Eu-rile lui Mircea Cartarescu

Jurnalul National: Spre deosebire de romanele dvs., unde exista o explorare a lumii exterioare pana la aspectele ei cele mai concrete, in "Jurnal" sunteti preocupat de introspectie, o experienta destul de intima, pe care indrazniti s-o faceti un bun al tuturor...

Mircea Cartarescu: De fapt, motivul principal pentru care m-am hotarat sa public "Jurnalul" acesta este unul pur estetic: pentru expresivitatea lui literara. Pentru mine conteaza frazele, nu evenimentele. Pe de alta parte, "Jurnalul" exprima bunul meu cel mai de pret, viata interioara. Ceea ce apare aici este doar o parte din personalitatea mea, nici mai profunda, nici mai adevarata decat celelalte zone ale ei. In cartile mele de fictiune apar alte fete ale fiintei mele, uneori foarte diferite de cea din "Jurnal". E o mare greseala si o mare capcana sa crezi ca intr-un jurnal intim gasesti eul cel adevarat si profund al celui care scrie. Nu, aici e doar un organ vital, unul dintre multe altele.

Dar unde e cel adevarat?

Cred ca suntem de fapt o confederatie de eu-ri, nu un imperiu cu un eu central, despotic si autarhic, iar celelalte mici si supuse. Cred ca un om adevarat are foarte multe zone interioare. Oamenii sunt de o complexitate extraordinara. Cum eu cunosc intim un singur om, si anume pe mine insumi, m-am resemnat, in tot ce am scris, sa investighez acest unic caz, aceasta singularitate numita Mircea Cartarescu si sa merg pe toate directiile ei, chiar daca sunt obscure, banale, idioate, geniale sau rusinoase. Important e ca fiecare este interesanta intr-un anumit fel, in sensul lui Kierkegaard, si ca acest interesant aduce pana la urma strapungerea catre ceilalti, catre cititori.

Doctor vs pacient

De multe ori am trait senzatia ca doctorul Mircea Cartarescu il cunoaste atat de putin pe pacientul Mircea Cartarescu...

Cred ca relatia este ceva mai complicata, in sensul ca in timp ce doctorul il opereaza pe pacient, la randul lui, pacientul il opereaza pe doctor. Este ca in acel desen al lui Escher in care mainile se deseneaza una pe cealalta. Actul scriiturii nu este o investigatie, eventual asupra unui cadavru, ci un dialog, o vivisectie reciproca intre scriitor si personajele lui. In masura in care eu ma aplec sa cunosc, in "Jurnal", personajul Cartarescu, el se apleaca sa ma cunoasca pe mine, simt asta foarte bine. La fel cum simt ca procesul de scriere este in acelasi timp un proces de citire. Eu scriu cartile pe care nu le-am gasit niciodata in biblioteca mea si care totusi trebuiau sa existe.

Este "Jurnalul" un alibi pentru a va regasi creativitatea sau un exercitiu de scriitura?

Scriitura devine o a doua natura si, in momentul in care trece o perioada mai mare de lipsa de inspiratie, cand ai asa-zisa crampa a scriitorului, deodata te cuprinde o panica irationala. E ca si cand ai trai intr-un balon de sticla din care aerul ar fi scos cu incetul. Corpul si mintea ta intra atunci intr-o angoasa profunda. Asta se-ntampla si unui scriitor cand nu mai scrie. E un sentiment inspaimantator. "Jurnalul" meu are, intr-adevar, si aceasta functie de reducere a panicii, de escamotare a faptului ca am incetat sa scriu fictiune.

Introspectia din "Jurnal" aduce in prim-plan cel putin trei obsesii: creierul, Kafka si visele. Cum au aparut ele?

Cred ca a patra tema este Biblia, care, mai ales in volumul al II-lea din "Jurnal", e prezenta aproape in fiecare pagina. Temele astea intra imediat in vederile unui autor, pentru ca ele sunt expresive in mod natural. Cum sa nu fie expresiv creierul, care este mult mai complex decat noi insine, care ne contine, cum marea contine o insula neinsemnata? Eu nu inventez teme si subiecte, ci merg pe cele mari, care exista dintotdeauna in traditia noastra greco-iudaica. Aceste teme mari sunt cele care se epuizeaza cel mai putin, care sunt redescoperite si reconstruite in fiecare epoca.

