Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Fiecare vârstă are bucuria, satisfacţia, victoria ei! – spune Ion Lucian care astăzi împlineşte 87 de ani. Cine fură aceste bucurii înainte de vârsta respectivă, la momentul oportun se trezeşte fără satisfacţie şi începe să caute altă satisfacţie. Satisfacţie ce se regăseşte în droguri". Să luăm aminte!
Jurnalul Naţional: Avem ceva în comun. Am terminat acelaşi liceu. Dumneavoastră în 1942, iar eu în 1993.
Ion Lucian: Matei Basarab?! Vai... Este o jumătate de secol!
Vă mai amintiţi de dascăli?
Bineînţeles! Din fericire, Liceul Matei Basarab mi-a oferit şansa unei garnituri de profesori remarcabili. Frumuzache Chiriac, fost primar al Capitalei şi lider liberal, preda latina. El a fost primul profesor cu care m-am întâlnit în "Matei Basarab". A intrat în clasă, a pus catalogul pe catedră şi a întrebat cine sunt elevii noi? Eram în primul an de studii din partea superioară, clasele V-VIII. Ne-am ridicat vreo trei. I-au căzut ochii pe mine şi mă întreabă: "Cum te cheamă?". Eu atunci purtam numele bunicului adoptiv al tatei, Lazarovici Ion. S-a încruntat puţin şi m-a întrebat: "Eşti ovrei?" Eu am îngheţat la o asemenea "primire". Am răspuns: "NUUU". "Atunci e bine, stai jos!" M-a pus cu băiatul lui în bancă. M-a iubit foarte tare, fiindcă eram bun la latină. Ce a suferit când am trecut la partea reală! Eu mă pregăteam pentru inginerie, nu pentru actorie.
Pe cine aţi avut diriginte?
Pe Georges Hilt. Tu nu l-ai mai apucat... Era de o eleganţă sclipitoare! Nu venea îmbrăcat, de două ori într-o lună, cu acelaşi costum. A călătorit până la Polul Nord, a fost şi în Sahara. Era profesor de franceză. În calitate de diriginte, ne-a povestit ce înseamnă furtul anilor. Ne-a spus că fiecare vârstă are satisfacţia ei. Prima minge, la trei ani. Prima tricicletă, la patru; primii pantaloni lungi, la 11; primul papion, la 13; primul fior, la 15; prima floare oferită, la 17; vine diploma de Bacalaureat, apoi studenţia... Fiecare vârstă are bucuria, satisfacţia, victoria ei! Cine fură aceste bucurii înainte de vârsta respectivă, la momentul oportun se trezeşte fără satisfacţie şi începe să caute altă satisfacţie. Satisfacţie ce se regăseşte în droguri... Încerc şi eu să le transmit tinerilor de astăzi că fiecare mare bucurie a vârstei trebuie trăită din plin, cu puritate, cu devotament.
Sunteţi un star făcut, sau născut?
Eu stau în faţa ta ca un star făcut, dar şi născut. Eu mă pregăteam pentru profesiunea de inginer. Am făcut clasa a opta în paralel cu Conservatorul, fiindcă se putea, cu derogare. Luni mă duceam la liceu, marţi la Institut, cealaltă săptămănă le inversam, ca să nu se simtă că lipsesc în aceeaşi zi a săptămânii. Nimeni nu ştia. Maestrul meu, Ion Manolescu, mă întreba de nenumărate ori: "Mai ai şi altă preocupare?". I-am spus că da, iar el mi-a zis să mă fac inginer!... Eu nu am avut niciodată intenţia de a deveni inginer. Voiam doar să am carnetul de student. La un moment dat s-a dat un concurs la Teatrul Naţional şi am intrat actor. După care m-am întors la Manolescu şi i-am spus că trebuie să termin Conservatorul, pentru că sunt actor la Naţional... (râde). M-a luat sub aripa lui şi m-a pregătit pentru teatru.
Star făcut pe scena Teatrului Naţional...
Da. În clipa în care am câştigat concursul la Teatrul Naţional, Calboreanu m-a luat de umeri şi mi-a spus: "Bine ai venit, colega!". M-am topit tot şi m-am gândit că nu pot
să-l fac de râs pe "colega". Atunci am făcut un contract amândoi. Cine ajunge al doilea în teatru plăteşte vinul (râde).
Şi a curs mult... vin?
Calboreanu avea raţie de cinci litri pe seară. Am venit cu două ore mai devreme, el era în teatru. Am venit cu trei, el era în teatru. Şi tot aşa... Nici o şansă! El avea o cabină pe care şi-o amenajase special şi, atunci când avea repetiţii, venea cu multe ore înainte, citea rolul, se umplea de atmosfera spectacolului.
V-au prins bine acele ore?
Într-o zi de 4 noiembrie am fost chemat la scenă. Eu aveam figuraţie în actul III. Nu era nevoie de mine, dar eram în treatru încă de la ora 7:00. Era toată distribuţia piesei "Chiriţa", în frunte cu George Calboreanu şi Sonia Cluceru. M-au întrebat: "Puştiule, ai curajul să intri în rolul lui Guliţă?". "Da", am răspuns, cu inconştienţa vârstei. Şi am intrat pe negândite într-un rol important. Am făcut o asemenea chestie că, a doua zi, Rebreanu mi-a dat o gratificaţie de jumătate "din reţetă" şi decizia de a rămâne definitiv în rol. De asemenea, i-a atenţionat pe toţi regizorii asupra mea. Aşa am ajuns, în trei ani de Naţional, să joc 74 de roluri, printre care şi Hlestacov din "Revizorul" lui Gogol. Aveam doar 20 de ani. Iar la 23 numele meu era pe Atheneu, în litere de neon de înălţimea trupului. Jucam alături de Maria Tănase, în "Sfinxul din Hollywood". Evoluţia a fost fulminantă, explozivă! Şi iată că am devenit, din star făcut, un star născut.
