Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Bine v-am regăsit, stimate domnule Gheorghiță Ciocioi! Vă spun sincer că abia așteptam să vă iscodesc din nou, să descopăr alte și alte povești neștiute, uitate ori prea puțin cunoscute ale Bucureștilor. Cum ați petrecut această vară ale cărei ecouri nu s-au estompat încă, ce descoperiri ați mai făcut, ce minuni, ce biserici-bijuterie, ce legende ale cetății de pe Dâmbovița ați mai aflat?
- Gheorghiță Ciocioi: Descopăr și eu, cu uimire, că ziarul dumneavoastră este unul al poveștilor Bucureștilor. Uitate, neștiute ori nespuse. Ceea ce este bine. Aveți atâtea reportaje și destăinuri aici... Oamenii află, da, și pe această cale unde trăiesc cu adevărat. Dincolo de dorința unora de a disprețui, la fiecare pas, urbea lui Bucur.
- Dincolo de hulitori...
- Am cunoscut, vă mărturisesc, cu decenii în urmă, un om extraordinar - Gheorghe Vasilescu.
„Originile sănătoase”, bată-le vina!
- Să-i deslușim, dar, povestea.
- Locuia aproape de bulevardul Pache Protopopescu, pe strada Agricultori. Îndrăgostit iremediabil de București. Nu ieșise din oraș decât în trei rânduri. De două ori din pricina bombardamentelor din ultimul război, când s-a refugiat cu familia la mănăstirea Pasărea, și o dată la Plopi, satul meu natal, prin 1997, unde a devenit ctitor al unei biserici, dând primii bani pentru aceasta - o sumă importantă. Avea o casă plină de cărți, toate legate. Aproape 10 mii de volume.
Citește pe Antena3.ro
- Impresionant!
- Cunoștea temeinic 7-8 limbi străine. Vreme de 3 decenii și-a petrecut vremea la Biblioteca Academiei. La bătrânețe, funcționarii de acolo i-au cerut să demonstreze că are studii superioare pentru a-i reînnoi abonamentul. Nu avea. Din pricina „originii nesănătoase”, nu fusese primit la Facultatea de Istorie. A renunțat la a treia încercare de depunere a dosarului. Vorbim de întunecații ani ‘50... Și-a vândut, după 1990, terenul, curtea casei. Acum e o vilă uriașă acolo. A mai rămas, pentru puțini ani în această lume, în regim de „habitație viajeră” în casa lui din fundul curții - una lungă de câteva zeci de metri, dar îngustă. Omul acesta cunoștea Bucureștiul ca pe moșia proprie. Cu toate că avusese o slujbă modestă, un simplu funcționar în domeniul medical. Cu ușile casei deschise, asculta mai mereu muzică clasică. Și povestea... Rămâneai fascinat de poveștile sale...
La biblioteca bulgară de pe strada Doamnei
- Să le (re)înviem atunci, să nu se piardă.
- Ca să spun așa, am rămas „cu sechele” cunoscându-l. Dar nu doar de la el, desigur... Înainte de 1990, am întâlnit oameni, părut obișnuiți, nebăgați în seamă, care știau bine turcește și grecește. Aveau un alt București în suflet. Și greu m-am lăsat înduplecat ca măcar Evangheliile, la sugestia lor, să le citesc în grecește, ori să încep să descifrez pisanii, căci mai toată lumea citea mai mult în franțuzește înainte de 1989. Îi invidiam pentru bibliotecile lor cu cărți în turcește. La București. Ne leagă nu puține veacuri de istorie de Stambul... Pe atunci nu pricepeam multe, desigur. Înscris, îndată după 1990, la biblioteca bulgară de pe strada Doamnei, m-au făcut membru și în asociația lor. Am protestat. Era o doamnă Popescu - din Brănești - secretară acolo.... Nu aveam pe nimeni bulgar în neam. În fine, m-au trecut în cele din urmă la „membri simpatizanți”.
- Ce găselniță!