Care este legatura intre aceste teme amintite?

Foarte ciudat e ca, citindu-mi dupa decenii scrierile din preadolescenta, am gasit in ele algoritmul tuturor scrierilor mele de pana astazi. Temele mele au fost dintotdeauna undeva in mine, unde s-au dezvoltat incetul cu incetul. "Jurnalul" meu este esential pentru acest proces: aici s-au maturizat ele ca in trunchiul unui arbore din care s-au desprins apoi crengile cu frunze si fructe, care sunt cartile mele propriu-zise. In "Jurnal" se intampla initial tot ce se petrece apoi mai in detaliu si mai elaborat in carti. "Jurnalul" este de fapt coloana vertebrala a scrisului meu. De el se leaga, de pilda, o alta tema, foarte importanta pentru mine, cea a androginiei, care consta, cum spunea Jung, in faptul ca fiecare barbat oprima in el o femeie si fiecare femeie oprima un barbat. Am scris un intreg roman, "Travesti", ca sa eliberez sora ascunsa, ca sa dau cuvantul femeii din mine.

Care e mai puternica decat barbatul!

In orice caz, mai ciudata si mai inteleapta!

Iresponsabilitatea ca valoare umana

Spuneti in "Jurnal": "Stiu si ce ma face sa deschid mecanic la o ora fixa paginile astea crosetate atat de egal: iresponsabilitatea". De cata "iresponsabilitate" e nevoie pentru a scrie un astfel de "Jurnal"?

Ce mult mi-ar fi placut sa fiu iresponsabil pana la capat pe tot parcursul vietii mele! Dar cand devii om matur si viata altora incepe sa depinda de a ta, nu-ti mai da mana sa fii iresponsabil. Cu mine sunt cat se poate de iresponsabil, in sensul detasarii de tesatura sociala care ne-nfasoara si adesea ne sufoca, dar cu altii nu. Mi-a fost mereu clar ca familia mea, de exemplu, nu trebuie sa sufere de pe urma nebuniilor mele. Cred insa ca un om ar trebui sa-si pastreze pana la capat, ca pe o comoara de mare pret, iresponsabilitatea, acea traire cu capul in nori, acea calcare pe nori. Cred ca tot ce s-a construit adevarat si minunat pe lumea asta s-a construit pe nori si nu pe pamant. Cred ca fiecare om trebuie sa-si pastreze acest graunte de iresponsabilitate, sa si-l protejeze cum protejezi cu palma flacara lumanarii ca sa nu se stinga. E motivul pentru care, de pilda, gasesc atat de interesanta literatura americana care, de la Huckleberry Finn pana la Holden Cauldfield, nu este decat o galerie de loseri, de iresponsabili. Jumatate sfinti, jumatate idioti, care fac sa se invarta lumea.

Cele mai tandre si mai ascutite momente din viata intima apar in "Jurnal". De ce ati optat pentru aceste dezvaluiri, pe cand noi suntem socati de intruziunile in viata privata a unora?

Spre deosebire de volumul I din "Jurnal", care, din acest punct de vedere, este oarecum idilic, volumul al II-lea este dramatic, in sensul ca el descrie "criza barbatului la 40 de ani", care poate fi pustiitoare si care, in cazul meu, a cuprins multa deruta existentiala si multe evenimente dezastruoase, intre care un divort. Am avut totusi grija sa elimin, la publicare, orice ar fi putut sa-i raneasca pe cei care au fost personaje in aceasta poveste...

Deci, nu ati fost iresponsabil pana la capat!

Nu poti fi iresponsabil cu cei la care tii, care-ti sunt sau ti-au fost dragi. Pentru mine, viata de familie este importanta, in sensul ca patria mea este acolo unde este familia mea. Pot trai fara nici o problema oriunde in lume si as trai si in Antarctica cu mare placere, daca ar fi langa mine familia mea. Este de fapt aproape singura mea relatie sociala, continua si fara nici un fel de hiatusuri.

