Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Iată-ne, stimate domnule Gheorghiță Ciocioi, în fața șansei de a evidenția noi provocări legate de Bucureștiul de ieri și de azi, de viața lui religioasă, de minunile, bucuriile și tristețile lui, știute ori mai puțin cunoscute. Sunt atât de multe de (re)adus în atenția românilor că-mi vine greu să hotărăsc ce să evidențiem mai întâi. Și totuși: care ar fi povestea Bisericii Albă-Postăvari și a icoanei Sfântului Nicolae? S-a spus că în fața acestei icoane s-ar fi închinat Mihai Viteazul, înainte de a fi dus în fața gâdelui, să i se taie capul...
- Gheorghiță Ciocioi: Fără doar și poate, Bucureștii au atâtea povești de depănat încât greu s-ar putea decide cineva de unde să începă. Era o vorbă bătrânească, prin mahalalele bucureștene - atât de pitorești - de odinioară, atunci când se căuta un fir al poveștii: „Să o luăm de la Chiajna”. Vestita mănăstire de la marginea dinspre nord-vest a Bucureștilor - părăsită de amar de ani - era un bun reper al intrării în Capitală, așezată fiind la o răscruce de vechi drumuri comerciale. Astăzi, dispărute ori uitate... Și nu era în zadar zicala dată.
Cruce lângă cruce cu bazilicile Constantinopolului
- Aprofundați, vă rog.
- Mănăstirea rămâne până astăzi cea mai mare biserică a Bucureștilor. Cu lungimea sa de 43 de metri putea fi comparată, în urmă cu peste două veacuri, cu marile biserici din Constantinopol, cu necropola împăraților bizantini - Pantocrator, cu Sfânta Irina, ori cu vestita Chora - prefăcute de turci în moschei. Întrece, să spunem, măreața catedrală Sfântul Spiridon din apropierea Pieței Unirii, ori biserica Sfântul Ilie-Titan - construită în urmă cu câțiva ani. Depășită doar de Catedrala Mântuirii Neamului.
- Impresionant!
- Și cum tot vorbim de legende, nimeni nu mai știe în zilele noastre dacă Mănăstirea Doamna Chiajna a fost bombardată de turci mai înainte de a fi sfințită, ori dacă a fost părăsită din pricina ciumei pe la 1800. Uriașa ei turlă s-a prăbușit la cutremurul din 1977. Martore rămân doar zidurile sale groase de unul-doi metri. Dar chiar și aflat un fir al unei povești, începutul e întotdeauna greu...
Cel mai vechi lăcaș de cult bucureștean
- Și de ce ar fi, revenind la legendă...
- Pentru că minunea de care aminteați, legată de Biserica Albă-Postăvari și icoana Sfântului Nicolae, înaintea căreia s-ar fi rugat Mihai Viteazul, se petrece în altă parte. Voievodul cere să se închine în faimoasa biserică, grăiește tradiția, „în drum spre Curtea Veche”. Iar biserica de la Curtea Veche, lângă care se afla eșafodul, e învăluită și ea în legendă. Aici, pe malul Dâmboviței, își are începuturile cetatea Bucureștilor. Lângă ea, biserica... Așa-numita bisericuță Bucur nu e nici pe departe ctitoria în jurul căreia a prins a se dezvolta capitala de astăzi a românilor. Aceasta e fosta bolniță a mănăstirii Radu Vodă. Biserica vestitului Bucur Ciobanul e „Curtea Veche” - cel mai vechi lăcaș de cult bucureștean. Cu hramul dintru început Bunavestire. Numele orașului pornește cumva chiar de aici - de la ctitorul ei - născut poate de Bunavestire.
- Bunavestire - București…
- La nord de Dunăre cei veniți pe lume în această zi primeau numele de Bucur, în vreme ce la sud de Dunăre erau numiți Rado, Herea, Evanghelița, Blagovest etc. - în cinstea heretisirii, bunei vestiri a bucuriei - „radost”, în slavă -, blagoveșteniei aduse de înger Maicii Domnului. A fost înălțată poate din lemn, inițial, de cel care i-a dat hramul. În biserica de la Curtea Veche se află, de altfel, mormântul domnitorului Valahiei, Mircea Ciobanul (+1559) - căsătorit, fiindcă tot am amintit mai înainte de mănăstirea părăsită de la margine de București, cu Chiajna, fiica lui Petru Rareș - înaintașii săi putând fi socotiți adevărații ctitori ai vechii biserici a „Bucureștilor” - a celor din cetatea lui Bucur. Întemeietorul urbei aparținea, așadar, unei familii nobile - cu supranumele de Ciobanul pentru multele turme stăpânite. Altfel, doar nobilii și domnul întemeiau în trecut așezări. Mai deloc un om simplu, la voia întâmplării, așa cum ne place să credem.
