„«Ioana Maria scriitoarea» este cea mai bună, mai frumoasă și mai fericită ipostază a mea!”

- Jurnalul: Sincere felicitări pentru cel mai nou roman - „Tăcerea vine prima” (Editura Trei, 2024) -, Ioana Maria Stăncescu! Și-acum, odată cu acest elan scurt, eliberez prima mirare: de ce vine mereu prima tăcerea, Ioana Maria? De ce nu reușim s-o spargem mai repede, să ne conectăm astfel pe toate undele cu cei dragi, cu copiii, cu mamele, cu tații și cu propriile noastre frici? Este o chestiune relaționată cu educația, cultura din sevele căreia ne-am ridicat („Dragi, tovarăși”…), ori este pur și simplu vorba de detenta noastră sanguină, de gene? Pentru că, îți spun sincer, tăcerea ridicată de tine la rang de personaj în noul roman e cumva o trăsătură a unei epoci (unii au numit-o de aur), a unor generații. Greșesc?

- Ioana Maria Stăncescu: Nu sunt psiholog, nu știu să generalizez, știu doar să observ, și am văzut în jurul meu multe familii în care lucrurile nespuse ajung mai vocale decât cele spuse. Tăcerea e ceva greu de dus. Ne retragem în tăcere când suntem supărați, când suntem nedreptățiți, când vrem să-i pedepsim pe ceilalți. Aduceți-vă aminte cum ni se sfârșea lumea când părinții refuzau să ne mai vorbească! Tăcerea poate fi o formă de neiubire. Nu cred că ține de epocă, cred că ține de natura umană.

Angoasa, un sentiment ofertant

- Ce mi-a plăcut cel mai mult la povestea ta - asta după ce-am strâns-o de vreo trei ori de gât pe mama Dorei, ba chiar și pe fi-sa de câteva ori - e că, într-un final (unicul final), măștile tăcerii s-au fisurat și au căzut, lăsând loc iubirii, speranței… Chiar, ce-i iubirea, Ioana Maria? Ce înseamnă pentru tine, cum o trăiești, cum vă împăcați? - că de scris, o (des)scrii.

- Cu toții avem momente când ne vine să-i strângem pe ceilalți de gât, ca să păstrez sintagma de mai sus. Nu este nimic surprinzător, iar personajele mele sunt valoroase tocmai pentru că se comportă normal și, deci, cititorii se pot regăsi ușor în povestea lor. Dora, protagonista mea, are și ceva luminos în ea, un filon care străbate stratul de angoasă și de anxietate cu care se tot luptă și asta contribuie la acel final optimist și dătător de speranță. Putem citi romanul și ca pe o poveste de iubire, doar că nu este vorba neapărat de iubirea dintre Dora și Toma, ci, mai ales, de iubirea dintre mamă și fiică. Acesta este binomul pe care se construiește toată acțiunea.

O nevoie irepresibilă

- Așadar, avem tăcerea, avem iubirea… și o nouă mirare: ce sentiment îi este cel mai la îndemână scriitoarei Ioana Maria Stăncescu? Dar femeii/ omului cu același nume?

- Nu mi-am pus niciodată întrebarea care este sentimentul cu care lucrez cel mai ușor. În general, e mai simplu când scriu despre lucruri și stări pe care le înțeleg și cu care empatizez. Cred că angoasa este un sentiment ofertant pentru mine, îl pot întoarce pe toate fețele și-l pot exprima în fel de fel de cuvinte. 

- De ce scrii, Ioana Maria? Ce-ți dăruiește confesiunea aceasta atent rotunjită? Trăiești, prin scris (și recunoașterea lui în spațiul public), un sentiment de validare a propriei valori?

- Scriu pentru că am nevoie de mine, cea care scrie. Mai simplu spus, «Ioana Maria scriitoarea» este cea mai bună, mai frumoasă și mai fericită ipostază a mea. Este cea în care îmi place cel mai tare de mine și la care mă gândesc cu cel mai mare drag. Sigur că există și mult ego în procesul ăsta de creație, până la urmă ajungi să inventezi lumi după bunul plac și să speri că oamenii te vor iubi pentru asta.

Iubirea ca suport al propriilor fantasme

- Ai scris (și rescris, probabil) povestea în pandemie, într-o vreme de relativă izolare, când platformele de socializare păreau indispensabile, inclusiv pentru exercitarea muncilor ce ne asigură existența. Crezi că astfel de surogate ale realității vor putea înlocui în viitor realitățile palpabile? Se va mulțumi oare omul cu alinările emoticoanelor, ale inimioarelor (să zicem, mov), ale fluturașilor albaștri? Se va adapta oare animalul social din noi individualizării, singularității, singurătății? Te temi de singurătate, Maria? Care-i cea mai mare teamă a ta? (sper că n-am întins prea mult coarda)

- Nu știu să răspund la astfel de întrebări. Aș putea să-mi dau cu presupusul, dar jurnalistul din mine (am treizeci de ani în presă și mă laud cu ei) preferă să rămână la subiectul discuției noastre și anume, la carte. Povestea iubirii virtuale dintre Dora și Toma mi-a fost inspirată de o poveste reală, auzită în anturajul meu. Astfel de iubiri există, pentru că omul, ca să se îndrăgostească, nu are neapărat nevoie de celălalt, ci de cineva pe care să-și proiecteze propriile fantasme. Suntem ființe conduse de imaginație și suntem dependente de povești. Sigur că mă tem de singurătate, cine nu se teme?, dar singurătatea nu înseamnă să nu ai soț, iubit, copil sau colegi de birou, ci să-ți fie urât în propria viață, să te simți al nimănui, chiar și când ai familie, sau mai ales când ai familie. Cea mai mare teamă? Am o listă întreagă (râde). 