- Mă înțelegeam bine cu domnul Luca Velciov, președintele asociației bulgarilor de la noi. Așa am ajuns să cunosc poveștile bulgarilor despre București, am reușit să întregesc, pe cât se poate, un alt tablou al capitalei românilor, altul decât cel știut până atunci - mai mult din cărți, fără doar și poate. După primul deceniu de la prăbușirea comunismului am alergat, ca mulți alți români, mai peste tot prin lume, încercând să recuperez foamea de spațiu, de anticariate, muzee, biblioteci... De la Paris la Moscova, de la Roma la Ierusalim, de la Veneția și Florența la Atena... Am mers în Sinai.
273 de lăcașuri sfinte
- V-ați aventurat, nu glumă.
- În fine... Am rămas tot cu Balcanii, Athosul și Constantinopolul în suflet. Acum un deceniu chiar am dat un interviu unei publicații bulgărești. S-au bucurat enorm când le-am spus că nu mă mai satur să trăiesc în Balcani - așa cum îi cunoaștem, cu bune, cu rele - că am visat mai degrabă la Târnovo, la Sofia, la legăturile românilor cu Balcanii, decât la Paris. Ei bine, constat pe zi ce trece că Bucureștii sunt un loc aparte. Îmi place să observ lumea de aici. Să mă trezesc aici, să scriu aici, să pășesc pragul bisericilor de aici. Toate cu poveștile lor, da. Am socotit nu demult că în urbea lui Bucur sunt 273 de locașuri sfinte.
- Un oraș bogat!
- Poate mă înșel, desigur... În duminici - înainte de slujbă, vinerea (seara), ori sâmbăta de dimineață am reușit, începând cu toamna trecută, să le (re)văd în bună parte. În aproape un an - până astăzi - 250. Au mai rămas 23 de văzut (paraclise în curtea unor spitale, unități și comandamente militare, la jandarmerie...). De unele chiar mi-a fost dor (pandemia...). Pe altele, mai noi, nu le văzusem niciodată. 40 - dintre cele vechi - comori neasemuite. Moscova, Kievul, Belgradul, Sofia, Atena nu pot nici măcar visa la astfel de tezaure sfinte... Alte 30-40, mai dinspre zilele noastre, sunt adevărate bijuterii arhitecturale. Pictura câtorva îți taie respirația. Bizanțul la el acasă... Bucureștiul, după noaptea comunistă, a renăscut. E viu, e frumos...
7 galbeni de la prințul rus Kutuzov
- Semnalați în primele zile din august ale acestui an câteva date, cât să-mi ațâțați curiozitatea, despre cea mai mică biserică din București - 4 metri pătrați. Care-i povestea bisericii din curtea Spitalului Filantropia, stimate domnule Gheorghiță Ciocioi? A fost prima biserică dărâmată de comuniști în Capitală (1949), printre ctitorii ei (și ai spitalului) numărându-se prințul Kutuzov. Ar merita reconstruită această podoabă ce înfrumuseța cândva Piața Victoriei.
- Mulțumită părintelui Gruia Zamfirescu de la biserica Mavrogheni, de care mă leagă o veche și frumoasă prietenie, am călcat pentru prima oară, cu sufletul fremătând, pragul acesteia. Minunatul preot Sorin Georgescu, care slujește la Filantropia, ne-a plimbat prin mai tot spitalul. În curte, în partea dinspre miazănoapte, se află statuia prințului Kutuzov. Un spital cândva faimos al Capitalei, construit în perioada ocupației rusești a Valahiei. Pe la 1813, a fost înălțată și biserica de care aminteați. Frumos împodobită cu picturi. Kutuzov a dat atunci 7 galbeni.
Cea dintâi biserică dărâmată din București
- Au fost, iată, și ruși care au mai și dat câteva ceva. Că de luat…
- Avea de unde. Doar n-a dat de la el... Erau stăpânii Valahiei și Moldovei. Ctitorii principali erau români, firește. - Ecaterina Codreanu, Grigore Băleanu - ban al Capitalei, Ioan-Voievod Caragea, medicul Constantin Caracaș. În 1949, biserica spitalului a fost dărâmată…
- Autoritățile comuniste!