Literaturoterapia

Apar de foarte multe ori referinte la angoase, la trairi pe care ni le faceti cunoscute. Cata nevoie are un scriitor de angoasele sale?

Scriitorul e de multe ori imaginat ca un fel de Daniel aruncat in groapa cu lei si traind fericit cu angoasele sale. In realitate, ca orice om, el isi uraste angoasele si ar da orice sa se vindece de ele. Scrisul e un mijloc disperat de aparare contra invaziei temerilor, a demonilor interiori. Este o terapie. Cei mai multi scriitori s-au aparat de nebunie in felul acesta. Kafka ar fi fost complet nebun daca nu scria si, in scrisul lui, este un nebun de geniu. Dostoievski este si el un caz aproape patologic. Relatia creatiei cu boala este una dintre marile teme dintotdeauna. Lupta omului cu demonii sai elibereaza umanitatea din om, fiindca umanitatea nu inseamna numai civilitate, armonie si fraternitate umana, ci si nebunie, crima, abjectie. Un scriitor mare ar trebui sa parcurga tot spectrul acesta. Visele premonitorii, boli ca sifilisul, tuberculoza sau epilepsia au influentat creatia multor artisti. Dar cu cat mlastina e mai adanca, cu atat luciditatea cu care e cartografiata se cade sa fie mai mare.

Vi s-a reprosat inclinatia aceasta catre explorarea viselor...

In noul volum din "Jurnal" am eliminat jumatate din vise, pentru ca ele, la un moment dat, devin intr-adevar un balast pentru lectura. Am pastrat numai acele vise pe care am reusit sa le reproduc literar intr-un mod satisfacator si am eliminat nenumarate altele, cateva mult mai zguduitoare, dar pe care nu reusisem sa le notez cum trebuie.

Pe ce taram va simtiti mai bine - pe cel al fictiunii sau pe cel autobiografic?

M-am gandit de foarte multe ori la asta. Raspunsul adevarat e ca nu fac distinctia intre fictiune si autobiografie. Viata mea consta din vise, amintiri, trairi reale si semireale, care sunt un continuum. Ca pe o banda a lui Möbius, nu exista in mintea mea o granita precisa intre fictiune si realitate.

Un pariu "Orbitor"

"Jurnalul" dvs. devine o lume paralela cu realitatea cotidiana, in sensul ca nu poti sa-ti faci un calendar al evenimentelor politice sau sociale, dar poti sa-ti faci un calendar al sufletului, al mintii lui Cartarescu. Nu ati simtit nevoia sa introduceti asemenea evenimente nici un moment?

Nici nu mai tin minte daca m-a amuzat sau m-a amarat, acum cativa ani, un critic literar care, discutandu-mi "Jurnalul", a spus ca pe mine nu ma preocupa ceea ce i-a durut pe toti romanii in ultimii 15 ani. In orice caz, mi s-a parut nedrept, pentru ca, desi in "Jurnal" nu se vede acest lucru, eu sunt departe de a fi un apolitic, dimpotriva, am si am avut mereu opinii ferme despre ceea ce se intampla in tara asta.

Ati spus un lucru extraordinar: ca sunteti unul dintre putinii scriitori romani care au ramas scriitori pana la capat. Sunt poeti care au facut politica, politicieni care s-au apucat de scris etc. Ce v-a facut sa ramaneti neschimbat, sa nu cedati eventualelor ispite care v-ar fi scos din starea de scriitor total?

Eu nu sunt, asa cum cred probabil multi oameni, un ins egocentric si obsedat numai de sine. De fapt, incerc sa fiu in primul rand un om lucid, care priveste spectacolul lumii, incercand sa distinga in el binele de rau, si care poate scrie si poeme, si articole politice cu aceeasi implicare existentiala. Pentru mine e foarte important ca articolele de genul celor pe care le scriu pentru Jurnalul National sa ajunga la oameni ca si scrisul meu literar.

