Să învățam unul de la altul: Fiecare cultură supraviețuiește prin cultul memoriei

Este fondatorul „Urban Studies and Architecture Institute”, cu sedii la New York şi la Verona. Totodată, este editor-şef la „USA Books”, Senior International Editor la „Arhitext Design Magazine” şi la „Octogon”. A semnat, împreună cu firma sa, proiecte de arhitectură rezidenţială, instituţională şi religioasă, de design urban şi industrial în SUA, Italia, Japonia, Coreea şi România. I s-au acordat numeroase distincţii internaţionale, ca „Honor Award/First Prize” al American Institute of Architects (1985), „First Prize Places Competition” (1984), Premiile Bienalei de la Veneţia (1991, *1985), Medalia de Aur pentru Design Urban de la Cefalu, Italia (1979), „Bronze Medal Urban Design”, Pavia, Italia (1983), „Honorable Mention Shinkenchiku”, Japonia (1979), Finalist/”Boston Artists’ Housing Competition” (1987), Finalist/„Mimar Competition”, Arabia Saudită (1985). Nu de mult i s-a decernat titlul de “Master Architect în piatră” de către vechea „Corporaţie a Pietrei” din Verona. Proiectele lui au fost expuse la „Architecture Museum” din Germania, „Taiwan Fine Arts Museum”, „Museum of Finnish Architecture”, „Bienala de la Veneţia, „MoMA” din New York, „Muzeul de Artă Modernă” din Paris ş.a. Şi, nu în ultimul rând, este autorul a peste 12 volume de specialitate, editate în întreaga lume, şi curatorul multor expoziţii deschise în marile metropole. Arhitectul Livio Dimitriu este căsătorit cu scriitoarea Doina Uricariu.

 

COREEA: TĂRÂMURI MIRACULOASE

 

Anul acesta sărbătoriți aniversarea a 45 de ani de activitate extraordinară  ca profesor universitar în învățământul de arhitectură cât și în promovarea arhitecturii pe plan mondial. Sunteți probabil cel mai important profesor cu nume românesc care a pătruns în Occident și Asia în aceste domenii.

 

Mulțumesc pentru compliment. Trebuie să vă mărturisesc că „sărbătoresc” anul acesta în mod foarte privat și fără mare tevatură. Mi-am făcut un mic cadou mie însumi drept care am petrecut aproape întregul an 2021-2022  în Coreea de Sud lucrând în cercetare în domeniul arhitecturii.

Sunt complet alergic la „boală” europeană legată de titluri, foarte des goale de orice substanță reală: academice, politice, nobiliare... Mă consider un simplu „învățător” și nu un „profesor.” Mă simt foarte apropiat de modestia conceptului asiatic de „sentse.” Încerc sa împărtășesc cu alții, cu generozitate dezinteresată, ceea ce am adunat în viață, în primul rând prin experiență directă dar și prin ceea ce continuu să învăț de la alții fără întrerupere.

     

Volumul Livio Dimitriu: Forbidden Tales/Povești interzise, USA Books, New York (engleză, 2017 și 2023).

Forbidden Tales, USA Books/NY cu “Ion Mincu” University Publishers/Bucharest, România (engleză, 2018).

Forbidden Tales, USA Books/NY cu Essay Publishers, Busan, Coreea de Sud (parțial în Coreeană, 2018).

 

Deși locuiți în SUA, în ultimele decenii ați fost foarte activ si în presa și mediul universitar din România. Ați avut o contribuție importanță în transformarea publicațiilor de specialitate precum revista Arhitectura și Octogon, ați condus jurii care au acordat de premii naționale în arhitectură, etc. Ați fost prezent mai recent prin publicarea volumului dumneavoastră Forbidden Tale / Povești interzise și ați scris eseul introductiv la faimosul volum New Yorkul Delirant a lui Remment Koolhaas. Așa am aflat ați fost primul lui angajat în 1974, ca arhitect responsabil printre altele și pentru munca de cercetare pentru această carte celebră. Ambele cărți au apărut cu Editura Universitara „Ion Mincu” și se găsesc încă la librăria universitară.

Cum se explică ritmul acum mai încetinit al angajamentului cultural cu România?

Viața devine de fapt tot mai complexă și complicată pe cât trece timpul. Noi ne schimbăm continuu. Ne atrag mereu alte subiecte insolite, uneori surprinzătoare și chiar neașteptate.

Continui să sprijin prietenii din România și activitățile lor, dar este adevărat că într-un ritm mai lent decât acum 20 de ani, în special din cauza distanței dintre New York și București. Am stabilit noi contacte cu arhitecți din SUA, Islanda, și Coreea pentru juriile internaționale la „Ion Mincu,” și am propus cu succes o personalitate precum Franco Purini pentru titlul de Doctor Honoris Causa.

Dr. Livio Dimitriu/SUA și Dr. Hon. C. Franco Purini/Italia, împreună cu premianții proiect de teză in arhitectura la „Ion Mincu.”

Din motive personale, a avut sens ca în 2000-2002 să am o prezență de mai lungă durată în România. Am obținut prestigiosul premiu american Senior Fulbright Research Scholar care mi-a permis, cu sprijinul generos și vizionar al președintelui Emil Barbu Popescu, ca să preiau direcția primilor doi ani de arhitectură la „Ion Mincu.” Acolo unde alții au încercat dar au eșuat, am reușit aduc schimbări în modul de și în substanța programelor. Reușisem deja în 1980-1981 să fac o operație similară, sponsorizată de Guvernul Italiei, la Universitatea din Palermo, în Sicilia.

Ceea ce m-a motivat întotdeauna ține de fascinația și curiozitatea pe care am avut-o față de noile contexte culturale, care dintr-un motiv sau altul, sar peste etape de dezvoltare culturală. Aceasta dinamică a salturilor poate produce uneori surprize, precum Barocul sicilian, plin de invenție și originalitate, comparativ cu  sursa originală: Roma papală, în acest caz. Indiferent de ceea ce au pretins personalități importante precum Iorga și Blaga, pe un fundal de mândrie națională și criterii determinate politic dar nu bazate pe realități, multe din teritoriile României actuale nu au avut ceea ce se înțelege, de obicei, prin Renaștere și mai ales Baroc. România a sărit și continuă să sară peste etape de dezvoltare culturală. Speranța mea este că se poate grăbi artificial intrarea unei culturi într-o familie mai largă precum Occidentul așa cum îl cunoaștem.

Interesul ca să lucrez cu Universitatea „Ion Mincu” a fost ca să încerc să recuperez în învățământul universitar de arhitectură șansa consumată doar parțial și superficial în perioada României interbelice, legată de experimentele care s-au petrecut și continuă în Occident. Am avut succes cu schimbările de la „Mincu” din cauză că am lucrat bine, întotdeauna în spirit de echipă. Am indicat clar că toate sugestiile mele trebuie să fie continuate firesc, nu doctrinar,  în funcție de modul  în care profesorii români vor schimba eventual ceea ce am propus inițial, ca totul să se adapteze încet-încet, cu sens pentru România. Cultura trebuie transformată și nu copiată.

