Diana Cavallioti: “Când ne e mai greu, atunci râdem mai cu spor”

Un dialog cu Diana Cavallioti, actrița din “Ana, mon Amour”, cu care România s-a prezentat în acest an la Berlinală, e o provocare. Obișnuiți cu “greii” cinematografiei românești, îi privim cu un ochi critic pe tinerii din noul val. Diana demonstrează însă că e o artistă cu capul pe umeri, plină de umor, profundă, “dependentă” de aprecierea publicului din sala de teatru sau din fața marelui ecran.

Jurnalul Național: Prezinți la TVR 2 o gală a umorului românesc autentic. Cum te simți printre sche­ciuri ale unor actori mari, ca Dem Rădulescu, Amza Pellea, Toma Ca­ragiu, Horațiu Mălăele, Puiu Căli­nescu?

Diana Cavallioti: Filmările pen­tru această emisiune sunt pentru mine un prilej de mare bucurie. Este o echipă minunată, cu foarte mult umor, de care ne folosim în exces și în spatele camerelor de filmat. Cred că ne strecurăm printre monștrii sacri cu mândrie.

Au uitat românii să mai râdă?

Nu! În nici un caz. Așa îmi place să cred. Când ne e mai greu, atunci râdem mai cu spor sau mai puternic. Poate râdem în contexte diferite și re­simțim altfel umorul în diversele lui forme.

Cine ți-a insuflat dorința de a face teatru și film și cui îi ești recu­noscătoare pentru cariera ta fru­moasă?

Domnului prof. univ. dr. Gheorghe Colceag. Am avut norocul să pot lucra cu dumnealui la master și cred că în 2 ani am învățat mai mult decât în cei 4 ani de facultate. Pe urmă, am învățat de la fiecare regizor cu care am lucrat și de la fiecare coleg pe care l-am avut alături. E o meserie în care trebuie să fii conectat la realitatea celuilalt.

De ce profilul majorității filme­lor românești este grav, profund, cu tentă psihanalitică?

Cred că teatrul și filmul deopotri­vă reprezintă o oglindă vie a societății sau cel puțin câte un mediu care poate pune o oglindă în fața acesteia. Sun­tem probabil măcinați de prea multe întrebări.

Cum facem să scăpăm în viața de zi cu zi de “Fie pâinea cât de rea, tot ți-o fură cineva”, “Cum îți aș­terni, cum vine altul și se culcă în locul tău”?

“Fiecare scapă cum poate”. Să ne cunoaștem pe noi și să fim atenți la ceilalți, renunțând la judecată. Nu ne putem scuza pesimismul și prejude­cata prin hazul de necaz.

Spuneai mai demult că te mâh­nește lipsa asumării în societatea noastră. S-au mai schimbat lucru­rile în ultima vreme?

Atunci când se va schimba ceva cu adevărat, vom fi cu toții conștienți de acest lucru. Vom simți. Împreună. Momentan suntem într-o altă peri­oadă de tranziție. Nu se știe foarte bine spre ce, pot doar să sper că spre momentul acela în care facem lucruri împreună, în loc să așteptăm să facă alții sau să vedem cine face pași și de ce.

Cât contează frumusețea (in­terioară și exterioară) pentru un actor?

Cred că spectatorii își doresc ac­tori care au ceva de oferit. Frumusețea are prea multe definiții ca să o putem cuprinde și s-o folosim oricând și ori­cum ca actori. Limbajul nostru trebu­ie să fie universal și cred că atâta timp cât frumusețea înseamnă iubire și lu­mină, aducând bucurie, ea contează, da. E chiar esențială.

Ce-i trebuie unui aspirant să de­vină actor?

Determinare și răbdare.

Cât e de greu să intri în pielea unui personaj? Ce eforturi se fac pentru pregătirea rolului?

Fiecare personaj se naște indepen­dent de lucrurile pe care mi le propun la începutul unui proiect. Am impre­sia că nu am niciodată destul de mult timp la dispoziție, timp în care trebu­ie să devin, nu să îmbrac o “piele depersonaj”. E un act de creație care presupune inovație, imaginație, timp, multă disponibili­tate și multă creativitate. Sunt lucruri greu de programat, și de asta cred că fiecare perso­naj vine cu aura lui, cu steaua lui norocoasă. Uneori lucrurile se leagă mai ușor, alteori nu. E un efort sublim.

Ce e mai greu? Să filmezi scenele de sex din “Ana, mon amour” sau să fii în­trebată mai mereu despre ele?

Nici una, nici alta. Sau și una, și alta. Am fost conștientă de când am acceptat rolul că scenele de sex și nuditate vor stârni reacții și întrebări, așa că nu am fost luată prin sur­prindere și cred că eram și pregătită oarecum să răspund tuturor întrebărilor. Face parte din meseria noastră, mai nou, să promovăm proiectele în care suntem atât de puternic an­grenați și să ne apropiem cât de mult putem de public și de a-i satisface curiozitățile pe cât posibil.

Ce trofee ai în palmares și ce ți-ai dori să câștigi pe viitor?

Nu mă laud cu trofee și nici nu mi le do­resc în mod special. Cel mai frumos premiu este publicul care umple sălile la fiecare re­prezentație a spectacolelor în care joc.

Ce senzație ai când pășești pe covorul roșu și toate privirile sunt îndreptate spre tine?

Greu de descris. E un spectacol care se desfășoară sub regulile lui: noi tindem spre perfecțiune pentru că asta se cere, blițurile încearcă să îți surprindă orice scăpare. Tot timpul pe marginea prăpastiei, însă e un joc frumos de jucat din când în când. Și cu emoții.

În mai bine de 10 ani ai lucrat la aproa­pe 20 de proiecte cinematografice. Care ți-a rămas cel mai aproape de suflet?

“Ana, mon amour” este proiectul în care am investit cel mai mult, iar din acest punct de vedere mă simt mai legată de acest film decât de celelalte proiecte cinematografice.

Mai ajungi în Galațiul natal? Ce simți?

Ajung din când în când cu spectacole de teatru. E un sentiment foarte ciudat, pentru că nu mă regăsesc deloc în acest oraș. Bu­cățica de copilărie pe care am petrecut-o în Galați e mai mult legată de bunicii care m-au crescut de mică, nu de prieteni sau colegi care să păstreze o amintire vie a orașului. Doar fa­leza Dunării îmi trezește amintiri dragi, iar publicul care vine cu extraordinar de multă iubire mă face să mă simt mândră că m-am născut în Galați.

Ce semnificație are tatuajul de pe spa­te?

Toate tatuajele pe care le am sunt bucă­țele din istoria mea, pe care am vrut să le țin aproape și pentru totdeauna.

Ce origini are numele tău?

Am sânge grecesc, iar numele meu este cel mai frumos dar primit de la părinți.