate dacă nu sunt difuzate la televiziune.

„Aristoteles Workshop”, marca Dan Nuţu

Aţi avut şansa întâlnirii cu regizori exigenţi, competenţi şi buni cunoscători ai actorului. Am avut nişte mari actori care astăzi nu ştiu dacă pot fi înlocuiţi de tânăra generaţie.

Apar mereu tineri actori talentaţi. Tânărul tutor de la „Aristoteles Workshop”, care vine de mulți ani, Rafi Pitts, născut în Iran, care face filme peste tot în lume, îmi spunea: „De ce vă mai încurcaţi voi cu studenţi străini, când talentul e la români?”. Cred că e ceva pe pământul ăsta şi în actorie, şi în regie. Dar aşa a fost conceptul pornit împreună cu ARTE France, să luăm tineri cineaşti din Europa Centrală şi de Est.

Regizorul Rafi Pitts lucrează de opt ani alături de dumneavoastră în acest workshop. Filmele lui au câştigat nenumărate premii internaţionale. Primul său lungmetraj, „Season Five” (1997), a fost prima coproducţie franco-iraniană de la Revoluţia Iraniană din 1979 şi a avut premiera la Veneţia. „Sanam” (2000) a fost foarte aclamat de criticii francezi şi supranumit „Cele patru sute de lovituri”.

Rafi Pitts face parte din noul val al cinematografiei iraniene, a copilărit în Teheran, a fugit din ţară în 1981, din cauza războiului dintre Iran şi Irak. S-a stabilit la Berlin, apoi la Paris, unde a lucrat cu Leos Carax, Jacques Doillon şi Jean-Luc Godard. În 2003, a prezentat la Locarno un documentar foarte controversat, „Abel Ferrara: Not Guilty”, povestea scriitorului şi regizorului american omonim. „It’s Winter” (2006) a avut premiera la Berlin, în competiţie, iar un an mai târziu, Festivalul Internaţional de la Seattle l-a onorat cu Premiul “Emerging Masters” pentru toată filmografia sa. Ultimul său film, „The Hunter” (2010), a fost selectat în competiţie, pentru „Ursul de Aur”, la cea de-a 60-a ediţie a Festivalului Internaţional de la Berlin. Printre ultimele sale proiecte se află şi „60 Seconds of Solitude in Year Zero”, o colaborare a 21 de regizori.

Cum de v-aţi îndreptat către filmul documentar? V-aş ruga să-mi vorbiţi despre ediţia din anul acesta a „Aristoteles Workshop”, ce se va desfăşura între 22 august şi 22 septembrie?

Experţii „Aristoteles Workshop” 2013 vor fi cineaştii Tania Rakhmanova şi Jeroen Berkvens, regizori şi producători consacraţi ai filmului documentar internaţional. Cei doi tutori vor fi regizorii Rafi Pitts şi John Appel. În fiecare an am avut 16 invitaţi, dar din cauza crizei am redus la 12. Patru echipe de câte trei: regizor, operator, monteur. Totul se întâmplă în limba engleză.

Ce sfaturi le daţi tinerilor actori? Să înceapă cu primele semne de viaţă din acea comunitate de la Vama din Bucovina, un arbore, un drum, o casă, o pădure…

Timp de cinci săptămâni, lucrând de dimineaţa până seara, fiecare trebuie să realizeze un film de o jumătate de oră. Am avut două fete extraordinare, Adina Pintilie şi Corina Radu. Adina Pintilie a participat la „Aristoteles Workshop” în anul 2006. Mediumetrajul ei, „Nu te supăra, dar… ”, a făcut înconjurul lumii şi a adus acasă premii precum: „The Golden Dove”, de la prestigiosul Festival de Film Documentar de la Leipzig, Germania, 2007; „Best Film Award”, „Dialektus Documentary Film Festival”, Ungaria, 2008; „Best Woman Director”, la „FICCO International Film Festival of Contemporary Cinema”, Mexic, 2008 etc. De asemenea, filmul a fost nominalizat la „Premiile Gopo” pentru cel mai bun film documentar. Există regizori care le vorbesc tinerilor despre cum se realizează un film documentar, eu îi trimit prin sat să găsească subiecte, să înceapă să le dezvolte. În final există un juriu internaţional. Din păcate, în documentar, dacă nu ai sprijin, e foarte dificil. Şi n-am avut sprijin decât în primul an, când era Tudor Giurgiu. Şi, cum spunea Thierry Garrel de la ARTE, un documentar e foarte greu să răzbată dacă nu are o relaţie cu o televiziune şi nu este sprijinit de aceasta. Documentarul, dacă nu eşti Michael Moore, distins cu Oscar, nu-l dai pe piaţă. Nu interesează decât dacă este incitant la culme sau cvasi-comercial. Singurul rezultat palpabil după acest workshop este participarea la festivaluri internaţionale. Majoritatea celor care au trecut prin workshop au devenit unii dintre cei mai buni realizatori de film documentar şi sunt nume mari acum. Vlad Voinescu este un excelent sunetist şi monteur, Tudor Petre şi Adina Pintilie au câştigat concursul CNC pentru debut în lungmetraj şi au primit în străinătate premii pentru scenarii… Sunt foarte mulţi care au intrat în pâine şi sunt foarte buni.