Începând din anul 2018 m-am concentrat pe situația în arhitectură din Coreea de Sud, pe motive similare cu cele pe care le-am avut în Sicilia și România. A fost o decizie în care eram deja angajat de câteva decenii. Am avut foarte mulți studenți coreeni la cele cincisprezece universități unde am predat pe trei continente, începând din 1978, și mai ales la școala mea privată de arhitectură USA Institute / Urban Studies and Architecture Institute activă în Nord America, Italia, și Coreea, din 1979 pană în 2009. Dedicația pentru și ajutorul continuu oferit de-a lungul a trei decenii comunității asiatice au condus firesc la o trecere a ștachetei academice de la USA Institute în 2010, „fratelui meu mai tânăr” cum se spune in Coreea, Prof. Dr. Kang Byeong-Joon. Am bucuria de atâtea decenii să văd cum au crescut în domeniul atât de competitiv al arhitecturii cei peste 3500 de studenți pe care i-am avut, pe mulți dintre ei și la masterat. Au devenit profesioniști redutabili, unii personalități de anvergură internațională.

Unii dintre coreeni și-au deschis birouri de arhitectură proprii și de succes, sau au preluat funcții de conducere în firme de arhitectură gigante cu 1.500 de angajați. Alții dintre ei au intrat în învățământul universitar de arhitectură unde au devenit șefi de departamente. Mi s-a părut logic și constructiv să inventez noi modalități de a continua să-i sprijin. Pe de altă parte, cercetările mele s-au mișcat în direcția influenței pe care Asia a avut-o în formarea culturii europene, percepută încă si astăzi prin prisma unei mentalității coloniale europene și asumpția narcisistă a unei iluzorii hegemonii culturale a Vestului față de Est.

    

 

USA Institute / Urban Studies and Architecture Institute, (Institutul de Studii Urbane și Arhitectură), Președinte Livio Dimitriu. Baza europeană (2006-2009), la Palazzo Giusti de Giardino, în Verona, Italia.

Baza europeană USA Institute (2001-2006), la Villa Pelegrini Cipolla în Castion di Costermano, Lago di Garda, Italia.

Centrul de Conferințe și Recepții USA Institute (2005), la Villa Arvedi în Cusano, Veneto, Italia.

 

Pavilionul de Expoziții USA Institute la Veronafiere, Italia.

Membri al juriului pentru Concursul International de Arhitectura USA Institute 1999: Livio Dimitriu, Vincenzo Pavan, Mirko Zardini, Vladimir Arsene, Paolo Richelli, Contele Giancarlo Pellegrini Cipolla.

Imagini ale expoziției prezentate la concurs in pavilionul de 1,000 mp, cât și expoziția marelui arhitect invitat, Peter Zumthor.

Ce fel de activități academice si culturale ați desfășurat în Coreea?

La Universitatea Inje University în Busan / Gimhae dețin poziția de Profesor Onorific cu un contract de cinci ani care expiră în 2024. Rolul meu este consultativ. Până acum am condus ateliere de arhitectură de anul I, III, IV, de anul II, III în proiect de interioare, cât și seminare la nivel de doctorat. Am susținut conferințe și am fost invitat în jurii academice la opt universități diverse în Seoul, Busan, Daegu, și Masan.

Probabil cel mai important eveniment pentru mine a fost să prezidez juriul internațional pentru arhitectură și design ambiental al ediției 2022, la Bienala de Artă și Arhitectură din Busan, care a depășit ca număr de participanți Bienala de la Veneția și oferă în plus premii extrem de generoase în lichid.

Livio Dimitriu la juriul Internațional de Arhitectură, Muzeul Național de Artă, Daegu.

 

Puneți un accent deosebit pe ambient, pe contextul istoric, urbanistic, natural, climatic, unde arhitecții propun noi proiecte. Cum s-a născut acest interes?

Interesul meu în ambient a început în 1978-1979, când am învins primul meu concurs internațional cu o Medalie de Aur pentru un proiect pe tema orașului istoric Cefalu, în Sicilia, concurând împotriva a peste 500 de firme din toată lumea.

La Bienala de la Busan anul acesta am avut ocazia să văd peste 1,500 de proiecte în secția dedicată ambientului. În final, alegerea mea personală a fost pentru un creion executat din frunze uscate și compresate, cu intenția de a salva lemnul de copac. Proiectele mari de arhitectură mi s-au părut foarte pretențioase. Energia și resursele cheltuite pentru a le executa depășesc cu mult beneficiul ambiental. Narcisismul și grandomania arhitecților trebuie domolite și de investitori, ca să nu sărăcim avuția naturii și sănătatea umană. Acest gen de atitudine megalomană este prevalent astăzi peste tot. Studiile existente nu sunt bine informate. Și nimeni nu rostește apăsat întrebarea Cui prodest?

Un alt eveniment foarte interesant pentru mine și la care am fost conferențiarul principal, a fost Simpozionul Internațional BK21 dedicat studenților la doctorat pe tema rolului social al proiectului urban și al arhitecturii. Conferința a fost sponsorizată de Guvernul Coreei de Sud și s-a desfășurat la excepționalul Hotel Paradis, în Busan.

Întâlnire oficială 2018: Livio Dimitriu cu Președintele Universității Inje, Busan / Gimhae.

 

Am avut și o întâlnire foarte productivă cu Președintele Universității Inje în cadrul căreia am schimbat cadouri tradiționale și am discutat modalități diverse pentru a stabili legături și schimburi academice cu Pratt Institute în New York, unde predau permanent din 1980. În consecință, am fost invitat să susțin o intervenție ca observator independent al performanței realizate de Inje University, făcută pentru Comisia Guvernamentală de Acreditare a Universităților din Coreea. Am avut plăcerea să descopăr că o fostă studentă a mea la USA Institute era una din membrele acestei comisii naționale.

Care este subiectul cercetărilor dezvoltate în Asia?

  

 

Carlo Scarpa, arhitect, (1906-1978). Detaliu al uneia din intrările în Cimitirul Familiei Brion Vega (1968-1978), San Vito in Altivole, Veneto, Italia.

Exemplu de tipologie „poartă de lună” sau „vedere împrumutată” în gradină chinezească.

 

Pregătesc un nou volum de eseuri despre maestrul arhitect italian Carlo Scarpa și impactul enorm pe care Asia l-a avut asupra lui, în modul de abordare a proiectelor, alegerea materialelor, și configurarea detaliului. Am învățat să apreciez tradiția arhitecturii asiatice care l-a influențat nu doar pe Scarpa, dar și pe mulți alții precum F.L. Wright, Louis Kahn, și membrii Secesiunii vieneze, și în general arta europeană a ultimilor secole. După părerea mea, suntem profund îndatorați Asiei.

        

 

Carlo Scarpa, Rio Marin Table, design 1973: Mobile instantanee / Instant Furniture (1974-1975). Prototip executat de către Livio Dimitriu pentru Carlo Scarpa.

Enzo Mari, design 1973: Mobile instantanee / Instant Furniture (1974-1975). Prototip executat de către Livio Dimitriu pentru Enzo Mari.

