Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ambasadorul rus la Bucureşti, Valeri Kuzmin, consideră că dialogul pragmatic dintre România şi Rusia este împiedicat de o „rusofobie istorică neîntemeiată”, deşi politicieni români i-ar fi spus, în cadrul unor discuţii private, că este necesară o întărire a relaţiilor româno-ruse. Potrivit ambasadorului, aceşti politicieni provin din mai multe partide, iar unii dintre ei au funcţii la nivel guvernamental sau în Parlament. Cât despre scutul de la Deveselu, diplomatul susţine că acesta face parte dintr-o reţea antibalistică americană la nivel global care înconjoară Rusia şi China şi care poate căpăta şi un caracter ofensiv.
Narcis Popescu: Excelenţa Voastră, care ar fi cea mai corectă caracterizare a relaţiei României cu Rusia?
Valeri Kuzmin: Aş spune că cea mai potrivită evaluare a relaţiilor noastre bilaterale în situaţia actuală este că acestea ar fi putut fi mult mai bune. Altfel, nu sunt aşa pesimist, nu cred că aceste relaţii sunt sortite să rămâne dependente de conflictele globale ca, de exemplu, disputele ruso-americane. În această privinţă, nu sunt în măsură ca diplomat acreditat să ofer sfaturi Guvernului sau altor instituţii cârmuitoare din România. Cel puţin, în ţara mea considerăm că asemenea sfaturi sau idei autoimpuse sunt inacceptabile ca intervenţii în politicile interne. Obstacolul major în îmbunătăţirea relaţiilor noastre - care sunt încă vii, iar anul trecut au fost nişte semne de redresare în diferite domenii - într-un sens figurat, este importanţa ca România să facă distincţie între angajamentele luate în alianţele NATO sau Uniunea Europeană şi interesul său naţional. Nu încerc să-ţi spun că România ar trebui să-şi abandoneze angajamentele sau să nu le respecte, dar Rusia a fost cea care a tot promovat ideea integrării integrărilor. De cealaltă parte, a fost Bruxelles-ul, care, implicit sau în mod deschis, a spus că ţările din blocul estic trebuie să aleagă între Vest şi Est, ori Rusia, ori Bruxelles. Aceasta nu este logica noastră.
N.P.: Ministrul nostru de Externe a spus acum ceva vreme că simte o foarte puternică prezenţă a spionajului rus în România...
V.K.: Ce vă pot spune e că în niciun caz nu intenţionez să comentez sentimentele distinsului domn Meleşcanu. Nu sunt psihanalist. Ce vă pot spune este că am observat cum a început să se răspândească mistic incidentul din Salisbury, cum s-a spus, un atac cu arme chimice din Rusia. Deşi, totodată, un profesionist, şeful laboratorului chimic militar din Portdown, a spus că nu avem cum să dovedim că agentul chimic Noviciok provine sau e originar din Rusia. Mai adaug o altă sursă de încredere: experţii din Mossad i-au spus domnului Netanyahu că doar 20 de state din lume sunt capabile să producă acest agent chimic letal.
N.P.: Iar Rusia nu se află printre ele?
V.K.: Rusia, în mod oficial, a distrus anul trecut sub supraveghere internaţională toate stocurile de arme chimice în acord cu acea convenţie majoră care s-a numit "Prohibirea Producerii Stocurilor de Arme Chimice". SUA nu au făcut acelaşi lucru şi au rămas pe această listă. Şi ştiţi care este motivul invocat de SUA? Că nu au suficienţi bani pentru asta . Au 700 de miliarde de euro disponibile pentru arme, însă pentru a distruge armele chimice nu au bani. Deci acesta este răspunsul.
Citește pe Antena3.ro
N.P.: Mai departe doresc să vă întreb de scutul antirachetă de la Deveselu. Reprezintă încă un impediment între relaţiile României cu Rusia? Pot România şi Rusia dezvolta o relaţie dincolo de acest scut?