Taina rugăciunii lui Mihai Viteazul
- Evident.
- Iar „romanța” cu un ciobănaș sărman, ascultând păsărele lângă câteva mioare, pe malul unei ape, a prins mai ales în comunism. De altfel, însuși Mircea Ciobanul purta acest nume pentru că familia sa, înainte ca el să urce pe tron, cumpăra oi pentru Constantinopol. Un supranume, așadar, devenit nume de legendă...
- Înapoi la legendă…
- Ei bine, aici s-a petrecut minunea, la Curtea Veche. Albă (din) Postăvari se afla pe locul Pieței Constituției de astăzi, undeva în partea stângă a acesteia, privind spre faimosul Deal al Spirii. Întorcându-ne în trecut însă, privind de pe colină, zăreai mulțime de bălți, cea mai mare dintre acestea fiind „Lacul Adânc” - pe undeva în apropierea mănăstirii Antim. Despărțită de Gârlița - un afluent al Dâmboviței, înconjurat de sălcii și trestie -, se afla balta Postăvarilor, a celor ce se ocupau cu abaua, dimia și borangicurile în cetatea lui Bucur. Aici se va înălța, pe la 1560, biserica în care va intra Mihai, ban al Craiovei pe atunci, spre a se închina înaintea icoanei Sfântului Nicolae. Ce-i va fi grăit Sfântului - rămâne o taină. Mulți cred că i-ar fi făgăduit că îi va reface din temelii, din piatră și cărămidă, o vestită mănăstire din apropiere - numită Mihai Vodă mai apoi.
Crucea făcătoare de minuni din Oborul Vechi
- Ipoteză plauzibilă.
- Ajuns la Curtea Veche, înaintea călăului, acesta, văzându-i chipul plin de strălucire, va arunca securea spunând îngrozit: „Eu nu pot ucide pe acest bărbat”. Icoana înainte căreia s-a rugat voievodul se păstrează până astăzi - în colecția de Artă a Patriarhiei - anul trecut, de Sfântul Nicolae, după patru decenii de la demolarea bisericii Albă-Postăvari (25 februarie 1984), fiind scoasă pentru prima oară la închinare, la catedrala mitropolitană. Și a venit, da, mulțime de popor să se roage înaintea ei...
- Dar există un sâmbure de adevăr în această legendă seducătoare, ori totul se datorează încercării (ingenioase, de altfel) de salvare a lăcașului sfânt de samavolniciile demolatoare ale comuniștilor?
- Oamenii cred în legende. Cum s-au păstrat peste timp, ce putem spune! A existat această evlavie față de icoana Sfântului Nicolae de la Albă-Postăvari, s-a crezut astfel. Au trecut, iată, câteva zeci de ani de la demolarea bisericii, icoana n-a mai fost la închinare. Și totuși, așa cum se credea în interbelic, ori cu două veacuri în urmă, se crede și astăzi, chiar dacă evlavia unora pare a se mai fi împuținat. De altfel, pelerinajele, procesiunile, după cum bine știm, aproape că erau interzise în comunism. Un singur exemplu... Crucea de piatră, de dimensiuni impresionante (4,25 m înălțime), din altarul bisericii Sfinții Ioachim și Ana-Oborul Vechi, înălțată de Mogoș Serdarul în anul 1719, a fost considerată făcătoare de minuni de către bucureșteni, mulți pelerini venind să se închine aici în interbelic. Odată cu instaurarea puterii comuniste, începând cu anii ’50, închinarea credincioșilor la aceasta va fi însă interzisă, evlavia pentru crucea făcătoare de minuni pierzându-se încetul cu încetul în trei sferturi de veac. Sunt, totuși, oameni astăzi care mărturisesc că au petrecut o minune aici. Și nu poți să nu le dai crezare. Iar dacă un om de rând vestește cele petrecute, cu atât mai mult poți crede că marele voievod, privindu-i faptele mărețe de mai apoi, a avut parte de o astfel de minune. Că Mihai Viteazul purta moaștele (mâna) Sfântului Nicolae la piept, nu e de altfel un secret pentru nimeni, domnul având o legătură strânsă cu sfântul.
Bătrânelul plâns de pe strada Justiției
- I-a dat propriului fiu numele sfântului Nicolae.
- Da. Acum, că nu s-au păstrat însemnări precise din urmă cu peste patru veacuri în privința dată, e, de asemenea, un adevăr - amnezia fiind una totală și mai spre zilele noastre, așa cum aminteam de vestita ctitorie „Doamna Chiajna”... Înainte de demolarea bisericii Albă-Postăvari, preotul profesor universitar Niculae Șerbănescu, paroh vreme de patru decenii al acestui lăcaș, s-a folosit, da, de legenda în cauză mai mult ca niciodată pentru salvarea bisericii. Dar unde să o facă publică, cui să se adreseze!