Livio Dimitriu for Simon Gavina, Srl: Taburet Constantin I și detaliu de asamblare. Mobila în producție începând din cca 1986.

Am lucrat cu Scarpa și alți designeri (1974-1975) care au contribuit cu propunerile lor pentru producția unei linii de mobile economice „hipiote” foarte puțin cunoscută chiar și publicului de specialitate. Apoi am continuat interesul în desenul industrial colaborând până în 1987 cu Dino Gavina, la Bologna, în Italia, a cărui companie Simon Gavina l-a avut pe Scarpa ca președinte onorific pană la moartea lui, în 1978,  care s-a petrecut, semnificativ tocmai în Sendai, Miyagi, în Japonia. 

       

 

Carlo Scarpa și Dino Gavina, cu frații designer Piergiacomo și Achille Castiglione, cca mijloc anii 1960.

Gavina cu Marcel Breuer și Maria Simoncini / parteneră în Simon Gavina Srl, cca mijloc anii 1960 .

Gavina cu Man Ray și Maria Simoncini, cca mijloc anii 1960.

Kazuhide Takahama cu Marcel Duchamp și Gavina, cca mijloc anii 1960.

 

Care este motivul pentru care v-ați concentrat recent pe studiul în Coreea de Sud și nu în China sau Japonia?

Am vizitat deja Japonia și am predat la Yokohama în anii 1989-1990. Cunosc bine Kyoto și Tokyo, arta și literatura acestei țări. China este un subiect mult prea vast de controlat; este o țară cu distanțe enorme de acoperit. Subiectul se poate studia bine folosind literatura de specialitate disponibilă și muzeele din Vest. De altfel, acesta este și cazul Japoniei, și al artei coreene, nu însă și al arhitecturii ei.

Am considerat că pot să duc la capăt cercetarea în Coreea de Sud, încadrându-mă în anul pus la dispoziție grație Departamentului de Stat din SUA, în urma câștigării concursului național pentru o a doua bursă de cercetare Fulbright Senior Research Scholar (2021-2022), suplimentată de sprijinul primit de la Acting Provost Donna Heiland si Dean Harriett Harris, amândouă de la Pratt Institute.

Motivația mea reală, dar oarecum mai esoterică, care m-a împins către Coreea de Sud are de-a face ca aceasta țară care există ca un fel de poartă între India, China, și Japonia. Budismul, de exemplu, a ajuns in Coreea direct din India,  în jur de anul 47 AD, adus de o prințesă din regatul Ayodhya, a cărei fiică Heo Hwang-ok s-a căsătorit cu primul rege Suro al Confederației Gaya din sudul peninsulei Coreei. Evenimentul descris in Samgungnyusa ilustrează prima căsătorie inter-rasială în istoria Coreei. Budismul apoi a fost transferat din Regatul Gaya în Japonia relativ simultan cu transferul care a avut loc prin China. Coreea a pus la dispoziția Japoniei cultura ceramicii, a fierului, a mătăsii, a hârtiei, folosirea calului și a scăriței de încălecat care permite tehnici de luptă extrem de eficace și au contribuit substanțial la succesul invaziei mongolilor asupra Europei. Se pare ca familia imperială japoneza a fost stabilită de către o prințesă coreeană, fapt încă negat vehement de japonezi, deși toate indiciile arheologice oferite de configurația mormintelor regale de epocă în Japonia, sunt clare. Împăratul Akihito a declarat in 2001 că în textul istoric Chronicles of Japan, mama Împăratului Kammu (Niigasa) este o descendentă a Regelui Muryong din Regatul timpuriu Baekje, Coreea. Shoku Nihongi menționează că Niigasa (720–790) este un descendent al Prințului Junda, fiul lui Muryeong, mort în Japonia în 513. (Nihon Shoki, Capitolul 17).

Pentru a înțelege bine influența Japoniei asupra culturii europene, cred că un cercetător este obligat să înțeleagă rolul de „poartă” și „filtru” transformativ pe care î-l joacă Coreea în zona ei geografică. Acesta este motivația mea de cercetare pentru a studia Coreea. În consecință, îmi permite să înțeleg mai bine arhitectura lui Carlo Scarpa și raportarea operei sale în primul rând la Japonia și oarecum la China.

Am impresia că propuneți o interpretare a rolului Coreei care apare să concureze cu importanța altor țări din zona geografică Sud-Estul Asiei...

Ați intuit foarte bine pericolul ascuns în orice efort de cercetare, mai ales dacă rezultatul aparține unui localnic sau unui fanatic străin. Este ușor să creezi impresia că o cantitate enormă de lucruri esențiale provin din cultura respectivă. De obicei, nimic nu este mai departe de adevăr, dacă exagerezi pe această direcție deși întotdeauna există un dram de veridicitate ascunsă acolo. Cercetătorul are datoria de fi extrem de atent și să încerce să separe ficțiunea de un adevăr bazat pe probe concrete și irefutabile.

Ar trebui să acceptăm că globalismul a existat întotdeauna. Este suficient de menționat imperiul lui Alexandru cel Mare care a influențat chiar și țari atât de îndepărtate de Macedonia precum Coreea. Sau alternativ, impactul Imperiului Mogul originar în părți foarte izolate ale Asiei dar care a reușit să străbată până în aproprierea Europei. Nu mai vorbim de cazul Imperiului Roman sau al Islamului, sau de rolul Veneției de punte și contact între Europa și Orient.

De exemplu, se vede că tiparul cu litere mobile de metal a fost introdus în Europa din Asia îndepărtată, iar  Guttenberg doar l-a ajustat și l-a propagat în Vest, în jur de anul 1450. De obicei nu se menționează sursa asiatică a invenției. De exemplu, China în jur de 1040 în perioada Dinastia Song de Nord, a început să folosească sistemul pentru tipărire de cărți cu litere mobile de porțelan, și a tipărit pe hârtie cu elemente de cupru după 1161. Dar Coreea este țara care a produs, în 1377 prima carte care există efectiv Jikji, cu tipar mobil metalic, în perioada Dinastiei Goryeo. Despre alte cărți tipărite nu avem nici o dovadă, doar poveștile despre ele.

Una din marile probleme ale țărilor relativ mici precum Coreea dar mai ales România, este că își construiesc complexe de inferioritate inutile, exprimate prin exagerări grosolane legate de contribuții reale sau fictive la cultura mondială. Adevărul este că toate culturile mici au suficientă dovezi cu privire la contribuțiile lor reale. Nu este nevoie de ficțiuni.

În Coreea mi-a fost dat să citesc un volum al cărui autor, considerat important acolo, care amestecă din nefericire adevărul cu exagerări și alteori fabulații total absurde legate de importanța culturii coreene la nivel mondial. Asemenea exagerări distrug credibilitatea unei națiuni, a oricărei națiuni. Nu e cazul ca să susținem că Imperiul Roman se trage din daci.

Adevărul este totdeauna suficient pentru mine.

Ca să răspund direct la întrebare: Coreea are un rol important dar nu dominant în zona sa geografică.  Occidentul, dar și Orientul, au ignorat rolul Coreei din motive diverse. Pană la un anume punct, situația rămâne neschimbată.