V.K.: Ce a provocat stagnarea relaţiilor noastre?, revenind la prima întrebare. Lipsa dialogului la nivel politic. Ca rezultat vedem că, privind cu cea mai mare toleranţă posibilă angajamentele aliate luate de România, vedem că România nu a înţeles încă măsurile de securitate naţională luate de Rusia în perspectiva teritoriului său vast. Nu pot fi luate aceste măsuri doar în baza unor considerente regionale. Acestea sunt orientate către a lua în considerare toţi factorii de instabilitate politică globală şi baza de la Deveselu, indiferent de atitudinea României şi garanţiile primite de la americani, este, în mod obiectiv, unul dintre elementele care leagă reţeaua americană antibalistică la nivel global. Bineînţeles, ani buni ni s-a spus că nu vizează Rusia, ci este pentru a intercepta rachetele iraniene. Dacă iei o hartă a lumii, vei vedea că elementele acestei reţele antibalistice globale sunt depozitate şi înconjoară Rusia şi China. Nu ştim pentru ce a fost făcut. Nu ne interesează ce spun ei, dar ştim că această facilitate a fost făcută pentru interceptarea rachetelor. Avem în minte că americanii, unilateral, au renunţat la tratatul americano-sovietic ABM din 1972, care a fost al doilea pilon al stabilităţii globale. Vedem baza de la Deveselu ca un element al acestei reţele globale antirachetă care înconjoară Rusia şi care poate fi uşor reechipată cu rachete de croazieră, care pot fi uşor echipate şi cu încărcătură nucleară, pentru că tehnic sunt construite pentru asta.
N.P.: Atunci vă întreb care ar fi cea mai bună mutare pe care ar trebui să o facă România în raport cu acest scut?
V.K.: Este o întrebare potrivită, dar nu pentru mine, ci pentru Guvernul vostru. Ce ar trebui să facă România cu Deveselu... Aţi semnat nişte tratate, cred. NATO şi Uniunea Sovietică au semnat un pact la sfârşitul anilor 80, când Tratatul de la Varşovia nu mai era în vigoare, au semnat un act fundamental în care era stipulat că niciun efectiv de trupe militare nu va fi detaşat în apropierea graniţelor Rusiei. De atunci, ţările din vecinătatea noastră au devenit membre NATO, astfel încât, ţări NATO sunt vecinii noştri direcţi. Cine a încălcat regulile? Cine a fost primul?
N.P.: Există politicieni români actuali de prim/plan care s-au arătat mai deschişi la dialog faţă de Federaţia Rusă? Recent, s-a zvonit că Liviu Dragnea ar fi făcut câteva vizite la Moscova. Este mit sau realitate?
V.K.: Evident că în România, ca şi în alte ţări, există politicieni mai deschişi, alţii mai puţin, la o colaborare pragmatică, chiar fie şi doar de dragul interesului naţional. Din multele conversaţii private pe care le-am avut cu politicienii români - au fost membri ai Parlamentului, ai Guvernului, din administraţia locală, activişti, reprezentanţi ai ONG-urilor - am înţeles că un număr mare de persoane din România simt că relaţiile bune ar trebui reluate, că o cooperare e o formă de pragmatism şi posibilităţile care nu sunt valorificate în prezent în termeni comerciali, de negoţ, în investiţii sau în dezvoltarea tehnologică au fost nişte înţelegeri care în trecut s-au dovedit a nu fi deloc rele. Cât despre întrebarea ta, literalmente, trebuie să-ţi spun că toate aceste conversaţii private despre care ţi-am spus nu înseamnă că persoanele respective în spaţiul public nu doresc să păstreze discreţia. De ce? După mintea mea, pot judeca în baza experienţei de doi ani pe care am avut-o că, în public, persoanele respective preferă să păstreze discreţia pentru motive ce ţin de slăbiciunile tradiţionale ale dialogului pluralist în discursul vostru politic. Din cauza cultivării în povestea voastră politică a unor fobii istorice total neîntemeiate faţă de Rusia, poporul rus, şi liderii săi, în această privinţă, nu pot decât să-mi exprim dorinţa ca trendul pozitiv şi pragmatismul să predomine şi asemenea prejudecăţi să nu mai fie o piedică în calea relaţiilor noastre. Cât despre zvonurile cum că ar fi fost făcute mai multe vizite de Liviu Dragnea, eşti primul care îmi spune asta.
N.P.: Dar, în particular, aceşti politicieni v-au spus că sunt dispuşi să dezvolte relaţiile cu Moscova?