Ce te face un scriitor mare?

Intrebati un scriitor mare. Eu n-am gasit inca raspunsul, daca l-oi fi cautat vreodata.

Desi ati spus ca va adresati unui public cu "stomacul tare", asadar unul bine selectat, din punct de vedere al vanzarilor sunteti un Paolo Cohelio al Romaniei.

Nu credeam ca m-ati invitat la dialog ca sa ma insultati (rade)! Serios vorbind, "De ce iubim femeile" e un caz special. Cartile mele celelalte se vand normal, in cateva mii de exemplare. In cazul "best-sellerului" meu a fost vorba de un concurs de imprejurari, pe care eu nu l-am controlat deloc: este o carte cu un titlu comercial, o carte mica si ieftina, o carte cu povesti simple. De data aceasta am dorit sa scriu extrem de simplu, fara nici un fel de sofisticare, aproape fara simboluri, teme, mituri, lucruri de felul acesta. Dar n-am scris astfel pentru succesul de public, ci pentru ca am descoperit o voce care, daca nu ma insel amarnic, mi se pare la fel de sofisticata in sinceritatea si simplitatea ei ca si cele mai incalcite pagini din "Orbitor". "De ce iubim femeile" o fi citita de j-de mii de cititori, dar asta nu-nseamna ca e o carte de consum. Cel putin asa sper.

Cand o sa citim un roman de Cartarescu intr-un stil direct, fara fictiune, vise, angoase?

Dupa cum stiti, scriu de peste un deceniu la o trilogie, care se numeste "Orbitor". Acum lucrez la al treilea volum. Este o datorie pe care trebuie sa o indeplinesc. E un pariu cu mine insumi si in mod sigur el va produce "cartea vietii mele". Dar dupa ce termin aceasta nebunie, o sa fiu foarte fericit sa scriu simplu. Am trei subiecte de roman, destul de bine conturate in minte, care se cer scrise intr-un stil simplu, ceea ce nu exclude imaginatia si apelul la oniric si miraculos.

Puteti deconspira ceva din romanul ce va veni?

In lumea scriitoriceasca exista o superstitie care spune ca tot ceea ce se povesteste nu se mai scrie. Din cauza asta, niciodata un scriitor nu o sa povesteasca subiectul unei carti cu anticipatie. Voi respecta si eu aceasta lege nescrisa a breslei.

Axa Bucuresti-Viena

As vrea sa faceti o paralela intre viata traita la Bucuresti si cea pe care o traiti la Viena...

Cand vii de la Viena inapoi la Bucuresti ai sentimentul ca ai nimerit la Kabul. Bucurestiul pare un loc al mizeriei absolute. Vezi fiecare crapatura din ziduri, jegul de pe cladiri, gaurile din drumuri, cornierul ruginit, blocurile nenorocite. Ai o perioada de soc, simti praful pe buze, pe limba, in ochi. Ti se pare ca nu se poate trai aici. Dupa trei zile insa esti perfect integrat, te-ai obisnuit cu totul, metabolismul tau s-a intors la otravurile cunoscute, te simti iar ca pestele in apa sau ca viermele-n hrean, ba chiar incep sa-ti placa amurgurile bucurestene de vara, cand stai cu prietenii la o terasa si noaptea refuza sa mai cada. Occidentul si Romania sunt doua lumi care nu comunica aproape deloc. N-as spune ca Bucurestiul este un fel de Viena pe o treapta mai jos. Nu, este total altceva. Sunt doua orase de pe planete diferite, locuite de doua specii diferite. Prin valori, prin reactii, prin comportament, romanii sunt extraordinar de diferiti de europeni. Sunt adaptati la o lume angoasata si stresata. Par rai, cinici, grobieni, pentru ca asa au supravietuit, pentru ca daca ar fi fost oameni civilizati ar fi disparut de mult. Romanii sunt perfect adaptati lumii in care traiesc, iar integrarea intr-o lume mai buna va fi socul, dar si sansa vietii lor.