Motivele sunt multiple. Istoria Coreei este povestea unor invazii nesfârșite, distrugerea și jaful patrimoniului cultural, și tentativele de ștergere a identității naționale de către străini.

Singura excepție a fost o puțin cunoscută sau discutată decizie fundamentală și vizionară, luată de forțele armate americane după ce s-a încheiat Războiul Coreean în 1953; de a înființa primul Muzeu National al Coreei, cu bibliotecile, centrele de cercetare, și întreaga infrastructură necesară pentru a reconstrui identitatea națională. Muzeele naționale, instituțiile serioase de cercetare ale culturii naționale, cărțile de referință în domeniu, construiesc imaginea unei culturi și demnitatea ei națională și internațională. Nu ficțiunile, exagerările și complexele de superioritate. 

Lumea se plânge în general de influența Americii, învinovățind-o de toate păcatele, între care s-ar număra, și pierderea tradițiilor.

Se pretinde constant că țările care intră in zona de influența a Americii preiau multe aspecte negative ale culturii SUA. Nu cred că există vreo țară care nu se plânge de asta. Personal, mi se pare extrem de pueril. Nimeni nu forțează pe nimeni, in special când este vorba de cultură, ca să se preia vreun aspect pozitiv sau negativ, fără să tenteze să-l transforme și adapteze la realitățile specific locale. Acesta este cazul, de exemplu, al unei Franțe care se lamentează constant de impactul negativ al culturii engleze și americane. La fel sună lamentările și în România. Dar o omenii sunt liberi să adopte ce doresc și ce cred că au nevoie. Ei acționează pe măsura capacităților lor de discernământ. și de nevoi reale. „Importurile” fără ajustări legate condițiile locale nu au nici un sens real. Presupun că vina este a celor care „primesc” fără a-și exersa spiritul critic, și nu celor care „dau” în buna credință. Nimeni nu-i obligă pe români să renunțe la mărțișoare, iie, Dragobete și să concentreze viața lor pe Valentine Day.

Coreea din nefericire nu este o excepție. Noua generație tinde din ce în ce mai mult spre ignorarea tradiției culturii și a obiceiurilor. Tinerii nu înțeleg că dacă nu ai un „părinte,” un trecut, nu este posibil să-ți construiești un viitor al tău personalizat, care sa evite greșelile precursorilor. Este foarte surprinzător mai ales că vorbim de o țară în care cultura locală a fost efectiv ștearsă în special de violența ocupației japoneze din anii  1910-1945. Mai ales când te gândești cât de mulți coreeni și-au dat viața pentru libertate. Am decis să vizitez monumentele dedicate luptătorilor coreeni pentru independență, toate cimitirele militare și alte monumente care împânzesc Coreea. Sunt foarte multe. Am lăsat câte o floare pretutindeni. Am fost impresionat că peste tot am găsit buchete proaspete de flori aduse evident de localnici. Fiecare cultură supraviețuiește prin cultul memoriei.

Ați petrecut aproape un an în Coreea. Ce fel de oameni ați avut ocazia să întâlniți?

Mă bucur nespus că mă întrebați despre oameni. O națiune este construită în primul rând din materialul său uman.

Coreenii sunt extrem de calzi, primitori și generoși. O vânzătoare simplă și evident săracă, într-un magazin oarecare la Seoul, când am întrebat-o unde aș putea cumpăra un lucru anume, greu de găsit pentru un străin, pur și simplu a cerut voie la superior să-și ia imediat o după amiază liberă neplătită ca să poată să mă însoțească. La Busan, un om de afaceri budist, Președintele Michael Young al companiei IMS Corp. specializată în carbon fiber, pe care l-am cunoscut întâmplător m-a însoțit cu mașina și m-a introdus în fiecare weekend, luni de zile la rând, la diverse temple în munți unde mi-ar fi fost imposibil să ajung de unul singur. A venit de multe ori fără familia sa în aceste voiaje lungi și grele.

Coreenii sunt temperamentali și, spre deosebire de Japonia, de exemplu, nu au probleme să-și exprime emoțiile. În Japonia, treaz sau beat criță, omul niciodată nu dezvăluie ceea ce simte sau gândește. În Coreea, ambele sexe se îmbată crunt din cauza unei enzime care le lipsește genetic, și uneori fac anume acest „exces bahic” doar atunci când doresc să-și exprime eventuale plângeri sau nemulțumiri unul față de altul. Dar este de neconceput și foarte nepoliticos ca o persoană să se plângă, când este treaz. 

Rasa este foarte frumoasă: bărbați, femei și copii în mod egal. Este destul de greu să găsești o persoană ale cărei trăsături te deranjează estetic.

Tenul oamenilor este perfect, mătăsos, de o culoare alb-fildeșie... Probabil totul are legătură cu dieta tradițională bazată pe verdețuri, totdeauna proaspete, tot felul de rădăcini și plante culese de prin păduri, pește, orez. Obezitatea este un fenomen rar în Coreea. Carnea se consumă de obicei în cantități care în Vest ar fi considerate absolut minuscule. În Texas sau Argentina, de exemplu, adeseori o friptură are un kilogram de carne; o porție „mare” în Coreea are exact 150 de grame. Grăsimea este tăiată cu răbdare și în mod laborios, și gătită în așa fel încât ce mai rămâne este eliminat aproape total. Fructele sunt extrem de gustoase. Dulciurile sunt puține, fără zahar, pe bază de orez, și în general sunt servite doar la ocazii speciale, în cursul anului.

Ați făcut cercetare prin biblioteci și librarii, citind cărți... Dar ați vizitat muzee și locuri istorice. Ați predat, ați participat la multe jurii, ați ținut conferințe, ați publicat articole...

Mulțumesc ca mă „aduceți pe calea cea bună”... As vrea sa va spun câteva cuvinte despre educație si importanța extraordinară care i se acorda in Coreea.

Învățătorul în Coreea ocupă al doilea loc, în ierarhia socială, după Împărat și înainte de părintele biologic. Educația este elementul cel mai important de obținut în viață. Ascensiunea socială în Coreea s-a bazat pe educația, care permitea unei persoane de origini oricât de modeste să ajungă până la cel mai înalt nivel in societate. De exemplu, eroul național al Coreei era un simplu țăran pe nume Yi Sun-shin, care a reușit să avanseze prin luarea de examene succesive, administrate de guvern pană când a ajuns la poziția de amiral. Se pare că el a fost inventatorul primei nave blindate din lume, supranumită „broasca țestoasă,” lansată pe 15 mai 1592, și urmată de producția unei întregi flote. Cu ajutorul acestor nave, coreenii au învins 16 bătălii din 16, și au distrus definitiv flotele de invazie japoneze (1592-1598) ale lui Toyotomi Hideyoshi în bătălia de la Chilcheollyang condusă de Won Gyun, întârziind ocupația colonială de către Japonia a Coreei pentru câteva sute de ani, pană la 1905, ocupație care s-a încheiat în 1945.