În copilărie, aveaţi "simptome" de talent artistic?
(Râde) La 5 ani am făcut primul film. Fratele mamei mele, Jenică Ungurescu – arhivarul Primăriei Piatra Neamţ, care semăna cu Chaplin atât de bine, încât putea să-i fie dublură – a făcut, prin 1929, o variantă a filmului lui Chaplin "The Kid", care se numea "Piciul". Jucam eu şi unchiul meu. Să reţineţi, am avut un debut cinematografic la 5 ani! (râde). Am mai avut o apariţie pe scena actualului Teatru foarte Mic, tot copil fiind, în chip de clovn. Era un bal al copiilor şi spectacolul era animat de doi clovni celebri: Ceacanica şi Caramel. Ceacanica m-a observat în public şi a spus: "Oooo, un coleg!". M-a luat în braţe şi m-a urcat pe scenă! De atunci am rămas pe scenă...
Mai este puţin şi Teatrul Excelsior ridică cortina!
Da. Dacă 50 de ani m-am ocupat de generaţiile foarte fragede, m-am hotărât să las ceva în urmă. Profesiunea noastră este efemeră, ca un fulg în vânt. La ultima cădere de cortină a căzut ghilotina şi pe memoria spectatorilor. Dispari! În patima mea pentru cultura generaţiilor tinere, m-am gândit să fac acest teatru. Şi iată că Dumnezeu m-a ajutat. Au fost 12 ani de galeră, ca şi cum aş fi făcut o crimă! Poate că aşa aş fi avut plăcerea unei graţieri, pe parcurs... Dar să mă trezesc acum, ca de altfel toţi colegii mei, cu decizia primăriei prin care suntem numiţi în funcţie în calitate de interimari.
Aţi devenit director interimar? Asta e crimă!
Da. Asta e ultima "bucurie" cotidiană...
În 2006 aţi primit Ordinul "Legiunea de Onoare", conferit de Jacques Chirac. Este o recunoaştere, pe care nimeni nu o poate şterge din istorie.
Ooo, da! Această distincţie pe care a înfiinţat-o Napoleon a fost oferită, înaintea mea, unei alte românce, poetesa Anna de Noailles, prinţesa Brâncoveanu. Pentru mine a fost o onoare şi o schimbare de metabolism primirea acestei distincţii.
La cei 87 de ani, pe care îi împliţi, ce credeţi că este important în viaţă?
Căminul este primul lucru. Un om care are un cămin fericit şi echilibrat are o mare autoritate asupra destinului lui. În al doilea rând, aş spune că este cariera, care te poate face fericit sau care te poate distruge de la început şi te poate face să o duci ca pe o povară toată viaţa. A treia la rând este starea fizică. Profesia noastră este aparent un divertisment. În realitate este, poate, cea mai cumplită şi grea profesiune. Un inginer român a inventat o maşină de măsurare a efortului. El a fost invitat la Ministerul Muncii cu invenţia lui şi atunci a făcut experimente cu un număr "n" de profesii. Când a ajuns la profesia noastră, i s-a dat aparatul peste cap. El a crezut că i s-a stricat aparatul. N-a putut să creadă. S-au făcut studii ştiinţifice şi s-a descoperit că energia consumată de un dirijor în cadrul unei simfonii complete poate să fiarbă un litru de apă la 100 de grade, în mai puţin de cinci minute. Vă daţi seama, consumul nostru este mai lung decât o simfonie! Plus că mai este şi efortul psihic care este năucitor!
Oscar Wilde spunea ca nemulţumirea este primul pas în progresul unui om sau al unei naţiuni. În calitate de nemulţumit, ce aşteptări sau speranţe nutriţi de la noul Excelsior, care se va deschide în curând?
Exact ca un preot voi ţine trei slujbe pe zi. Dimineaţa voi juca pentru copii, după-masa pentru adolescenţi, iar seara pentru adulţi. Eu nu voi părăsi nici o generaţie! Va fi o lume a poveştilor în care toate reperele de moralitate se vor asimila fără efort şi cu plăcere... Vreau ca Teatrul Excelsior să fie un lăcaş de cultură, dacă îmi ajută Dumnezeu.
Aţi biruit. Aţi făcut multe fapte bune. Este o maximă care mă călăuzeşte în viaţă: "Să faci fapte bune, ca atunci când te vizitează Necuratul să te găsească ocupat!"...
(râde) Cred că Necuratul mă blesteamă de la naştere!
El este înfrânt, dumneavoastră sunteţi învingătorul!
Sper să mi se permită să mai fac ceva. Dumnezeu şi-a pierdut ochelarii! Bâjbâie, îi tot caută. Când şi i-o pune pe ochi, atunci să vezi! Să-ţi dea Dumnezeu să apuci clipa în care îşi găseşte ochelarii!
Citește pe Antena3.ro