Vorbiţi-mi despre cunoscuta regizoare rusoaică Tania Rakhmanova. Despre experienţa „Aristoteles Workshop”, ea mărturisea: “…În orice alt context, dacă ai cere unui realizator de film să facă un documentar în cinci săptămâni, pornind de la zero, ar râde de tine. Cred că în acest caz contează mult şi atmosfera: participanţii mănâncă, dorm şi lucrează sub acelaşi acoperiş, departe de casă, iar asta îi face să fie foarte motivaţi şi să se concentreze doar pe filmul lor şi pe modul în care îl pot face mai bun, fără să fie distraşi de lumea de afară. Tinerii aceştia sunt într-un adevărat «cantonament» de film”.

Tania Rakhmanova a realizat peste 20 de documentare pe teme istorice şi politice, printre care: „La prise du pouvoir par Vladimir Poutine”, nominalizat la Premiile Emmy, în 2006 (realizat pentru canalul ARTE), „The alternative Rock and Roll Years” (2003), trei documentare realizate împreună cu „Discovery international”, „Les Aventures du Grand Blond dans le Grand Nord” (1990, cu Pierre Richard), coproducţie Rusia-Franţa 2012, „Rroms, le premier peuple européen” (2011, realizat pentru canalul France 3), nominalizat la Premiul Europa, „Oligarques art et argent” (2010, realizat pentru France 5 şi selectat la Montréal), „François Mitterrand, les années du pouvoir ses derniers entretiens” (1995, pentru BBC), Yougoslavie, „Suicide d’Une Nation Européenne” (1990, BBC). Dintre proiectele recente ale Taniei aş vrea să amintesc „Wide Angle” (2002-2008), o serie de documentare pentru televiziune în care a fost producătorul a două episoade: „Iraqi Exodus” şi „Greetings from Grozny”. În 2012, Tania a fost producătorul lungmetrajului „Shoes”, o dramă, povestea unei perechi de pantofi care au pornit de pe raftul unui magazin şi au ajuns până la Auschwitz.

Cineastul olandez Jeroen Berkvens a mai participat la „Aristoteles Workshop” la ediţia de anul trecut. La întrebarea “Ce aţi învăţat dumneavoastră de la studenţii de aici?”, el spunea: “Cred că am învăţat să am răbdare. Este greu pentru cei care vin la Vama să devină stăpâni pe povestea lor, să ia contact cu oamenii, cu un mediu în care sunt străini. Mulţi sunt români, dar nu este uşor să găseşti o poveste atunci când vii dintr-un mediu diferit. Am învăţat multe de la ei”.

Olandezul Jeroen Berkvens este cineast, profesor de film documentar, producător şi membru al Academiei Olandeze de Film şi Televiziune, premiat internaţional pentru filmele sale despre muzică, dragoste sau amândouă. Cele mai cunoscute documentare pe care le-a realizat sunt despre muzicieni geniali şi controversaţi: „Jimmy Rosenberg – The Father”, „The Talent & The Son”, „A Skin Too Few – The Days Of Nick Drake”, „Paradiso” (2011). Unul dintre celelalte documentare ale lui Berkvens, „A Skin Too Few – The Days of Nick Drake”, a fost nominalizat pentru „Golden Calf” la Festivalul de Film Olandez din Utrecht. Filmul a fost de asemenea foarte apreciat şi pe plan internaţional, revista „Variety” scriind despre el: “Beautifully evokes the enduring appeal of English singer-songwriter Nick Drake”. La lansarea sa în SUA, „New York Times” l-a catalogat ca fiind: “a cinematic tone poem as much as a biography”. El este adesea invitat să susţină cursuri şi conferinţe, şi se implică deseori în activităţi de tip şcoli de vară sau workshop-uri. Jeroen Berkvens va susţine cursuri teoretice şi va analiza studii de caz, realizând astfel etapele preliminare dezvoltării documentarelor. Studenţii îşi vor alege subiectele pe care apoi le vor dezvolta, filma şi edita avându-i alături pe tutorii Rafi Pitts şi John Appel, până la finalul workshopului. Tania Rakhmanova va lucra cu participanţii în cea de-a doua parte a workshopului, pentru montajul materialului filmat şi finalizarea post-producţiei.