V.K.: Au spus că simt că este nevoie de asta.
N.P.: Erau din toate partidele mari al României? Erau liberalii, social-democraţii?
V.K.: Ţi-am spus, au fost din diferite partide, din diferite structuri guvernamentale, agenţii, inclusiv Parlament, şi alţii. Este un spectru foarte larg de indivizi, dar vezi tu, scriitorul meu american favorit Samuel Clemens, care este mult mai cunoscut drept Mark Twain, obişnuia să spună că există minciuni, minciuni şi statistici. Este statistica mea personală şi mă bazez pe ea.
N.P.: Ne puteţi spune dacă în afara acestor conversaţii în particular, aceşti politicieni au făcut şi vreun pas în această direcţie? Au fost în Rusia?
V.K.: Vă pot spune că oameni de afaceri au vizitat Rusia, înţeleg că te interesează politicienii, şi îţi spun ce îţi pot spune. Dacă doreşti să transformi discuţia asta în alt tip de comunicare, atunci nu va mai fi un interviu, deci acesta este răspunsul meu pentru tine. Îi cunosc şi sunt cunoscuţi de toată lumea aceşti politicieni.
N.P.: România a sărbătorit anul acesta 100 de ani de la unirea cu Basarabia. Este Rusia împotriva acestui obiectiv? Există vreo soluţie care ar putea satisface toate părţile?
V.K.: Când avem de-a face cu chestiuni ce durează de 100 de ani, este foarte dificil să oferim răspunsuri simple. Ca istoric, în baza unor experienţe istorice personale, cât timp am activat în Chişinău cinci ani, vă pot spune că evenimentul istoric care a fost celebrat aici, "Declaraţia Sfatului Ţării", este foarte controversat, şi acest eveniment nu are o singură interpretare, pentru că toate taberele implicate au o interpretare diferită a acestuia. Ce pot aduce ca istoric este că integrarea Basarabiei în Regatul României, în 1918, trebuia consfinţită de Tratatul de la Paris din 1920. Textul spune că tratatul intră în vigoare cât timp toate semnăturile tratatului ratifică acest document. Japonia nu a ratificat niciodată acest tratat. Sunt partizanul ideii că trebuie luat mai mult în considerare legislaţia internaţională în privinţa drepturilor omului, de exemplu, decât invazia lui Napoleon sau domnia lui Tutankamon sau cucerirea Eurasiei a lui Ginghis Han. Este ridicol. Vă spun că din punctul de vedere al istoriei ştiinţifice, este un subiect controversat. Şi ştiţi, nici Uniunea Sovietică, la acea vreme, nici Rusia nu au recunoscut vreodată formal sau politic alipirea, nu spun anexarea ilegală. Ca politician, ca diplomat interesat în promovarea relaţiilor noastre, aş spune că avem poziţii principiale consistente în politica noastră externă de respect pentru dreptul internaţional. Dreptul internaţional în această privinţă este mai degrabă controversat şi el. Pentru că dacă iei Charta Naţiunilor Unite, dacă iei actul de la Helsinki din 1965, vei vedea acolo respesct pentru suveranitatea teritorială şi respectul pentru autodeterminarea, dreptul oamenilor de a decide viitorul lor.
N.P.: Dar poate fi lipsa unei singure semnături în Tratatul de la Paris un argument serios de negare a dorinţei?
V.K.: Ţi-am spus că nu este vorba doar de o singură semnătură. Pentru că, de exemplu, Regatul României a supravieţuit în Primul Război Mondial doar datorită suportului primit de la Imperiul Rus. Negi asta? Succesorul legal al Imperiului Rus, Rusia sovietică, invitată la conferinţa de la Paris?
N.P.: Nu, bineînţeles.
V.K.: Deci are vreo semnificaţie absenţa semnăturii Rusiei?
N.P.: Dar Rusia s-a retras din război...