- Așa e.
- Patriarhul Iustin nu a avut izbândă în fața autorităților comuniste, iar memoriile savantului-cleric către forurile superioare vor rămâne fără vreun răspuns. Audiențele, așijderea. Hotărârea lui Ceaușescu era „de nezdruncinat”. Înainte cu câteva zile de demolare, pe strada Justiției, în apropiere de Mănăstirea Antim, putea fi zărit un bătrânel în sutană, încălțat cu cizme de cauciuc, pline până sus de noroi. Oprit de cunoscuți, povestea mereu despre închinarea și minunea petrecută cu Mihai Viteazul la icoana Sfântului Nicolae. Plângea. Nu mai vedea nimic în jur decât un fel de strălucire îndepărtată în care se pierdea domnul românilor. Salvat de Ierarhul din Mira Lichiei...
140 de biserici, pe „maidanul” copilăriei
- Tulburător… Altă poveste a Bucureștiului necunoscut (ca să nu scriu demolat): Sfântul Spiridon Vechi, singura biserică românească cu „pisanie” în limba arabă. L-ați ascultat pe părintele Zaharescu predicând la Antim, o legendă el însuși acest bărbat care a reușit, după ’90, să-și reconstruiască biserica dragă pusă la pământ de comuniști. Care-i istoria acestor biserici ridicate, la rândul lor, pe ruinele uneia și mai vechi?
- Da, mergeam la Antim prin ’88. Era frig, întuneric în case, cum bine știm. Securitatea la orice pas. În ’85, mă „strămutasem” la București. Nu că Bucureștii n-ar fi fost „maidanul” meu de copil... Mai mult, bunicul își făcuse veacul în Capitală până prin 1950, când comuniștii i-au lichidat micile sale afaceri. Plecat din Plopi - părut definitiv - întorcându-mă din când în când acasă, eram mereu întrebat de un fost curier de întreprindere despre fiecare biserică din cetatea lui Bucur. Le știa pe toate. Socotea aproape 140. Se pensionase. Retras la vatră, mă iscodea așa într-o doară: „Dar la cutare biserică ai fost?... Preotul X mai trăiește?”. De teamă, din mândrie, de rușine, am încercat să nu-mi scape niciuna.
Singurul lăcaș cu pisanie în limbile arabă și greacă
- Ce frumoasă nebunie!
- Îndrăgisem Antimul. Aici venea părintele Zaharescu. Predica adeseori. I se demolase biserica: Sfântul Spiridon Vechi. Îl văd ca astăzi: „Femeie” - i se adresa unei creștine, urcate pe solee, în timp ce își rostea cuvântul -, „coboară!”. Era în vârstă. Își ștergea sudoarea de pe frunte și continua: „Și mă tem că cei care au dărâmat casa Sfântului Spiridon vor fi surpați și ei, dacă nu se vor pocăi”. Eram uimit de curajul acestui preot în acele vremuri de teroare. După 1990, la o remarcă a părintelui diacon Petru David, profesor la Facultatea de Teologie din București, cum că predica plin de curaj la Antim în perioada comunistă, i-am amintit de îndrăzneala părintelui Zaharescu...
- Au fost și astfel de părinți-sfinți.
- Prin ’92, acest faimos preot a purces la refacerea bisericii sale dragi - ctitorită în 1746, pe locul uneia mai vechi. Păstrase pisania în arabă și în greacă, ancadramentele ferestrelor și alte câteva elemente din vechiul lăcaș - făcând ca altarul de jertfă de astăzi să arate la fel ca cel de dinainte. Pictura a fost realizată după proiectul părintelui Sofian Boghiu de la Antim - acolo unde părinte Zaharescu predica. Principalii ctitori ai locașului refăcut? Românii americani. Da, ei, huliții americani, ce nu și-au uitat obârșiile românești! Inițiator al daniilor? Domnul Constantin Virgil Negoiță, om de știință, dar și literat, fiu al preotului-savant Athanase Negoiță, slujitor peste șase decenii la Biserica Foișorul de Foc. Iubitor ca nimeni altul de Biserică și neam.
Metoc pentru ierarhii și călugării arabi
- Români cu suflete mari…
- Cu siguranță… Și merita din plin a fi refăcută pătimitoarea biserică, mănăstire în trecut, aflată când pe un mal, când pe altul al Dâmboviței - râu regularizat în două-trei rânduri în veacurile de pe urmă. Pisania în greacă și arabă, de care aminteați, arată limpede că într-o vreme aceasta a fost închinată Patriarhiei Antiohiei, fiind metoc pentru ierarhii și călugării arabi ce poposeau la București. De altfel, Patriarhul Silvestru al Antiohiei, aflat o vreme mai îndelungată în capitala noastră, a vegheat îndeaproape asupra zidirii lăcașului închinat Sfântul Spiridon Vechi. Priceput zugrav de icoane, înaltul ierarh antiohian va picta pentru noua ctitorie chiar icoana ocrotitorului mănăstirii...