Replică la scară redusă 1:4 a unei nave blindate medievale coreene, la origine lungă de aprox. 40 metri, de tipul  „broască țestoasă” (Geobukseon). War Memorial of Korea Museum, Seoul.

Acest sistem de „democratizare” a societății, lansat la 1443, a fost posibil doar prin efortul personal al regelui savant Sejong cel Mare din Dinastia Joseon, care a inventat miraculosul alfabet coreean, unic în lume. Sistemul este format din doar câteva trăsături, printre care o bară verticală, o liniuță orizontală sau verticală, și un cerc. Combinațiile între aceste elemente permit vizual identificarea și pronunțarea cuvintelor. Ideea generală este similară limbajului de programare de astăzi, format doar din două simboluri.

Noul alfabet a oferit oricărei persoane posibilitatea de a învăța să scrie, să citească, și să pronunțe corect limba coreeană în mai puțin de două ore de efort. Limba și scrisul chinez au continuat în paralel, dar din ce în ce mai mult ca o afectație a clasele conducătoare. Alfabetul coreean a constituit o revoluție socială și a contribuit enorm la unificarea națiunii, aducând prosperitate și posibilitatea de a avansa bazată pe meritocrație, așa cum specific a fost menționat oficial acest deziderat de către Regele Sejong. Analfabetismul a fost practic eliminat în câteva zile în întreaga națiune. O zicală a epocii spune: "Un om inteligent poate învăța alfabetul înainte de prânz; dar chiar și un dobitoc î-l poate învăța în zece zile.”

Proclamația Regelui Sejeong, Hunmin Jeong-eum Eonhae, care anunță poporului introducerea noului alfabet.

 

O țară are oamenii și cultura lor, dar și peisajul ei specific. Ce ne puteți povesti despre Coreea în acest sens?

Peisajul Coreei este constituit aproape exclusiv din munți care formează un neîntrerupt poem. Nu este de mirare că de milenii localnicii au cultivat șamanismul. Este o credință milenară antecedentă budismului, propunând că totul în natură are un suflet cu care se poate comunica: munții, pietrele, copacii, animalele, pasările, peștii, cât și omul în sine. 

Sorbind un pahar de ceai de rădăcini de pădure și scoarțe de copaci, într-o casă la țară, priveam cu mintea dusă peisajul înrămat de grila de lemn tradițională acoperind pereții exteriori. Mi-a trecut prin minte că aș da orice arhitectură pe care o cunosc în schimbul acelui peisaj cu pinii și stâncile pe care le vedeam. Muntele din fața mea, precum profilul majorității munților din sud pe care i-i cunosc cel mai bine, prin forma lor antropomorfă și molcomă, sugerează adeseori sânii și umerii unei tinere localnice, dar la o dimensiune gigantă, o tânără femeie întinsă la odihnă în peisaj. Am avut impresia că peisajul îmi ține companie. În grădina din jurul casei, un par de lemn avea în vârf o formă vag reminiscentă care amintea de o vietate cu aripi. Este și acesta un element șamanist cu rolul de a proteja satul sau de a situa locul sub bune auspicii.. O pasăre aproape miniaturală, foarte colorată, se așezase deasupra păsării de lemn și ciripea continuu la momentul acelui apus de soare. M-am simțit total în pace cu mine însumi.

Respectul față de peisaj și natură se reflectă în infinite aspecte ale culturii. Fiecare petec de pământ, indiferent cât de mic, este cultivat nu doar din necesitate ci și din respect. Am fost uluit de o călătorie de câteva ore în automobil, începând la Busan la extremitatea din sud a peninsulei, și până la capitala Seoul la marginea de nord a țării. Am observat că pe ambele laturi ale autostrăzii ultra-moderne există un zid continuu de tufe de trandafiri cățărători, cu armate de femei aflate la pensie care le îngrijeau voluntar.

Natura este considerată un trup pe care omul trebuie să-l respecte și să-l cultive. Este un concept șamanist adoptat de versiunea locală a budismului, și apoi de Confucianismul care a urmat. Așa se explică de ce coreenii au atâta grija de tenul lor, de păr, de danturile lor impecabile, și urmăresc un regim de igienă absolută. Corpul este tratat ca o grădină moștenită de la părinți. Pentru mii de ani, a fost de neconceput să-ți tai părul și să-l arunci. Actul era considerat o insultă adusă familiei. Ceea ce a fost primit la naștere trebuie respectat în perpetuitate.

Arta costumelor, vestimentația, culorile fac parte dintr-un cod străvechi la care noile generații se mai raportează?

Ceea ce există înăuntrul corpului este privit ca un domeniu extrem de privat, precum interiorul unei case. Sufletul locuiește acolo. Așa se explică de ce, mai ales femeile, își acoperă gura deschisă când râd, mănâncă, uneori chiar și atunci când vorbesc. Femeile evită de a se bronza la soare ca să rămână albe așa cum -au născut, dar și ca o expresie a pudorii. Este greu să găsești femei în costum de baie pe plajă, și bikini este aproape inexistent. Cultul contemporan al pielii, la ambele sexe, este împins la paroxism. O cutiuță de cremă de față - adevărul este că produsele sunt de calitate excepțională - poate costa cât un costum de haine de lux.

Este uneori greu de deosebit între băieții și fete dacă nu ar exista diferența de îmbrăcăminte. Frumusețea la bărbați și ea este legată de o veche tradiție. În jur de anii 500 AD, gărzile personale ale regilor erau inițial formate exclusiv din femei, alese pe criterii de inteligență, educație, și frumusețe. Femeile erau considerate luptătoare feroce cu mare rezistentă fizică inclusiv la tortură în cazul că erau luate prizoniere. După un secol, obiceiul s-a schimbat din cauza certurilor constante între femei pe subiect de companie masculină. Ele au fost înlocuite cu gărzi de tineri bărbați aleși pe aceleași criterii precum femeile înainte, dând naștere eventual la o pătură socială specială și extrem de respectată a populației, așa-numita elită „yangban.” Membrii echipelor de muzică K-pop, frumusețea lor, atenția la îmbrăcăminte și grija pentru aparența fizică, dar și extrem de rigida disciplină personală și profesională care îi caracterizează, continuă tradiția yangban, ajustată la vremurile noastre.

Este surprinzător că și în ziua de astăzi vezi tinere femei, precum asistenta mea universitară în Coreea, care avea un metru și cinzeci de centimetri înălțime și apare foarte firavă, dar la vârsta de 26 de ani deține gradul 5 cu centură neagră în felul de lupta tradițională taekwondo. M-am distrat s-o observ „pedepsindu-l” pe prietenul ei, dacă el făcea vreo greșeală oarecare social-vorbind, cu câteva lovituri bine plasate pe sub masă și în ascuns. Trebuie spus că femeile coreene sunt extrem de puternice și conduc totul de fapt dar în mod foarte discret. O zicală de pe vremea ocupației țării de către japonezi descrie succint caracterul femeilor într-o națiune de fier. Se spune că „O coreeancă valorează cât doi ofițeri Japonezi.” Dacă era supusă unei tentative de siluire de către japonezi, femeia își scotea acele din coc și părul îi cădea pe umeri. Acele erau folosite ca să-i înjunghie imediat pe agresori. Ea era omorâtă pe loc de alți soldați. 

