Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dumitru Popescu, supranumit "Dumnezeu", considerat într-o vreme cel mai apropiat colaborator al dictatorului, dezvăluie din interior o lume în care cetăţeanul de rând nu putea ajunge: universul liderilor comunişti. Cele două volume ale cărţii "Amurg istoric", care vor apărea împreună cu Jurnalul din 13 şi 20 ianuarie, sunt, în fapt, destăinuirile ideologului socialismului pentru generaţiile de ieri şi de azi.
Jurnalul: "Amurg istoric". De ce acest titlu?
Dumitru Popescu: Pentru că, în 1989, s-a impus sfârşitul unei epoci. Unele indicii ale alunecării în acel vesperal social se puteau citi dinainte pe ecranul vieţii publice. Amurgul unei societăţi poate fi considerat de unii victorie, de alţii ceva amar. Dar oricum, examinarea sa este indispensabilă pentru a se ajunge la obiectivitate.
Cu ce gânduri ați scris cartea și ce încercați să le transmiteți cititorilor?
Este vorba de un proces decadent de peste un deceniu şi apoi de suprimarea brutală a unui fragment de istorie a României. La intervenţii din afara şi la reacţii dinăuntru s-a pus capăt nu doar unui regim politic, ci şi unui ideal social, îmbrăţişat de români, la timpul său, cu entuziasm. Este o încercare - până la preluarea cauzei de către profesionişti - de a insufla obiectivitate în judecarea trecutului naţional de o jumătate de secol, în condiţiile în care astăzi se spune că ce a fost reprezintă iadul, iar ce este constituie însuşi triumful raiului pe pământ. Dacă nu vom accede la o conştiinţă lucidă, corectă a adevărului istoric, neamul românesc va trăi în cea mai derutantă confuzie.
Citește pe Antena3.ro
Supranumele de Dumnezeu venea de la familia din Teleorman sau eraţi considerat atât de puternic încât puteaţi face orice?
Întrebaţi dacă eu eram atât de puternic încât puteam face orice... Am răspuns la această întrebare cu lux de factologie. Căutaţi!
Sunteţi considerat ideologul primei jumătăţi a regimului Ceauşescu. Sunteţi acuzat că aţi contribuit decisiv la formarea cultului megalomanic al personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Cum răspundeți?
Cum am mai răspuns: că această acuzaţie venea din partea propagandei sovietice, amplificată de agentura URSS de aici. Explicitarea problemei se găseşte şi în “Amurgul istoric”.
Care a fost relația dvs. cu Ceaușescu?
Aceea a intelectualului român cucerit de conceptul liberalizării regimului, atunci, în 1965, când N.C. a venit la cârma Partidului Comunist şi apoi a statului român. Şi a aceluia care, profund mâhnit că cel în cauză nu s-a ţinut de cuvânt până la capăt, s-a îndepărtat (cu ajutor dinafară, bineînţeles) de autoritatea executivă şi i-a reproşat (în stilul său întortocheat) abandonarea unui ideal, în nuanţele lui majore.
Chiar în anii în care aţi apărut în cercul puterii au revenit în lumea culturală scriitorii importanţi, Eugen Ionescu, Festivalul „George Enescu“, Cerbul de Aur, traduceri din limbi străine. Aţi încurajat anumite tendinţe modernizante în viaţa literară şi artistică. Aţi convins pe cineva că va creşte valoarea culturii prin asemenea măsuri?
Toate acestea şi numeroase altele făceau parte integrantă din conceptul liberalizarii şi dedogmatizării ideii şi realităţii socialiste, pe care îl aplicam - poate cu exces de zel - în sfera mea de răspunderi, ce cuprindea mass media şi cultura. Şi da, am reuşit să îl conving pe N.C. că asemenea măsuri sunt vital necesare civilizaţiei româneşti, ba l-am şi apropiat de oamenii de cultură (în mod fizic) în suita de întâlniri oficiale cu obştile acestora. Am fost foarte satisfăcut când N.C. mi-a mărturisit că înţelege şi pictura abstractă (spre deosebire de Hrusciov, care o considera produsul unei cozi de măgar). Din păcate, după un deceniu, N.C. a căzut sub alte influenţe care l-au restricţionat intelectual.
Cum decurgea o analiză a activităţii Televiziunii Române, de pildă? Ţineaţi ca emisiunile să nu pară "prefabricate". Îndrăznea cineva să vă înfrunte în idei? Ce păţeau cei care nu corespundeau din punctul dvs. de vedere sau din punctul de vedere al ideologiei acelei perioade?
Pe când eram preşedinte al Consiliului Naţional al Radioteleviziunii Române, acesta întrunea o parte din crema intelectualităţii române. În şedintele periodice, membrii consiliului analizau programele cu o înaltă exigenţă. Când lucrurile începuseră să evolueze contrar vederilor mele, am atras atenţia, public, lucrătorilor instituţiilor respective asupra tendinţei periculoase de a edulcora realitatea social-politică, de a construi o imagine artificială a vieţii poporului. Nu se opunea nimeni făţiş orientărilor pe care le dădeam, dar anumite nuclee le încălcau tacit, împingând mai departe programele pe o pantă mincinoasă.
