Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În această primăvară ne-am dat întâlnire la București, la o șuetă. N-a mai ajuns (greva transportatorilor din Franța i-a dat peste cap planurile de călătorie), așa că ne-am intersectat online fără pic de reținere. Ce-a ieșit iscodiți mai jos.
- Jurnalul: Sincere felicitări pentru cea mai nouă carte publicată, iată, anul acesta și în țara noastră - „A mea e răzbunarea” (Editura Trei). Urma să vii în România, Marie, să povestim despre acest roman. Ce s-a întâmplat, de ce n-ai mai ajuns la întâlnirea cu noi? Apropo, ai vizitat vreodată „Țara lui Dracula” - cum este deseori etichetată România în Occident și peste Ocean? Ce știi despre această țară-punte între Vest și Est? Ai avut vreodată sub ochi ceva scris de un scriitor român? Câțiva au făcut carieră (și) în Franța: Emil Cioran, Eugèn Ionesco, Mircea Eliade etc. Sau poate ai fost impresionată de sculpturile lui Constantin Brâncuși, ori de muzica lui George Enescu? Cunoști vreun scriitor român din zilele noastre?
- Marie NDiaye: Bizar, dar încă nu am ajuns în România. Mi-am luat imaginile, viziunile, impresiile despre această țară în principal din cinematografie și din literatură. Cred că am văzut toate filmele lui Lucian Pintilie! Și pe cele regizate de Cristian Mungiu. Desigur că am interacționat cu scrierile lui Cioran, Eliade, Ionesco, dar și cu cărțile lui Lucian Blaga, Norman Manea, Alina Nelega, Matei Vișniec ori Țepeneag. O admir enorm și pe Herta Müller, dar într-un alt mod, mai ales că ea scrie în germană.
Fascinată de infanticid
- Oh, ești familiarizată așadar cu literatura de inspirație românească.
- Cât de cât.
- Ai câștigat Premiul Goncourt (2009) pentru romanul Trei femei puternice (bravo!), dar știai că un scriitor român a primit și el premiul - Vintilă Horia, pentru volumul Dieu est né en exil -, pentru ca în doar câteva zile să-i fie retras? Se întâmpla în noiembrie 1960 și a rămas un eveniment unic în istoria decernării acestei prestigioase recompense literare.
- Sincer, nu știam de această întâmplare.
- Să revenim însă la cel mai nou roman al tău… Cum s-a născut ideea acestei cărți, unde și de ce? Care au fost împrejurările în care ai decis că povestea Susanei merită păstrată pe hârtie și făcută astfel cunoscută lumii întregi?
- În perioada când mă gândeam la un nou roman, lucram la scenariul filmului „Saint-Omer” de Alice Diop (laureat cu Leul de Argint la Festivalul de Film de la Veneția), film care spune povestea reală a unei femei ce-și abandonează fetița pe o plajă, la discreția forțelor naturii, s-o înece fluxul mării - ceea ce s-a și petrecut. Această contribuție a mea la film și acest material uman fascinant mi-au inspirat povestea avocatei Susane și a lui Marlyne. Am senzația că ideea aceasta a infanticidului săvârșit de o mamă care părea că-și adoră copilul este o sursă inepuizabilă de inspirație deoarece este atât de enigmatică. În fond, nici nu există vreo explicație care să stea în picioare; un astfel de gest nu poate avea nici un motiv rezonabil. E un mister absolut.
O chestiune de sonoritate
- Ești fascinată de mistere… Dar chiar, a cui e răzbunarea din romanul tău, Marie? Cum ai ales titlul cărții? Ce enigmă ascunde?
- Răzbunarea poate fi apanajul mai multor personaje: a lui Marlyne, care se răzbună pe soțul ei; a lui Sharon, care se răzbună, subtil, pe patroana ei, a avocatei Susane, care se răzbună pe tatăl ei… Din punctul meu de vedere, însă, un titlu nu explică nimic, e mai degrabă o chestiune de sonoritate, de melodie. Aș fi putut alege un titlu cu totul diferit. Uneori aleg titluri fără nicio legătură cu firul narativ; se stabilește ulterior o legătură între cele două, una ușor artificială, e adevărat.
- La cine te-ai gândit cel mai mult în timp ce ai scris acest roman de introspecție?
- Cred că nu mă gândesc niciodată la cineva anume în timp ce scriu. Mă gândesc doar la personaje, nu la persoane reale. Și în niciun caz nu mă duc cu gândul la cititori.
Un sentiment care ne ajută să evoluăm
- Ce-i iubirea, Marie? Ce înseamnă pentru tine acest sentiment?
- Pentru mine, iubirea este ceva ce mereu ne surprinde, uneori ne și deranjează, dar, una peste alta, e bine s-o acceptăm în viața noastră deoarece este un sentiment care ne ajută să evoluăm.