    

Arhitecta Jiwon Lim în costum tradițional hanbok pe fundalul curților interne ale Palatului Regal Gyeongbok din Seoul.

Poeta Doina Uricariu și Livio Dimitriu: Un selfie în costume regale coreene din perioada Dinastiei Joseon, la Palatul Regal Gyeongbok din Seoul.

 

Costumul tradițional hanbok se poartă și astăzi, mai ales la ocazii speciale în viața familiei sau a națiunii, dar și zilnic. Generația mai tânără a început să privească costumul tradițional cu mentalitatea și cu un soi de afectare similară celei a turistului care se plimbă prin istorie. În jurul palatelor și grădinilor regale există numeroase dughene care închiriază aceste costume la doritori. Ei pot astfel trăi fantezia de a fi devenit pentru o zi personaje precum cele aflat în dramele istorice la televizorul coreean. Este greu de estimat dacă popularitatea portului astăzi se datorează dorinței irezistibile de a lua un selfie, sau dacă reflectă un genuin respect pentru istorie și tradiție.

Aceste extraordinare costume sunt de fapt greu de croit și în consecință extrem de scumpe. Paleta tinde către pasteluri sau culorile naturale ale materialului nevopsit. Hanbok proporționează corpul uman și-l „corectează” aducându-l la o formă considerată ideală: picioarele de obicei scurte apar acum alungite, sânii mici sunt exagerați de cusătura orizontală a hainei deasupra sau dedesubtul lor, și atenția vizuală se concentrează asupra feței personajului și nu pe corpul în sine. Femeia ascunsă sub forma costumului gonflat datorată infinitelor straturi de materiale fine și ușoare, devine un dar secret, atent împachetat în mătase, in, și borangic.

Povestea hainelor hanbok se desfășoară în paralel cu ideea casei tradiționale hanok. Unul din principalele materiale este hârtia, o artă dezvoltată în Coreea în paralel cu imperiul Chinei, și apoi transferată în Japonia. Hârtia este înrămată în grilele de lemn ușor auriu, formând pereții externi și interni, glisanți și translucizi, care lasă o lumină blândă să pătrundă la interior. Acest aspect al culturii coreene odată ajuns în Japonia a produs mult mai cunoscutul sistemul de pereți glisanți shoji apreciat de occidentali. Dar în Coreea pereții externi de hârtie pot bascula și pe verticală, un aspect rar întâlnit în Japonia. O casă coreeană, templu, sau palat, este de fapt un fel de cadou împachetat, un dar, învelit cu grijă, în straturi succesive de hârtie, la exterior dar mai ales la interior. Casa devine un cadou de spațiu.

Hârtia acoperă adesea și podeaua sub care se afla un unic sistem milenar de încălzire cu aer cald. Uneori suprafețele de hârtie sunt „tatuate” cu texte caligrafiate sau desene simple. Acest aspect de tatuaj a devenit mai evident in perioada ocupației japoneze, când sărăcia a impus reciclarea foile de ziar cu textura tipărită. Este un remarcabil exemplu de preocupare față de ambient, este o alegere dictată de considerente reale, practice și economice. Asemenea alegeri nu au nici o legătură cu afectările intelectuale și materiale, de obicei extrem de scumpe, care sunt de fapt anti-ambientale, dominând ,astăzi, multe din eforturile pe acest subiect, din păcate. Obsesia coreeană cu suprafețe albe, neutre, fundaluri pe care se poate picta, este evidentă în machiajul inițial făcut din faină de orez, pe care se pot caligrafia minimal accente precum ochii, cu doar cu o minimă folosire a culorii pentru buze și mai ales obraji, la ocazii speciale precum ceremonia de nuntă, de pildă. Este ca și cum cerneala pensulei de machiaj este înmuiată în călimara ochilor negrii ai femeii.

Folosirea culorilor în Coreea a fost extrem de reglementată prin lege. Nerespectarea legii putea duce la  pierderea capului. Societatea a reușit astfel să evite kitschul. Cunosc doar un singur alt exemplu, precum acela al Veneției medievale. La cererea publicului, alergic la un circ al culorilor, s-a aprobat o lege care a guvernat schema decorării, acceptabilă pentru o gondolă folosind doar negru, roșu, și aur.

  

 

Templul Beomsa, fundat de Maestrul budist Ui Sang în 678 A.D. Poem caligrafiat direct în piatra munților, lângă un „izvor magic.”

Templul Jangansa, fundat de Maestrul budist Wonhyo-daesa în 673 A.D. Divinități sculptate direct în piatra munților.

 

Peisajul devine un fel hârtie, un material pe care se poate caligrafia.

Nu este doar agricultura care caligrafiază cu atenție orice suprafață indiferent cât de minimal productivă. Nu este doar arhitectura care caligrafiază construitul în peisaj. Stânca munților devine un prilej de construcție poetică, cu reprezentări ale lui Buddha dar și cu suprafețe de piatră parcă miraculos pregătite pentru a prelua caligrafia unor poeme extraordinare inspirate de peisajele superbe înconjurătoare. De mii de ani, clasa nobiliară în peregrinajelor membrilor ei prin tară a produs un număr enorm de sofisticate „graffitti” medievale care nu au nimic de-a face cu versiunea contemporană ce vandalizează fără nici un sens anume orașele noastre în ziua de astăzi. Uneori bolovanii din apa unui rău de munte sunt acoperiți de nenumărate poezii, ca un fel de bibliotecă naturală în aer liber. Se continuă astfel un obicei care a generat un număr enorm de hârți celeste extraordinar de precise, săpate cu uluitoare exactitudine în lespezile orizontale ale dolmenelor megalitice din Epoca de Bronz. Coreea are zeci de mii de dolmene; este cea mai mare concentrare de dolmene din lume. Efortul de a elogia natura este paralel cu tradiția de a tăia imagini ale lui Buddha în munți cu greu accesibili, în mijlocul sălbăticiei pădurilor nesfârșite ce acoperă țara. Respectul pentru poezie, literatură în general, și adorația cuvântului caligrafiat este difuz în Asia. De exemplu, unul din cele mai semnificative temple Budiste în Hanoi, în Vietnam, este „Templul Literaturii” / „Văn Miếu,” dedicat lui Confucius, construit în 1070 A.D. de Împăratul Lý Thánh Tông. La acest templu a fost fundată prima Academie Imperială a Vietnamului „Quốc Tử Giám,” în 1076. Nu cunosc nici-o o altă cultură unde literatura mai inspiră un respect cvasi-religios.

Templul Literaturii „Văn Miếu,” 1070 A.D., Hanoi, Vietnam.

 

Cum foloseau materialele coreenii în arhitectura tradițională, în arta și decorarea obiectelor?

