NICU ALIFANTIS despre iubire, iertare şi... şotron: „Nu-mi place să mă iau mai în serios decât trebuie”

Desenez cu ochii minții pe asfalt un șotron. Fac un pas, apoi încă unul. În fundal se aude balada dromaderelor. Graseiază șoptit. Mintea îmi fuge spre Piața Romană, numărul nouă. Liniște. Apoi ploaia din luna lui Marte. Deschid ochii și îi văd zâmbetul copilăresc. Nicu Alifantis se joacă. Pune emoții pe portativ.

 

Sabina Iosub: Ce face Nicu Alifantis acum?

Nicu Alifantis: Tocmai terminăm o jucărie eu și cu ai mei colegi. Se cheamă Șotron, este un album cu cântece pentru copii, și nu numai pentru copii, și pentru copiii din oameni mari.

Sabina Iosub: Deci e un album pentru noi toți...

Nicu Alifantis: Exact... E un an un pic dedicat copiilor. Așa a fost să fie. Nu mi-am propus lucrul ăsta neapărat, dar așa a ieșit. Întâi e Șotronul – discul va fi însoțit de o carte de colorat cu desene extrase din fiecare cântec, foarte frumoase de altfel desenele. Sper să aibă succes. Eu cred foarte tare că lumea asta a copiilor merita mult mai mult, ei sunt extraordinari tocmai prin faptul că în secunda în care îi tratezi cu foarte multă seriozitate ei chiar devin niște parteneri excepționali.

Sabina Iosub: Își iau job-ul foarte în serios...

Nicu Alifantis: Absolut... Eu mor de necaz pe părinții sau bunicii care se prostesc când vorbesc cu copiii. Nu, ei chiar sunt foarte serioși și înțeleg mult mai bine decât noi uneori.

Sabina Iosub:  E perioada în care ai dat în mintea copiilor?

Nicu Alifantis: Păi se spune că la bătrânețe începi să investești în jucării. (râde) E cercul ăla care încet-încet trebuie să se închidă. Da, mă pregătesc și eu să devin bunic... îmi fac antrenamentul acum, îmi fac mâna, cum se spune.

REPETIȚII CU HELIU ȘI CĂȚEI

Au fost niște aventuri în studio - am înregistrat doi căței, doi PUGI, ai fetelor mele, ai Mariei și ai Natașei. A fost foarte veselă ziua aia de înregistrări cu căței. Am un cântec care se cheamă Unui prieten mic și în care e vorba de un cățel. Am vrut să am și niște zgomote reale de câini și atunci i-am pus la treabă. Altă experiență foarte amuzantă... am inhalat vreo jumătate de butelie de heliu.

Sabina Iosub: Nu cred....

Nicu Alifantis: Ba da. Am un cântec unde am vrut să am o voce de-aia, voce specială de heliu. Neavând exercițiu, până să-mi iasă, s-a consumat. Cu o butelie de-aia umflai vreo 30 de baloane, eu am consumat vreo 20. Ăsta e un cântecel care o să fie foarte vesel. Acum știu, sunt pregătit, și la concert știu cum să trag înainte de strofa respectivă. Acum am antrenament, am butelia pregătită, voi avea două baloane... noroc că sunt și strofele scurte.

Cam asta a fost cu jucăria asta, cu Șotronul, m-am bucurat foarte tare că toți din echipă au marșat la jocul ăsta și s-au prostit și ei alături de mine și a fost vesel. Pe mine lucrul ăsta mă interesează. Nu-mi place să mă iau mai în serios decât trebuie. A, serioși da, suntem la mixaje, la execuția muzicală, dar în rest e bine să ne mai și prostim uneori.

Eu sper ca undeva săptămâna viitoare să fiu gata cu materialul, pleacă la fabrică, tipografie, pe 25 mai va fi distribuit pe piață, pe 31 mai va fi concertul de lansare în Parcul copiilor din Titan și pe 1 iunie intră pe itunes. Suntem la zi și afiliați și aliniați tuturor normelor moderne, mai ales astea online.

Sabina Iosub:  Ai jucat șotronul?

Nicu Alifantis: Nu, nu... Dar am asistat de multe ori. La spectacol în ziua evenimentului de lansare, când va fi și concertul, am două concursuri de șotron. În unul copiii desenează șotroane și părinții îi jurizează - vor fi în situația să aleagă cel mai frumos șotron desenat. Iar al doilea: părinții sar șotronul și copiii aleg cei mai dibaci părinți care sar șotronul. Concursuri, premii pregătite... ne jucăm frumos în ziua aia.