- Dacă ai reuși să te detașezi de propria persoană, ce sfat i-ai oferi scriitoarei Marie Ndiaye (chiar, cum se scrie corect: Ndiaye sau N’Diaye?)? Dar femeii Marie?
- Nu dau niciodată sfaturi scriitorilor, fiecare trebuie să-și găsească singur stilul. Nici oamenilor, prietenilor, amicilor nu le ofer consiliere despre ce ar trebui și ce n-ar trebui să facă în viață. Fiecare individ în parte știe cel mai bine cum să-și gestioneze situațiile-limită, nu? De fapt, nici măcar mie nu-mi dau sfaturi!
Scris și citit, necesități vitale
- De ce scrii, Marie? Ce demon te mână în lupta cu ideile, ce muză te inspiră?
- Scriu literatură încă din copilărie pentru că nu pot trăi fără să scriu, la fel cum n-aș putea trăi fără să citesc. De altfel, pentru mine e chiar mai important să citesc decât să scriu - e absolut vital. N-aș spune, cum afirmă anumiți scriitori, că nu știu să fac nimic altceva: știu să fac multe alte lucruri în afară de scris. Însă este singura activitate ce vine în întâmpinarea unei necesități profunde a sufletului meu.
- Cine sunt scriitorii/scriitoarele tăi/tale preferați/preferate?
- Ooooo, sunt o mulțime! Dintre cei mai de demult: Proust, Kafka, Dostoievski, Dickinson, Undset - apoi, Tsvetaieva, Faulkner - apoi, Lowry, Oates, Banks, Simon, Marias…
„Întotdeauna voi prefera romanul, îl ador!”
- Jurnalul: Cum arată, în opinia ta, profilul cultural al europeanului secolului XXI? Știu că întrebarea vizează un răspuns complex - sunt diferențe mari între norvegianul suspicios și rece, francezul cu alonjă multiculturală, românul francofil, grecul oportunist etc., etc. -, încearcă totuși să potolești această curiozitate în câteva tușe.
- Marie NDiaye: Din punctul meu de vedere, europeanul din secolul al XXI-lea este un individ care, tocmai, se simte atât de apropiat de ceilalți europeni, încât nu mai gândește în acești termeni limitatori (francezii sunt așa, românii sunt așa etc). Europa e un fel de țară vastă cu regiuni ce pot avea (și e foarte bine așa) propriul specific, dar în care te poți simți întotdeauna ca acasă.
Formă impură
- Bine ar fi să fie cum zici tu... Dar să schimbăm registrul curiozităților, să nu picăm în capcana stereotipiilor și a discursului de lemn: ce-ți place să scrii mai mult: teatru sau roman?
- Primele mele scrieri au fost romane și cred că voi prefera întotdeauna acest gen literar. Romanul este o formă impură, ce se poate prezenta ca o mare amestecătură de elemente, dar ador acest lucru, faptul că romanul poate spune totul sub o formă uneori imperfectă - nu contează, romanul își poate permite orice, se poate întinde pe oricâte pagini dorește (spre deosebire de piesele de teatru). Este cel mai liber gen literar cu putință.
- Ultima mirare: ce-i râsul, Marie?
- Cred că râsul ne permite să ne privim cu detașare pe noi înșine și tumultul vieții noastre cotidiene - este o soluție care ne eliberează de tot în doar câteva clipe.
Abandonată de tată
Marie NDiaye (născută pe 4 iunie 1967, la Pithiviers, Franța) este o romancieră și scenaristă franceză cu rădăcini senegaleze. Crescută doar de mama sa (tatăl a părăsit-o la scurt timp după naștere), Marie a început să scrie la 12 ani. Primul său roman, Quant au Riche Avenir, a fost publicat când NDiaye avea 18 ani. „Rosie Carpe” (2001) a câștigat Premiul Femina, iar „Papa Doit Manger” a fost a doua piesă de teatru scrisă de o femeie inclusă în repertoriul Comediei Franceze. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut romanele Șefa și Trei femei puternice, ultimul distins cu Premiul Goncourt (2009) și nominalizat la Booker Prize.
Scriu literatură încă din copilărie pentru că nu pot trăi fără să scriu, la fel cum n-aș putea trăi fără să citesc”, Marie NDiaye, scriitoare
Cred că am văzut toate filmele lui Lucian Pintilie! Și pe cele regizate de Cristian Mungiu”, Marie NDiaye, scriitoare
„A mea e răzbunarea” e o poveste în care accentul nu cade pe firul evenimentelor, ci pe felul în care ele se reflectă în conștiința personajului principal
Marie NDiaye a fost recompensată de-a lungul carierei literare cu două distincții remarcabile: Premiul Femina și Premiul Goncourt
Am interacționat cu scrierile lui Cioran, Eliade, Ionesco, dar și cu cărțile lui Blaga, Norman Manea, Alina Nelega, Vișniec ori Țepeneag”, Marie NDiaye, scriitoare