Obsesia cu folosirea „normală” a materialelor și reciclajul pare a domina esența arhitecturii și designului coreean. Există o absență de preocupare cu permanența arhitecturii. Ea este înlocuită de o conștientă viziune a naturii tranzitorii a efortului de a construi, așa precum a fost codificat în șamanism și budism. Forma naturală a unui bolovan de piatră este adeseori menținuta in construcție. De la începuturile arhitecturii in Coreea, forma naturală a unui trunchi de copac este prelucrată doar minimal pentru a produce o coloană de templu. In Japonia, sub influenta unor maeștri precum marele poet Sen no Rikyu (1622-1671), aceasta atitudine a devenit un instrument formal in arhitectura pavilioanelor de ceai începând din secolul 17.

  

 

Coloana in Nakabashira, Shokin-tei, Palatul Imperial Katsura, Kyoto, Japonia, (sec. 17).

Coloana in Kanzo-yashiki, Prefectura Yamanashi, Japonia (sec. 18).

 

Cioburi de oale sau țigle sparte sunt recuperate și încastrate vizual în construcția zidurilor. Cioburi de vase scumpe sunt recompuse în rame de argint sau alamă dând naștere la cutiuțe superbe. Orice petec de textilă, colorat sau nu, este tăiat cu grijă și cusut cu alte petece în așa fel ca să formeze acoperitori pentru cadouri sau transport de cutiuțe cu mâncare. Aceste asamblaje de petece ușor înving o comparație cu picturile lui Piet Mondriaan sau Paul Klee. Diverse tehnici de compoziție sau moduri de a folosi aceste textile „reciclate” poartă nume diverse: bojagi, jogakbo, etc.

    

Zid de lut cu inserții de materiale reciclate, Coreea.

Maramă coreeană asamblată din petece și folosită pentru ambalare de pachete.

Piet Mondriaan, Compoziție cu un mare pătrat roșu, galben, negru, gri și albastru, (1921).

 

Preocuparea cu reciclarea materialelor cu siguranță este rezultatul sărăciei dar și a respectului față de natură. De exemplu, scoicile au compus o parte din dieta milenară a coreenilor. Au format în timp dealuri de gunoi datând din epoci preistorice. Sideful lor, în special cel de la scoicile abalone, este folosit cu mare grijă în foi extrem de fine, decupate în motivele decorative protejate cu un finisaj de lac natural transparent, caracteristic obiectelor foarte prețioase de folosință feminină sau casnice, și mobilierului tipic și absolut minimal al casei.

   

 

Interiorul unei scoici abalone.

Cutie de lac decorată cu incizii de sidef de abalone și sidef argintiu.

 

Cum se raportează arhitectura la natură?

Se respecta întotdeauna „sufletul” obiectului.

A excava un teren pentru a construi era o acțiune evitată în Coreea tradițională. Se construiește „deasupra” condiției naturale a terenului. A „excava” ar însemna să se construiască „în” condiția naturală, deci a viola „spiritul” care locuiește muntele. Natura este recunoscută ca atotputernică: omul trebuie doar să o respecte să-i urmărească cu atenție regulile.

    

Vedere aeriană, Templul Bulguksa (751 AD), în Gyeongju.

Grota artificială Seokguram (Sec. VIII) lângă Templul Bulguksa, în Gyeongju.

Intrarea principală, Templul Bulguksa, în Gyeongju.

Exemplul cel mai clar este complexul de temple budiste Bulguksa (Țara lui Buddha) și grota Seokguram in Gyeongju, prima capitală a Coreei sub Dinastia Unificată Silla. Monumentele sunt considerate cele mai importante locuri din budismul Coreean. Bulguksa este construit exclusiv prin adiție de blocuri de piatră care formează platforme pe care s-au ridicat templele de lemn. Seokguram este o grotă artificială dedicată lui Buddha Sakyamuni.

Cuvântul „grotă” sugerează „excavație,” care nu este de loc cazul aici. Planul complexului Bulguksa este format din curți compuse simetric la nivel individual ca toate templele asiatice de acest gen. Mai greu de notat este faptul că aceste curți sunt conectate asimetric prin scări poziționate la colțurile spațiilor. Scările sunt necesare din cauza curților care ocupă platforme într-un constant crescendo topografic. Simetria curților este în contrapunct cu asimetria acceselor dintr-o curte în alta, și raportul asimetric al curților în contextul peisajului. Acest dans al compoziției exprimă extremul respect coreean față de caracteristicile peisajului muntos și este greu de găsit în complexele de temple japoneze. Probabil doar accesul la faimosul Templul Ise din Japonia este asimetric față de ansamblul arhitectural.

Un exemplu de o extraordinară claritate formală este oferit de cele trei pavilioane de plăcere ale Palatului Regal Donggung pe lacul artificial Anapji / Wolji, (674 AD, Regele Munmu / Dinastia Silla), aflat în vecinătatea Palatului Banwolseong, în Gyeongju. Grădina urmărește un prototip chinez popular la acea epocă. Situl măsoară 180 m pe axa nord-sud și 200 m pe axa est-vest. Partea rezidențială ocupă latura de vest al lacului artificial,  animată de către trei insule intenționat construite la dimensiuni diferite, una față de alta. Lacul separă rezidențele de partea est care este ocupată a de o grădină artificială ce apare ochiului ca și când ar fi naturală.

 

Axonometrie a complexului format din Palatul Donggung și lacul Anapji / Wolji, (674 A.D.), în Gyeongju.

Vederi aeriene, Palatul Donggung și lacul Anapji.

 

Fiecare dintre pavilioane privește către una din insule. Insulele devin echivalentul peisagistic al pavilioanelor. Configurația lacului oferă mici golfuri în spatele fiecărei insule, precum palatul există ascuns în spatele pavilioanelor. Arhitectura și peisajul devin analogice. Doar materialele sunt diverse.

Acest joc între „plin” și „gol” produce un sens de mister, de umbre parțial ascunse, atunci când peisajul este admirat din pavilioane. Dimineața lumina soarelui cade pe grădină; la apusul soarelui, lumina scaldă arhitectura pavilioanelor. Strategia umbrelor este identică cu cea folosită de către De Chirico: umbra provine de după colțul unui spațiu urban, anunță o prezență dificil de identificat, și provoacă un sens de curiozitate și anticipație.

Pavilioanele care privesc spre grădina Palatului Donggung pe lacul artificial Anapji.

Una din insulele artificiale pe lacul Anapji.

Giorgio De Chirico, Misterul și melancolia unei străzi, (1914).

Cele trei pavilioane de plăcere ale Palatului Regal Donggung pe lacul artificial Anapji, în Gyeongju.

 

La templul Maneosa, (1180 A.D.), ridicat de Regele Myeonjeong, în Miryang, un modest lăcaș de cult șaman plasat alături de clădirea principala a templului budist, conține o rocă enormă de diorit într-un spațiu foarte strâmt. Imaginea surreală aduce aminte unui ochi european de picturile lui Magritte.