V.K.: Scuză-mă, prietene drag, ce a făcut România? Ca între istorici, nu vreau să te invit la această dispută profundă şi în detaliile ei. Sunt sigur că nu sunt luate în considerare nici măcar jumătate dintre elementele constitutive care sunt relevante, care trebuie avute în vedere în acest episod. Ca diplomat, adaug că este alegerea României, românilor, politicienilor, ce eveniment politic să sărbătorească. Singurul lucru care corespunde legislaţiei internaţionale operaţionale din prezent este că asemenea celebrări nu ar trebui să implice niciun limbaj care poate promova ura sau discriminarea faţă de minorităţile naţionale etc. Voinţa politică, alături de înţelegerea intereselor naţionale, este cel mai important factor de rezolvare a unei probleme complicate. Ştim că până acum majoritatea, nu doar a moldovenilor, dar şi a românilor ei, preferă să trăiască în două state suverane.
N.P.: Recent, mai multe localităţi din Moldova au votat unirea cu România, simbolic, fireşte...
V.K.: Dar de ce nu recunoaşteţi votul copleşitor al celor din Crimeea în favoarea unificării cu Rusia? Recentele alegeri prezidenţiale au ilustrat creşterea suportului pentru reunificare, pentru că votul pentru Putin a fost de peste 90% în Crimeea.
N.P.: Dacă România ar recunoaşte Crimeea ca parte legitimă a Rusiei, ar fi Rusia mai dispusă să discute problema Moldovei şi ulterioara ei unire cu România?
V.K.: Te joci cu nişte cuvinte care nu sunt ale tale. Îmi cer scuze că nu sunt aşa corect politic în expresie. Problema este sau provocarea este că, pentru a rezolva orice situaţie conflictuală, trebuie să existe voinţă politică reciprocă. Dacă există voinţă, acolo avem şi calea, e un proverb britanic pe care îl ştiu din copilărie. Unde nu există voinţă, cert nu există calea. Pentru că rezolvarea oricărei probleme prin forţă, atunci când este implicată Rusia, este practic imposibilă. Deci dacă există voinţă, suntem dispuşi să discutăm, să luăm în considerare, să ajustăm, să răspundem intereselor tuturor părţilor interesate. Dar trebuie să începem prima dată. Dacă începem să speculăm pentru a produce nişte fantezii, ce s-ar întâmpla dacă?... Sau poate un înger va coborî din cer şi ne va spune că acei politicieni teribili ar trebui să fie mult mai constructivi şi mult mai deschişi. Cu tot respectul, vă spun că, în toată experienţa mea personală, nu am văzut îngeri coborând din cer.
Din cauza cultivării în povestea voastră politică a unor fobii istorice total neîntemeiate faţă de Rusia, poporul rus, şi liderii săi, în această privinţă, nu pot decât să-mi exprim dorinţa ca trendul pozitiv şi pragmatismul să predomine şi asemenea prejudecăţi să nu mai fie o piedică în calea relaţiilor noastre.
Sunt partizanul ideii că trebuie luat mai mult în considerare legislaţia internaţională în privinţa drepturilor omului, de exemplu, decât invazia lui Napoleon sau domnia lui Tutankamon sau cucerirea Eurasiei a lui Ginghis Han.
NATO şi Uniunea Sovietică au semnat un pact la sfârşitul anilor 80, când Tratatul de la Varşovia nu mai era în vigoare, au semnat un act fundamental în care era stipulat că niciun efectiv de trupe militare nu vor fi detaşate în apropierea graniţelor Rusiei. De atunci, ţările din vecinătatea noastră au devenit membre NATO, astfel încât, ţări NATO sunt vecinii noştri direcţi. Cine a încălcat regulile?
A făcut Rusia vreo greşeală în relaţia cu România în ultimii 20 de ani?
Vreo greşeală în relaţiile cu România? Anul acesta vom celebra 15 ani de la semnarea tratatului nostru de prietenie şi colaborare. A fost o iniţiativă bună, deşi a fost semnat în 2003, când era clar că anul următor, România va deveni membră NATO. A fost o greşeală? Te întreb pe tine. Hai să lăsăm această întrebare retorică fără un răspuns concret.
În iunie, ambasadorul Valeri Kuzmin a fost victima unui furt. Aflat la Sibiu, în Piaţa Mare, alături de soţie, lui Kuzmin i s-a furat portofelul în care avea 1.250 de lei, 250 de dolari şi cardul de identitate diplomatică.