- Da. Și-au motivat fapta lor odioasă prin montarea aici a unui dispozitiv complex de analize medicale. Era nevoie de un corp nou de clădire. Avea să fie cea dintâi biserică dărâmată din București. Au urmat apoi alte două la Sala Palatului. Odoarele de preț ale locașului au fost mutate la biserica Mavrogheni. Ușile diaconești, pictate de Gheorghe Tattarescu și icoanele împărătești, ce purtau semnătura lui Grigorescu, au ajuns apoi la Muzeul Național de Artă. La biserica Mavrogheni au fost descoperite piatra de temelie, moaștele din piciorul Sfintei Mese, Sfântul Antimis și un document semnat de preotul Nicolae Popescu, ultimul duhovnic al bisericii spitalului Filantropia. Am primit o copie după acest document de la părintele Georgescu - în care clericul amintit își plângea durerea la distrugerea locașului sfânt de către comuniști, amintind că vrea să protejeze cu orice preț ce a mai rămas din acesta după demolare.
4 metri pătrați sfinți
- Ce tragedie!
- S-a păstrat, totuși, de la 1813, baptiseriul maternității Filantropia, cu hramul Sfântului Stelian. Pictura aparține lui Gheorghe Ioanid, fiind de la 1885. În perioada comunistă, baptiseriul a fost placat cu pereți falși, fiind transformat în birou. - Unii spun că al organizației de partid pe unitatea spitalicească. Un birou cu picturile bine tăinuite. Astăzi, se slujește aici. Mergeți măcar o dată la Liturghie la Filantropia. Cea mai mică biserică din București, 4 metri pătrați... Spațiu pentru reconstruirea bisericii demolate de comuniști în curtea spitalului ar fi, slavă Domnului! Să nădăjduim că minunea se va întâmpla cât mai curând. S-a oferit chiar, în urmă cu câțiva ani, un om de afaceri grec, căsătorit cu o româncă, să înalțe un sfânt locaș în latura dinspre Piața Victoriei, drept reparație față de cele săvârșite de comuniști...
- Visăm la reconstrucții când în Bucureștiul de astăzi încă se demolează lăcașuri de cult! Și aduc în discuție un caz semnalat tot de domnia voastră: Adormirea Maicii Domnului - Calea Șerban Vodă. Cunoașteți amănunte despre această siluire? Ori despre altele?
- Da, din păcate, așa este. Construim, pe de o parte, dar dărâmăm lăcașuri de cult. Nu a fost îndeajuns masacrarea marilor mănăstiri din patrimoniul urbei - Văcăreștii, Șerban Vodă, Sfântul Ioan cel Mare, Sfântul Sava, Sărindarul, a zeci de biserici de mir... Au căzut de curând alte două mici biserici de spital de pe Calea Șerban Vodă. Frumoase. Era nevoie de ele. Una la spitalul Zerlendi, iar cealaltă la spitalul Longhin (peste drum de prima). Familia Zerlendi era originară din Hios. Una de negustori, latifundiari, bancheri, oameni politici. Azilul ridicat în urmă cu peste un veac de marele filantrop Christofi Zerlendi îi va purta numele peste decenii. Paraclisele amintitelor spitale, redeschise după 2000, repictate, cu slujbe ca la carte, unde veneau zeci și zeci de credincioși (la unul dintre ele accesul era direct din stradă) au fost distruse fără milă. Nu intru în amănunte. Schimbarea destinației terenului, demolarea celor două spitale... Să sperăm că măcar una dintre biserici va fi refăcută. Iată câteva imagini de la demolarea lor....