Valea aflată dedesubtului templului este acoperită de un „torent” de bolovani de piatră gabbro și diorit. Atunci când sunt loviți ei produc sunete asemănătoare celor produse de clopotelor budiste. Legenda descrie cum fiul Regelui Mărilor s-a îndrăgostit de o muritoare și a decis să trăiască pe uscat. A fost acompaniat de o armată de pești-muzicieni în armură de fier. Odată ajunși pe pământ au fost transformați cu toții în bolovanii care astăzi se găsesc la acest templu. Bolovanul gigant îl reprezintă pe prințul ascuns în lăcașul șaman. Este o plăcere să observi copilași dar și adulți care se bucură nespus de sunetele de clopot produse de aceste pietre magice. Armurile războinicilor de odinioară mai cântă și astăzi...

  

Templul Maenosa, (1180 A.D.), ridicat de Regele Myeonjeong, în Miryang. Interiorul lăcașului șamanist.

„Fluviul” de bolovani de gabbro și diorit care când sunt loviți produc un sunet asemănător celui produs de clopotele budiste.

 

Ați vorbit in termeni de șamanism, budism si confucianism. Care este de fapt raportul cu religia in Coreea?

Religia, așa cum este înțeleasă de obicei Occident, nu este simplu de înțeles în Coreea unde un cuvânt mai potrivit ar fi „spiritualitate.” Dacă întrebi un coreean ce religie are răspunsul pare aproape întotdeauna ambiguu. Nașterile, căsătoriile, botezurile, decesele, și cultul strămoșilor, tind sa urmărească ritualurile budiste. Șamanismul predomină când este vorba de boli și de sfaturi pe tot felul de subiecte. Pe de altă parte, multă lume aparține în plus la diverse versiuni ale creștinătății. Acest amalgam este foarte practic și confortabil pentru un coreean: fiecare rit oferă o soluție optimală, și nici un rit nu poate răspunde la toate probleme care apar în viață.

In pofida aparențelor, budismul nu este considerat în mod necesar ca o religie. Este mai mult un cod de comportament etic. Nu este de mirare că a fost urmat în istorie de confucianism, care în mod declarat oferă reguli de comportament cu scopul de a asigura armonie și stabilitate în societate.

Creștinii sunt priviți cu oarecare suspiciune dar fără animozitate, pur și simplu din cauza prozelitismului lor agresiv cât și a unui grad de violență fanatică inexplicabilă în ziua de astăzi mai ales în cadrul unei națiuni atât de pașnice. Multe temple budiste au fost incendiate de către creștini, într-o istorie recentă.

    

Livio Dimitriu cu un nou prieten călugăr budist, de Ziua lui Buddha la un schit in Miryang.

Mic lampion de hârtie colorată în formă de lotus, ofrandă executată manual și rapid de către vizitatori la temple.

Mandala asemănătoare unui labirint in incinta unui templu.

 

Am avut impresia de câteva ori că budismul continuă să apeleze la o incorporare de noi elemente, în felul în care funcționează astăzi. La un moment dat, am notat un labirint construit din plăci de piatră pe pardoseala unei curți interne la unul din templele pe care le-am vizitat. Este adevărat că un labirint este similar unei mandale, dar totuși am fost surprins. De ziua de naștere a lui Buddha am observat o mulțime de copilași țipând de bucurie atunci când spălau cu apă de izvor de munte o statuetă a lui Buddha Copil în curtea unei templu minor. În ambele cazuri, nu am reușit să obțin un răspuns clar de la sihaștrii locului cu privire la aceste elemente, dacă sunt  tradiționale sau nu.

De sărbători curțile templelor sunt pline de enorme și spectaculoase flori de lotus aduse ca ofrande de către localnici. Lotusul are o semnificație specială in budism: această minune de floare crește majestoasă din nămol, ca și omul care reușește să se elibereze de condiția sa inițială.

O grilă de sârmă formează un plafon suspendat deasupra spațiului sacru la aer deschis. Pe acesta structură modestă sunt suspendate lampioane sferice de hârtie pe care sunt caligrafiate diverse cereri de ajutor adresate lui Buddha.

  

Lampioane de hârtie în curtea unui templu.

 

În timpul zilei, lampioanele proiectează pe pardoseala de piatră un desen de umbre delicate rotunde sau eliptice, schimbătoare în funcție de mișcarea soarelui, parcă desenate cu cerneală neagră dar diluată în gradații de griuri. Umbrele devin încă și mai dramatice atunci când se mulează pe corpurile vizitatorilor îmbrăcate în costumele policrome tradiționale.

Seara, lanternele devin mii de puncte de lumină în dramatică concurență și dialog cu stelele de pe cer.

Ați reușit să aveți și angajamente profesionale în arhitectura în timpul șederii în Coreea?

Am avut norocul unei introduceri la un doctor coreean, Kim I Su, care mi-a comandat un studiu preliminar pentru un Centru Cultural și Club de Tineret pe un sit extrem de romantic, plasat pe o faleză foarte înaltă și dramatică care privește golful Busan. Problema m-a interesat în special din cauza zonei, neglijată la acest moment dar în creștere vertiginoasă datorită unui complex enorm de clădiri de locuit în curs de construcție. Pe de altă parte, fiind vorba și de tineri, acest studiu mi-a permis să verific validitatea percepției mele legată de nevoile lor curente în Coreea contemporană.

Un alt proiect are de-a face cu o mică lampă de masă botezată „Yangban,” concepută specific pentru restaurantul și barul acestui club. Această minusculă propunere exprimă modul în care văd designul. Toate componentele se găsesc deja în comerț, dar felul în care aceste elemente „găsite” sunt alese și apoi recompuse poartă la un obiect de originalitate unică. Metoda este cea de „readymades” a lui Marcel Duchamp, care a fost probabil cel mai important contribuitor și inovator, la arta și arhitectura ultimului secolul. Impulsul inițial pentru aceasta lampă a fost rezultatul unei oarecare nemulțumiri pe care am avut examinând proiectele de design ambiental la Bienala din Busan. În plus, nu mi se pare corect doar să-i critici pe alții. Am dorit să văd dacă sunt în stare să fac ceva mai bun.

Cu siguranță multe din aceste lucruri extraordinare pe care le-ați povestit despre Asia și Coreea in acest interviu vor fi incluse și elaborate în volumul la care lucrați, Carlo Scarpa și Asia. Ce altceva ne mai puteți dezvălui acum despre acest volum?

V-aș îndemna să citiți volumul care ar trebui să apară în engleză în SUA, în 2024, inclusiv pe Amazon în format tipărit, dar și „kindle.”

Titlul provizoriu la acest moment este Janus the Other / Ianus celălalt. „Janus” era la Romani un zeu minor, care răspundea  de intrare, de „poartă” și de „cămin” în sensul de „familie.”

Ceea ce știți ca mă interesează este rolul Coreei, înțeles ca o poartă dar și un cămin, în cultură, legat mai ales de impactul pe care Asia l-a avut asupra culturii occidentale, în pofida ignorării și relativei ignoranțe eurocentrice pe acest subiect care au prevalat pană acum. Și care, relativ vorbind, par să domine în continuare...

Sincera mea speranță este să fiu capabil, prin acest volum la care lucrez, să continui să aduc o contribuție la combaterea preconcepțiilor care ne opresc să învățam unul de la altul.