Rafi Pitts mărturisea despre „Aristoteles Workshop”: “Ceea ce mă interesează pe mine în acest demers tutorial este să-mi dau seama ceea ce vor ei şi ceea ce le place lor, studenţilor, şi apoi cum exprimă asta. Rolul meu este să încurajez viziunea personală a fiecăruia, să aibă propria amprentă în tot ceea ce fac”.

În ultimii 7 ani, filmele produse de „Aristoteles Workshop” au fost selecţionate şi premiate la festivaluri de prestigiu: Cannes, Locarno, Leipzig, Nyon, IDFA Amsterdam, Namur, Montpellier, Sarajevo, Trieste etc. Susţinut de Canalul ARTE/France, alături de Centrul Naţional al Cinematografiei, programul oferă participanţilor un triplu beneficiu: să înveţe, să producă un film, să fie promovaţi ca cineaşti. Din 2006, filmele produse în cadrul workshopului au reuşit să situeze „Aristoteles” în circuitul internaţional. Între timp, el a depăşit statutul de simplu atelier de formaţie profesională şi s-a afirmat ca producător de filme documentare de excepţie. Filmele finaliste în selecţiile oficiale ale celor mai mari festivaluri de la Cannes şi Locarno, aprecierea publicului şi a juriilor internaţionale l-au transformat treptat într-un punct de referinţă. Lista este extrem de lungă, aş aminti doar „Nu te supăra, dar…/ Don’t get me wrong…”, al Adinei Pintilie, multipremiat în peste 30 de festivaluri prestigioase, printre care: Locarno, IDFA Amsterdam, Sarajevo, Golden Dove la Leipzig DFF, Montpellier, Trieste, Varşovia etc. Pelicula „Căutare”, regizată de Ionuţ Piţurescu, a reprezentat România la Cannes, în 2010, unde a fost distinsă cu Marele premiu pentru “pentru cel mai curajos proiect de scurtmetraj“, în „Quinzaine des Réalisateurs”. Multipremiat şi „Bar de zi/Day Bar & Other Stories” al Corinei Radu, selecţionat la numeroase festivaluri, printre care: „L’Alternativa” – Barcelona – Best Documentary, Camerimage – Polonia, “Cel mai bun regizor” – DaKino. La Locarno a fost distins şi filmul documentar „Ciobanul zburător/The Flying Shepherd”, în regia lui Cătălin Muşat. Aş mai enumera şi „Rebel, Rebel”, regizat de Mihai Bauman, premiat la Nyon, în Elveţia, şi „Femei pe Pânză”, de Otilia Babără. „Gutuiul japonez” (The Japanese Quince), proiectul realizat de regizoarea Mara Trifu, a participat la Festivalul de Film Documentar de la Istanbul, fiind, de asemenea, premiat.

Există şi în filmul documentar acea relaţie mistică între autor şi operă ca în filmul de artă?

Evident că fiecare încearcă să-şi pună pecetea pe ceva. Nu cred că este a priori să alegi un om să facă un documentar pentru că el are ”ştampila în buzunar”. Dar se întâmplă adesea ca un documentar să nu semene cu altul. După două-trei filme vei observa că regizorul este obsedat de o anumită temă şi are un fel anume de a filma, care dă pecetea, semnătura. N-aş zice chiar că este film de autor, dar legătura există.

„Eu susţin că ar trebui să mai vină un nou Mecena, şi nu un Vlad Ţepeş”

De ce aţi ales ca loc de desfăşurare Vama? Este un loc cosmic?

După ce am stat la Sibiu şi am schimbat două locaţii, la Cisnădioara şi Sibiel, m-am îndrăgostit de o casă la Vama şi de oamenii de acolo care sunt pâinea lui Dumnezeu şi fac totul acolo de dimineaţa până noaptea. Iar un nou film de lungmetraj pe care vreau să-l fac este un proiect mai special, ca acela făcut de Mihalkov în „Pianina mecanică”, în care toţi au stat la un conac în timpul filmărilor. Primul ingredient a fost acela să-i ţin pe toţi în acelaşi loc, încât să nu se deplaseze şi să se rupă acel fir cosmic cum îi spuneţi dumneavoastră. Se creează o altfel de relaţie în fiecare grup şi între toţi. Toţi mănâncă şi beau film de dimineaţa până seara. Timp de cinci săptămâni. Toţi sunt aleşi şi niciunul n-o ia de la zero.