Tentația argintului icoanelor
- Că tot am adus în discuție siluirile: Biserica Sfinții Ioachim și Ana (Oborul Vechi) a fost spartă de 30 de ori în aproape șase decenii. Deh, furtul de cele sfinte la români - după cum apreciați într-un comentariu public. Dar chiar așa bogate sunt bisericile și mănăstirile bucureștene, domnule Gheorghiță Ciocioi, de le calcă hoții din doi în doi ani?
- Da. Părintele Athanase Negoiță, pe care l-am cunoscut îndeaproape, mărturisea aceasta. Era un savant. Cunoștea bine armaica, siriaca. Fusese dat afară de la Institutul Teologic după instaurarea regimului comunist. Publica, cu greu, în anii ‘80, în Bibliotheca Orientalis, studii și tălmăciri din limbile orientale. Numele autorului era scris cu litere mici pe carte. Nu semna niciodată ca preot, conferențiar, doctor în științe etc. Chiar și mai târziu a fost spartă biserica însă, nu doar în perioada comunistă... După 1990, s-a furat icoana hramului, a Sfinților Ioachim și Ana, smulsă de pe catapeteasmă. Aceasta a fost dăruită de către domnitorul Alexandru Ipsilanti, fiind adusă de la Constantinopol. De la icoană și-a primit hramul biserica. Poartă următoarea inscripție în grecește: „Rugaţi-vă către Domnul sfinţilor pentru robii lui Dumnezeu Alexandru Ipsilante şi Ecaterina Doamna, cu fiii lor”. A fost aflată greu, după nu puține peripeții. Argintul îmbrăcămintei icoanei i-a tentat nu puțin pe hoți. Bisericile sunt bogate, da... Noi suntem săraci, moralmente vorbind. Cu obiceiuri rele. Mare păcat furtul de cele sfinte.
Drama familiei Nicolacoglu
- Tot aici, relaționat cu Biserica Sfinții Ioachim și Ana: promiteați să ne dezvăluiți povestea nobilei familii Nicolaescu/Nicolacoglu, ctitoră a picturilor. Care ar fi aceasta?
- Bucureștiul, acest oraș cosmopolit până în urmă cu câteva decenii, domnule Saiu, era mai ales unul al negustorilor... Mulți dintre ei greci. Familiile acestora se vor româniza însă în puțină vreme. Nicolacoglu e o familie veche din Elada, cu multe afaceri la noi. Constantin Nicolacoglu a deținut multă vreme o societate comercială împreună cu familia Vamvacas. Duceau și aduceau mărfuri la/de la Constantinopol, Athena, Viena. Constantin Vamvacas avea chiar un vas-motor de 360 de tone. Asta în 1947. Sub pavilion elen: Brăila-Constanța-Constantinopol. Locuiau în România. Colonelul Constantin Nicolacoglu își avea casa pe Plantelor, nu departe de sanatoriul Caritatea, acolo unde și-a dat sufletul marele Eminescu... Importau zahăr din Bulgaria într-o vreme. În 1939, fiul familiei Nicolacoglu, Constantin, student la Drept, la doar 20 de ani, moare la Athena. Aceasta va face ca Eugenia Nicolacoglu, mama sa, să se apropie tot mai mult de credință. Va repicta biserica Sfinții Ioachim și Ana, Foișorul de Foc, va împodobi acest locaș cu frumoase vitralii. Are portretul în biserică, la ctitori. Pe vitralii, semnătura e Nicolacoglu, dar o întâlnim și ca Nicolaescu. A trecut la cele veșnice la doar 49 de ani, către sfârșitul lui 1943. Familia îi va face parastasele la biserica elenă de pe Pache Protopopescu...