Cititul, mușchiul care se antrenează

- De-acum, subiecte mai facile: cine sunt scriitorii tăi preferați? Dar scriitoarele?

- Abia ăsta este un subiect dificil! Nu cred că am scriitori preferați. Citesc mult, îmi aleg cărțile în funcție de fel de fel de criterii (recomandări, goodreads, facebook, copertă, recenzii, inspirație de moment, subiecte de interes), dacă după vreo câteva zeci de pagini nu m-a prins povestea, o abandonez și iau alta. Uneori este cartea de vină, alteori sunt eu. Au fost cazuri în care s-a dovedit că eram o cititoare insuficient de matură ca să pot duce la capăt romanul respectiv. Cu alte cuvinte, era prea bun pentru mine. Mi s-a întâmplat cu „Sezonul uraganelor” al Fernandei Melchor. Am reluat-o după doi ani și am devorat-o în două zile. Cititul, ca și scrisul, e un mușchi care se antrenează. Eu am ajuns să-l antrenez câteva ore pe zi.

Totoro, motanul imprevizibil

- Ce-ți lipsește din Franța când ești în România? La ce duci dorul când se întâmplă să te afli în Franța?

- Cred că cineva v-a indus în eroare. Eu nu locuiesc în Franța, ci în România. În Franța mă duc des, într-adevăr, dar mă duc în vacanță și atât. Așa că, în general, nu-mi lipsește nimic. Poate motanul Totoro, dar nici măcar el, fiindcă este ușor imprevizibil și atacă pe nepusă masă, când ți-e lumea mai dragă.

- Nu m-a indus nimeni în eroare, era doar o întrebare-cap de pod pentru a aduce în discuție și primul tău roman - „Tot ce i-am promis tatălui meu” (Editura Trei, 2020) -, o poveste înșurubată, nu?, pe ruta Paris-București… În fine, ce crezi că-i lipsește României pentru a aduce, așa, ca o soră mai mică, cu Franța?

- Iarăși mă duceți pe cărări unde risc să mă rătăcesc. Nu vreau să intru în politică, nu este subiectul nostru de discuție. Mai mult, nici măcar în Franța lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie. Vom vedea ce se va întâmpla la alegeri, și la noi, și la ei. Să sperăm că situația nu se va degrada brutal și că omenirea nu se va izbi cu fruntea de zid. Așadar, nu cred că are sens să mai comparăm România cu alte state din Europa. Nicăieri nu e bine. Oriunde ne-am uita, situația nu e roz.

Femeia și nevoia-povară

- Cum arată, în opinia ta, profilul cultural al bărbatului de astăzi? Știu că-i o întrebare-caracatiță, dar hai să selectăm trei criterii: bărbatul european (inclusiv român), bărbatul între 40 și 50 de ani, bărbatul războinic, nu culegător (aici, chiar tu i-ai diferențiat - în „Tăcerea vine prima”).  

- Caracatiță sau nu, habar nu am ce să vă răspund la această întrebare. În primul rând, nici nu știu dacă putem vorbi de un astfel de profil cultural, nu am studiat problema. În al doilea rând, în ce calitate aș putea eu să mă hazardez să îmi dau cu părerea despre bărbatul european, cu vârsta între 40 și 50 de ani și cu veleități de războinic? În cartea mea, Dora își dorește un bărbat războinic pentru că undeva, în sinea ei, ea caută un partener capabil să o protejeze. Este o nevoie ancestrală, pe care femeia o tot duce cu ea, ca pe o povară.

Dorințe, nu schimbări

- Ce-ai schimba în viața ta în următorii cinci ani? De ce?

- Pot să spun ce mi-aș dori, nu ce aș schimba, fiindcă nu putem schimba ceva ce încă nu s-a întâmplat.

- Ba bine că nu (acest „nu” pe care l-ai luat în brațe)! Se pot schimba atitudini, obiceiuri, metehne, prejudecăți etc. În fine, să facem loc dorințelor.

- Mi-aș dori să fie pace, să fiu sănătoasă și eu, și ai mei, aș mai vrea ca fiica mea să fie fericită, mama mea să fie în putere, iar eu să mă apuc să scriu o nouă carte.

- Simplu și frumos. Îți doresc să ți se îndeplinească toate dorințele. În încheiere: care apreciezi că e cea mai mare calitate a românilor? Dar cel mai mare defect?

- Suntem descurcăreți, iar asta poate fi și o calitate, dar și un defect, depinde cum privim lucrurile. 

Despre autoare

Ioana Maria Stăncescu s-a născut la București, în 1975, și a studiat limba și literatura franceză la Universitatea București. Lucrează ca realizator la Radio România Internațional. Debutează în 2020 cu Tot ce i-am promis tatălui meu (apărut la Editura Trei), roman nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, la categoria Debut Proză, și laureat la Festival du Premier Roman Chambéry, 2021.

„Cred că angoasa este un sentiment ofertant pentru mine, îl pot întoarce pe toate fețele și-l pot exprima în fel de fel de cuvinte.”, Ioana Maria Stăncescu, scriitoare

„Tăcerea poate fi o formă de neiubire.”, Ioana Maria Stăncescu

„Omul, ca să se îndrăgostească, nu are neapărat nevoie de celălalt, ci de cineva pe care să-și proiecteze propriile fantasme.”, Ioana Maria Stăncescu

„Singurătatea nu înseamnă să nu ai soț, iubit, copil sau colegi de birou, ci să-ți fie urât în propria viață, să te simți al nimănui, chiar și când ai familie, sau mai ales când ai familie.”, Ioana Maria Stăncescu

››› Vezi galeria foto ‹‹‹