De fapt ce înseamnă o scriere cinematografică nuanţată? Practic soluţiile sunt inepuizabile, de aici şi inutilitatea tristă a copierii: cum să fac eu să fiu altfel? Pasiunea pentru filmul documentar s-a născut, după câte am înţeles, când eraţi în Statele Unite.

Am montat documentare pentru CBS.

Dintre tinerii cineaşti români pe care-i apreciaţi mai mult?

Pe Cristi Puiu, cu care am şi o relaţie mai specială. Şi îl admir pentru că e „muşcat” de acest microb al filmului. Sunt excelenţi şi Mungiu, şi Porumboiu.

Şi astăzi, multă lume vorbeşte cu admiraţie despre rolul interpretat de dumneavoastră în „Duminică la ora 6”, pelicula lui Lucian Pintilie.

Culmea e că lui Pinţi i se face un cofret cu opera lui şi nu a inclus această peliculă. Filmul plătea un tribut imens la toţi marii vremii: erau acolo şi Truffaut, în scena cu liftul, şi Godard, şi Resnais… Dar eu cred că cel mai bun film al lui a fost „Reconstituirea”.

Ce actori ai lumii v-au fascinat?

Bineînţeles cei care ajung la excelenţă: Robert De Niro sau Robbie Williams. Sunt în schimb unii care sunt consideraţi mari vedete, aşa cum este Tom Cruise, la care nici nu pot să mă uit pentru că mi se pare o făcătură.

Ce v-a făcut să îmbrăţişaţi această profesie?

Încă de copil mă duceam cu mama, o adevărată cinefilă, la toate filmele de la „Patria”. Încă de copil eram pus pe glume. Îmi plăcea să fiu în centrul atenţiei. Eram ca un saltimbanc.

Cum arată din colţul dumneavoastră de observator timpul pe care îl trăim?

Criza care afectează întreg mapamondul se aseamănă cumva – comparaţia este oarecum forţată – cu felul în care se făceau filmele în comunism. În orice domeniu ar fi, scriitor, actor, regizor, medic, avocat, compozitor, fiecare este concentrat pe profesie şi încearcă s-o facă cât poate de bine. Criza nu cred că îl afectează foarte mult pe cel care îşi pune amprenta în domeniul său. Nu-i afectează creativitatea sau talentul. Într-un anumit fel, un cineast pledează, la fel ca un avocat, o cauză. Un regizor transformă un peisaj într-o stare de spirit. Cred că reuşesc cei care vorbesc despre lucruri eterne sau universal valabile şi nu neapărat legate de politic. Deşi, e adevărat, cei mai mulţi creatori sunt ancoraţi în politic mai curând decât în universal valabil.

Nu aveţi impresia că şi în domeniul politic există o criză, sunt din ce în ce mai puţine personalităţi?

Îmi amintesc că băiatul cel mare mi-a declarat că pe el nu-l interesează în niciun fel nici politica, nici religia. I-am zis că nu poţi afirma că nu te interesează religia fără să ştii despre ce este vorba, să negi ceva fără să fi citit şi i-am dat un teanc de cărţi. Acum, privind în urmă, mi se pare o decizie serioasă, la un puşti de 15 ani, nu prea inteligent, dar e al meu şi-l iubesc (râde). Şi în politică, şi în religie sunt nişte tare vechi de când lumea. Nu poţi găsi mari politicieni decât în trecut, după ce s-a dovedit că au fost buni. Dar cred că la vremea lor nici ei nu erau consideraţi curaţi ca lacrima. Iar acum, nu numai în România, ci în toată lumea, şi în Olanda, şi în Italia, şi în Germania, şi în Franţa, este moda de a se înjura unul pe altul, de a descoperi bube şi pete…

Când v-aţi reîntors în ţară? Şi ce v-a dezamăgit?