4 biserici Foișor
- Tulburătoare poveste… Cea din urmă nedumerire legată de Biserica Sfinții Ioachim și Ana: face parte din grupul celor patru basilici din București ce poartă, toate, numele de „Foișor”. Cum așa? Care sunt acestea și care ar fi, pe scurt, istoria fiecăreia? Cine știe, poate se mai risipesc astfel confuziile…
- La Sfinții Ioachim și Ana și Sfântul Pantelimon, lucrurile sunt limpezi. Ambele se află în apropierea Foișorului de Foc. La nici 50-60 de metri de o parte și de alta a Foișorului. Sfinții Ioachim și Ana mai poartă, de asemenea, numele de Oborul Vechi, înainte de actuala Piață Obor Câmpul Oborului fiind în acest loc. Peste faimoasa cruce din piatră a serdarului Mogoș (despre care Iorga credea că ar fi opera unor meșteri italieni), de la 1719, s-a înălțat mai întâi un paraclis pentru a o proteja de vite. Mai apoi, în vremea mitropolitului Grigorie al IV-lea de la Colțea, între 1760-1780, s-a ridicat aici o biserică de zid, numită și „biserica Târgului de Afară” - fiind vorba, cum aminteam, de oborul de vite și de târgul de cereale de aici. Biserica Sfântul Pantelimon își are începuturile cam în aceeași perioadă. Până în 1790 se afla pe acel loc o biserică de lemn. Total neîncăpătoare. Preotul Ivan de la Sfântul Silvestru, din apropiere, va zidi în acel an o biserică de zid. Pe cutia de daruri a locașului de astăzi, dacă privim cu atenție, aflăm zugrăvită biserica în forma ei dintru început. Sigur, cutremurele au făcut ca în 1866 să se construiască o alta. Așa cum o vedem acum.
Întâlnirea de la Stavropoleos
- Cât privește biserica Foișor din apropierea Dâmboviței?
- Aceasta este una de curte (un palat cu un foișor), a familiei Mavrocordat, aflată la acea dată în afara Bucureștilor, printre podgorii de vii. A fost ctitorită în 1746 de Doamna Smaranda Mavrocordat, soția domnitorului Nicolae Alexandru Mavrocordat. Ruinele palatului se pot vedea și în zilele noastre. Arhitectura interioară a bisericii domnești aduce aminte de cea a mănăstirii Văcărești. O bijuterie fără seamăn. Cu un interior splendid. - Foișor II este o biserică nouă, construită după 1990, în apropierea străzii Foișor și Bulevardului Unirii, zona fiind săracă în biserici după demolările a nu mai puțin de 7 locașuri sfinte pe aceste locuri. Să amintim doar de vestitele biserici Olteni și Sfântul Nicolae Jitnița...
- Că tot ne-am apropiat de centrul orașului: care-i povestea Bisericii Stavropoleos, stimate domnule Gheorghiță Ciocioi? Mi-a fost și încă-mi pare un încântător refugiu în zbuciumul de zi cu zi al Bucureștiului. E un miracol să poți fugi, în câțiva pași, de tumultul secolului XXI.
- O tihnă mult jinduită de toți... De povestit ar fi simplu. Bine de văzut însă totul la fața locului. Puțină lume știe că aici se află cele mai multe dintre pietrele de mormânt din bisericile demolate ale Bucureștilor. Un lapidariu de neprețuit. Stavropoleos a fost întemeiată în 1724 de arhimandritul Ioanichie. Grec de neam. Curtea interioară, așa cum o vedem astăzi, a fost construită însă în urmă cu un veac, după planurile arhitectului Ion Mincu. Cea veche se năruise de multă vreme. O mănăstire martor, în mijlocul Bucureștilor, asemenea slujitorului lui Iov: doar ea a rămas... Căci era înconjurată de alte 3-4 mănăstiri, uitate astăzi de bucureșteni: Șerban Vodă (pe locul ei s-a construit Banca Națională), Hanul Grecilor (Palatul Dacia), Ioan cel Mare (palatul CEC)... Mă leagă de Stavropoleos „întâlnirea” cu opera preotului-scriitor Constantin Virgil Gheorghiu, autorul celebrului roman „Ora 25”, tălmăcit în toate limbile pământului.
Marea provocare
- Nedreptățit scriitor!