- Chiar așa, stimate domnule Ciocioi, se cunoaște exact câte biserici și mănăstiri au demantelat comuniștii în București și în împrejurimile Capitalei? Câte au mai fost refăcute?
- Se vorbește, în general, de cele demolate de Ceaușescu, începând cu Biserica Enei, făcută una cu pământul în 1977, după cutremur, și încheind cu cele care au căzut sub lama buldozerelor „sistematizării Bucureștiului”. Însă lăcașurile ortodoxe - unele de o valoare patrimonială excepțională - au început să fie puse la pământ ceva mai devreme, în anii ’50, când, pentru a face loc „ansamblului Sala Palatului”, vor fi distruse două biserici emblematice ale Capitalei: Stejarului, ctitorită de zid în 1763, pe locul unei biserici de lemn din sec. al XVII-lea, „a lui Maxim Arhiereul” - cu hramul Înălțarea Sfintei Cruci, și Biserica Brezoianu, cu hramul Sfânta Treime, ctitorită în 1710. Mai devreme, în intrebelic, fusese demolată, tot acolo, Biserica „Sfântul Ionică”, ctitorită în 1854.
Locuri de rugăciune prinse în blestemul roșu
- Ce risipiri, ce păcate!
- În jur de douăzeci și cinci de biserici și mănăstiri vor fi distruse în comunism, alte opt fiind translate pe zeci de metri de pe poziția lor inițială. Aproximativ 20% din numărul locașurilor de cult ale urbei. Un adevărat masacru. Dacă am adăuga și bisericile din perioada „modernizării României”, distruse după 1870 - printre care celebrele Mănăstiri Sărindar, Șerban Vodă, Sfântul Sava, Episcopiei Râmnicului, Sfântul Ioan cel Mare - numărul aproape că s-ar dubla. Am pierdut comori fără de seamăn. Merg adeseori la Muzeul Național de Artă al României ca să adăst în fața catapetesmelor-bijuterie de la Șerban Vodă, ori Cotroceni. Cât despre frescele și ornamentele de la Văcărești, acestea sunt împrăștiate în 5-6 muzee ale orașului. O mică parte, ce s-a mai putut salva... Bucureștenii pot „cerceta”, din iulie, lapidariumul de la Mogoșoaia. Un fel de mormânt al Văcăreștilor. Cât despre întrebarea legată de refacerea bisericilor demolate, s-a ajuns, cred, la aproape jumătate. Avem din nou Sfânta Vineri, chiar dacă nu pe locul în care s-a aflat, Cotrocenii, Sfântul Spiridon Vechi, de care am amintit, Gherghiceanu, Doamna Oltea, Sfânta Treime-Dudești, Sfântul Pantelimon... Ar fi o minune ca orașul să primească înapoi, în anii ce vor veni, Văcăreștii, Oltenii, Sfântul Nicolae Jitnița...
„Era o vorbă bătrânească, prin mahalalele bucureștene - atât de pitorești - de odinioară, atunci când se căuta un fir al poveștii: „Să o luăm de la Chiajna”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Mănăstirea Chiajna rămâne până astăzi cea mai mare biserică a Bucureștilor. Cu lungimea sa de 43 de metri putea fi comparată, în urmă cu peste două veacuri, cu marile biserici din Constantinopol”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Biserica vestitului Bucur Ciobanul e «Curtea Veche» - cel mai vechi lăcaș de cult bucureștean. Cu hramul dintru început Bunavestire. Numele orașului pornește cumva chiar de aici - de la ctitorul ei - născut poate de Bunavestire”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Însuși Mircea Ciobanul purta acest nume pentru că familia sa, înainte ca el să urce pe tron, cumpăra oi pentru Constantinopol. Un supranume, așadar, devenit nume de legendă”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Icoana înainte căreia s-a rugat voievodul Mihai Viteazul se păstrează până astăzi - în colecția de Artă a Patriarhiei -, anul trecut, de Sfântul Nicolae, după patru decenii de la demolarea Bisericii Albă-Postăvari, fiind scoasă pentru prima oară la închinare”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Crucea de piatră din altarul bisericii Sfinții Ioachim și Ana-Oborul Vechi, înălțată de Mogoș Serdarul în anul 1719, a fost considerată făcătoare de minuni de către bucureșteni, mulți pelerini venind să se închine aici în interbelic”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„În jur de douăzeci și cinci de biserici și mănăstiri vor fi distruse în comunism, alte opt fiind translate pe zeci de metri de pe poziția lor inițială. Aproximativ 20% din numărul lăcașurilor de cult ale urbei. Un adevărat masacru”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