Am revenit în ’90. Mi-au displăcut vorba, bişniţa… Dar, întorcându-mă la creatori, mă bucură că ei îşi văd de treaba lor şi filmele lor sunt apreciate în întreaga lume. La fel şi în teatru. Eu mor după regizorul Alexandru Dabija, care îşi vede de profesia lui şi nu este ancorat în politic. Ce se petrece în România se întâmplă şi în lume, cu criza financiară, dar, bineînţeles, pe altă treaptă. Anul trecut am fost la „IDFA”, un festival imens din Amsterdam, care are de asemenea probleme mari cu banii, şi mi-am adus aminte de lipsa de fonduri din România. Mecenatul există de multă vreme, pornit mereu de un personaj politic sau cu bani, solid legat de pământ, care îi comanda ori lui Michelangelo, ori lui Tizian, ori lui Rafael… Dar şi la noi, dacă ministrul Culturii sau directorul de la CNC şi-ar dori cu pasiune să facă ceva pentru cultură, cred că ceva s-ar mişca, s-ar întâmpla. Dar conjunctura, cred eu, schimbă şi individul. Eu susţin că ar trebui să mai vină un nou Mecena, şi nu un Vlad Ţepeş. Mi-aş dori ca efervescenţa lumii literare, muzicale, teatrale, cinematografice de azi să-şi dea rendez-vous în România.

Când aveţi un strop de timp ce vă place să faceţi?

Să citesc. O carte bună e mereu bine venită. M-am oprit ieri la librarul Vlad Niculescu, tobă de carte, cel care ţine Librăria Engleză în Pasajul Kretzulescu, care îmi recomandă de fiecare dată cărţi. Mi-a dat o cărţulie superbă, care mi-a făcut mare plăcere şi am citit-o într-o noapte, „Bărbat de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut”, de Jonas Jonasson. „Dacă viaţa ta a intrat în prelungiri, de ce să nu-ţi permiţi nişte capricii?”, se întreabă personajul. Toată lumea din azilul de bătrâni se pregăteşte de zor să-l sărbătorească pe Allan Karlsson, care împlineşte 100 de ani. Numai că Allan detestă sindrofiile de acest gen, aşa că decide să… fugă. Încălţat cu cei mai buni şoşoni pe care îi are, sare pe fereastră şi-şi ia tălpăşiţa. Pleacă în lume. Aşa începe aventura nebunească şi plină de umor a bărbatului de 100 de ani, care nu ezită să se arunce într-un şir neaşteptat de păţanii, ignorându-şi pur şi simplu vârsta. O încântare, şi un splendid volum. M-a încântat, la fel, „Albumul unei prietenii: Nichita Stănescu-Vladimir Zamfirescu”, apărut la Editura „Alexis”, a lui Mihai Vişinescu. Când răsfoieşti acest volum, toate personajele picturilor şi ale poeziilor capătă viaţa lor autonomă. La fel de minunat albumul „Dorel Zaica şi Ucenicii”, cu „Icoane pe sticlă”, care m-au uimit, pentru că în spatele lor, descoperi o lumină, având pe verso-ul paginii răspunsuri trăznite ale copiilor.

Am înţeles că sunteţi „un mare bucătar”. După ce vă inspiraţi? După cărţi, emisiuni de televiziune sau vă place să inventaţi?

Mă amuză grozav să prepar fel şi fel de bucate, iar aplauzele pe care le primesc la sfârşit de la cei dragi sunt mai ceva decât cele de pe scenă. Am sute de cărţi de bucate. Cine mă înnebuneşte? Nu Alain Ducasse, nu Paul Bocuse, ci Jamie Oliver, cu incredibila sa diversitate în modul de a găti, în tradiţii şi dialecte. Ambiţia lui a fost să străbată lumea pentru a surprinde însăşi esenţa bucătăriei. Un excelent ghid culinar, dar şi un jurnal de călătorie cu totul unic. Dintre români, l-am adorat pe Anton Roman, care avea o plăcere imensă să povestească. Pasiunea lui se reflecta şi în mâncarea pe care o prepara. Era în stare să vorbească la nesfârşit despre locurile în care găseai cea mai bună tocăniţă. Am şi volume de bucate semnate de Kogălniceanu, cu celebra reţetă de cozonaci, cu 150 de ouă, dar şi de Păstorel Teodoreanu, multe, multe cărţi vechi….

După câte ştiu, şi muzica ocupă un loc important în viaţa dumneavoastră.

Când am plecat la Berlin îmi petreceam nopţile prin baruri unde se cânta jazz. Sunt îndrăgostit de Bach. Este o poveste care spune că un mare dirijor, pasionat de Bach, întrebat de ce dirijează atât de mult Beethoven, a răspuns: „Pentru că este singurul care tinde către Dumnezeire”. „Şi atunci, Bach unde este?”, a continuat interlocutorul „El de acolo vine”. Pe Bach îl iubesc şi pentru faptul că a îmbinat în mod magnific matematica cu muzica.

Dacă ar fi să vă întâlniţi cu Dumnezeu, pentru că mi-aţi mărturisit că sunteţi un mare credincios, ce i-aţi spune?

Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne!

La ce visaţi?

De mic copil nu visez decât cai verzi pe pereţi.