- Fără doar și poate... În perioada comunistă, la Stavropoleos, a slujit părintele Ion Lăncrănjan. Un preot-martir, pătimitor în închisorile comuniste, cu o poveste de viață fabuloasă. Licențe în Filosofie și Teologie, studii la Sorbona, înlăturat de la catedră de la Institutul Teologic din București. Una din fiicele sale, Ruxandra Soroiu, profesor de franceză la Institutul de Construcții, mi-a dăruit din biblioteca familiei parte din cărțile marelui exilat român de la Paris. Așa a începutul totul. Integrala Gheorghiu, în românește, își are începuturile, ca să spun așa, la Stavropoleos. Iată, așadar, o altă poveste...
- Dar să spunem limpede că ați tălmăcit în limba română opera lui Constantin Virgil Gheorghiu - „Tinerețea doctorului Luther” (Editura Sophia) abia ce-a ieșit de sub tipar. Așadar, domniei voastre trebuie să-i mulțumim - și o facem, iată, acum - pentru cărțile acestui mare scriitor-preot reîntoarse la limba-mamă. Cum ați trăit, stimate domnule Ciocioi, această provocare?
- Știți, Gheorghiu, după un conflict neînțeles cu Monica Lovinescu, nu a avut parte deloc de „publicitate” pe undele „Europei Libere”. Ar fi fost greu de recuperat, altfel, în perioada comunistă la noi. Un anticomunist feroce, un iubitor al patriei sale, ocupate de bolșevici, ca nimeni altul. Are 43 de volume. Cele mai multe publicate în zeci de limbi, unele în mai multe ediții și tiraje. În turcă, în sârbă, în greacă, în japoneză, coreeană... Nu mai vorbesc de limbile de circulație internațională. Nici o carte a sa nu a apărut în perioada comunistă în România. Era citit „pe sub bancă” însă, în franțuzește, de mai toți studenții de la Litere. Nici măcar pentru filmul „Ora 25”, ecranizat după romanul cu același nume, cu celebrii Anthony Quinn și Virna Lisi în rolurile principale, Ceaușescu nu a permis filmări aici. S-a turnat, în parte, în Serbia. Sigur că a fost o provocare traducerea și publicarea operei sale - din franceză, dar și din spaniolă și germană. Am colaborat însă nespus de bine cu scriitorul francez Thierry Gillyboeuf, moștenitorul arhivei și drepturilor de autor ale lui Gheorghiu. Mai sunt câteva volume de apărut în românește. Integrala Gheorghiu este însă încheiată de ceva vreme...
„Constat pe zi ce trece că Bucureștii sunt un loc aparte. Îmi place să observ lumea de aici. Să mă trezesc aici, să scriu aici, să pășesc pragul bisericilor de aici. Toate cu poveștile lor, da.”, Gheorghiță Ciocioi
273 de lăcașuri sfinte se află în București, potrivit socotelilor etnologului Gheorghiță Ciocioi.
„Pictura câtorva biserici îți taie respirația. Bizanțul la el acasă... Bucureștiul, după noaptea comunistă, a renăscut. E viu, e frumos...”, Gheorghiță Ciocioi
„Mergeți măcar o dată la Liturghie la Filantropia. Cea mai mică biserică din București, 4 metri pătrați...”, Gheorghiță Ciocioi
„Bisericile sunt bogate, da... Noi suntem săraci, moralmente vorbind. Cu obiceiuri rele. Mare păcat furtul de cele sfinte.”, Gheorghiță Ciocioi
„Mă tem de fabulos, de fantastic, de minunism.”, Gheorghiță Ciocioi
„Noaptea comunistă a lăsat urme adânci în sufletele noastre, nu puțin dispreț și batjocură față de credință. Iubirea de aproapele rămâne, da, cheia fericirii noastre...”, Gheorghiță Ciocioi
„Românii tot speră într-un Mesia politic. Nu există. Împărăția lumească nu-i totuna cu cea cerească.”, Gheorghiță Ciocioi