Din 1976 v-aţi automarginalizat. În ce context?
Da, 1976 a fost un punct de cotitură în poziţia mea în eşichierul politic. N.C. mi-a luat cultura din coordonarea de partid, respectiv postul de ministru al culturii şi cel de secretar al Comitetului Central răspunzător cu acest domeniu. Motivul? “Neaducerea la îndeplinire a ordinelor cuplului prezidenţial”. În special, în mobilizarea creatorilor de literatură şi artă pentru realizarea “epopeilor naţionale”, respectiv în compunerea unor opere artistice de idilizare a trecutului partidului comunist şi de eroizare a militanţilor ilegalişti. Această opoziţie a mea i-a afectat foarte mult pe cei doi, mai menţinându-mă în CC doar pentru coordonarea presei, unde de asemenea începuseră să apară discrepanţe între noi, privitor la atitudinea critică faţă de realitatea socială. Ceea ce a făcut ca, în 1981, să fiu înlocuit şi din acest post, cu un anume Enache, provenind din rândul activiştilor de tineret.
Care a fost povestea cu prim-ministrul Dăscălescu, care nu v-a mai salutat timp de un an? Aţi criticat guvernul pentru că "se lasă mânuit ca o păpuşă de cârpe". De cine putea fi mânuit guvernul?
Găsisem un singur prilej de a-mi spune părerea despre guvern, la o şedinţă a C.P.Ex iniţiată de N.C. (cu un scop neclar). Critica făcută de mine a fost că guvernul nu are un program propriu, ca atare nu am ce să îi imput, decât asta, că nu lucrează cu capul său. Prostul de Dăscălescu s-a supărat pe mine, deşi îl disculpasem, cerând pentru el dreptul de a fi lăsat să răspundă asupra acţiunilor sale proprii. A fost nostim: N.C., uitând ce a avut cu guvernul, a închis imediat şedinţa.
Cum puteai să urci pe scara ierarhică a sistemului comunist? Cum aţi reuşit dvs?
Pe două căi. A) Dovedind putere de muncă, abilitate organizatorică, obţinută prin experienţă şi devotament faţă de ţelurile partidului comunist. B) Dovedind, dar aceasta în primul deceniu şi jumătate al “epocii Ceauşescu”, că ţi-ai însuşit organic şi eşti capabil să le îndeplineşti, comandamentele antistalinismului, antidogmatismului, ale autonomiei româneşti în gândire şi acţiune.
Pe 22 decembrie 1989, aţi vrut să vă adresaţi poporului la Televiziune, dar nu aţi fost lăsat să vorbiţi. Cum vedeţi acum acele evenimente?
Tema e prea vastă pentru a putea fi conturată, cât de cât satisfăcător, în acest colţişor de interviu.
Vă uitaţi la televizor cu un ochi critic? Ce aţi cenzura?
Dragul meu domn, prostia, incultura, incompetenţa nu pot fi eradicate de nici o cenzură. Ele trebuie stârpite din interior, din structura organizatorică a ierarhiei profesionale.
Privind acum în urmă, aţi schimba ceva în viaţa dvs? În deciziile dvs? Vă pare rău de ceva?
Da, mi-aş dori să mă fi aventurat în literatură ceva mai devreme. Cu toate că nu mi-a displăcut nici munca din presă şi din perimetrul vieţii culturale.
De ce Popescu-"Dumnezeu"
În volumul "Cronos autodevorându-se…", Dumitru Popescu explică supranumele de "Dumnezeu": “Pe vremea când ocupam fostul sediu al Urzicii, de pe Calea Victoriei (eram atunci redactor la Contemporanul), îngrămădindu-ne într-o dimineață să semnăm condica, Andrițoiu, aflat în spatele meu, s-a impacientat. «Ce faci acolo, domnule, nu te mai găseşti în condică, sau ce?». Da, nu mă mai găseam. Tocmai se schimbase catastiful, celălalt fiind uzat, şi numele meu nu mai apărea. Andrițoiu, sprinten, serviabil, a sărit să mă ajute. A luat lista de sus în jos, de jos în sus, de la jumătate, pe sărite… Nimic. Portarul, încurcat, nu ştia ce să spună, deşi o scrisese cu mâna lui. Deodată, Andrițoiu exclamă: «Uită-te! Şi a pus degetul pe un nume. Dum. P. Ăsta eşti tu!» «Aşa e, tovarăşe? l-am întrebat pe portar. Eu sunt ăsta?» Omul s-a luminat. Nu ştiu cum, i se păruse că numele meu de familie ar fi Dumitru şi, în consecință, m-a plasat la litera D. În plus, mi l-a prescurtat, cum făcea cu toate. Andrițoiu se prefăcea că sondează de unde ar putea veni prescurtarea. «Dum… Dum… Ia să vedem noi… Domnule, asta e prescurtarea de la Dumnezeu!”. Ce înseamnă inspirația poetică! Porecla s-a lipt imediat, ca timbrul de scrisoare, dând apoi atâta bătaie de cap «ghicitorilor»”.