Sabina Iosub: Spuneai că e anul în care te îndrepți cumva către copii. Cum ai simțit că ai ajuns aici?

Nicu Alifantis: Totul a început anul trecut. Anul trecut s-au împlinit 35 de ani de când am scos primul meu album mare, care se cheamă „După melci”. Sigur, povestea cu „După melci” o știm, e o poveste foarte frumoasă. La fel, poate fi gustată și de copii și de oameni mari, mai ales de oameni mari, pentru că e un pic meditativă, povestea asta cu pierderea copilăriei. Anul trecut am făcut un semnal al evenimentului la un festival la Alba Iulia și de acolo a rămas că îl finalizăm anul acesta. Și în septembrie va fi spectacolul final în care va fi cântat întregul material. Aici vor fi două premiere. Prima – este prima dată după 35 de ani când se va cânta live, nu l-am cântat niciodată live albumul ăla. Nici măcar o bucată din el.

Sabina Iosub:  Așa a fost să fie?

Nicu Alifantis: Așa a fost să fie. A cam fost un album de studio, ca să ți-o spun pe aia dreaptă. Și, ca să fie tacâmul complet, trupa cu care voi cânta e cea de acum 35 de ani cu care am înregistrat, unul singur din păcate nu mai e printre noi, clăparul, Nicu Enache, Dumnezeu să-l odihnească. Va fi înlocuit. La toată povestea asta s-a adăugat faptul că întreaga poezie, întregul poem, întreaga poveste, va fi ilustrată live într-un moment de teatru de păpuși și video. Deci e animație plus teatru de păpuși. Practic e un videoclip mare făcut cu teatrul de păpuși în regia lui Cristian Pepino. Vor fi două spectacole în București și unul la Alba Iulia de unde este Teatrul prichindel cu care s-a lucrat acest material. Deja spectacolul de păpuși e gata. Partea muzicală e și ea gata, Slavă Domnului, urmează să intrăm în repetiție undeva în a doua jumătate a lunii august și începutul lui septembrie.

M-a excitat foarte tare jocul cu După melci pe care l-am început anul trecut pentru că am lansat un concurs pe Facebook în care desenele, animațiile, am vrut să fie făcute de copii din desene sau modele făcute din plastilină. Și de unde am zis că se vor înscrie 1,2,3,4,5 speriați la povestea asta, surpriza a fost foarte mare, cred că au fost 85 de copii care au participat, și nu numai copii, și oameni în toată firea, care au trimis desene, fotografii, melci fotografiați făcuți din hârtie, foarte frumoși. S-au folosit o parte din ele, s-au dat premii pentru cei care au fost aleși în animație, iar toate desenele astea vor apărea într-o carte pe care o scot o dată cu evenimentul în septembrie.

Cam asta e povestea cu „După melci” și de acolo s-a născut și ideea... am zis, ok, și până la toamnă ce fac eu? Stau de pomană? Nu se poate... Și am zis să îmi fac mâna cu albumul ăsta cu cântece pentru copii.

UN CÂNTEC NU SE NAȘTE BĂTÂND DIN PALME

Sabina Iosub: De fapt, tu te-ai săturat de adulți? Și de supărările lor?

Nicu Alifantis: Nu... Încerc să găsesc în ei altceva decât se vede la prima vedere. Știi că noi jucăm foarte bine și ne mascăm, ne e rușine să ne manifestăm de multe ori și să ne arătăm copilul din noi. Lucru care mie mi se pare o mare prostie. Și atunci automat într-un fel e o căutare a copilului din noi înșine. Eu cred foarte tare că legătura asta dintre un om, oricare dintre noi care a ajuns într-o anume etapă a maturizării, e bine să țină legătura permanent cu copilul din el.

Sabina Iosub: Și ce-i spune?

Nicu Alifantis: Nu cred că îi spune neapărat ceva ci mai mult îl alimentează. De exemplu Horațiu Mălăiele are o definiție foarte frumoasă a copilăriei - Copilăria este cadoul pe care ni-l face viața. Mi se pare o definiție foarte frumoasă. Și atunci cred foarte tare că perioada aia încărcată de inocență, de puritate, de naivitate, de credibilitate chiar dusă uneori la extreme, conturează și pun temelia omului mare care urmează să ducă mai departe semnalele trase și instalate de copil. Sigur, unii o fac mai bine, alții mai puțin bine. Cum la fel există la polul celălalt acea sintagmă - să ne ferim să îmbătrânim urât. Iar e un lucru foarte important.

Sabina Iosub: Cum te-ai înțeles cu copilul din tine în toți anii ăștia?

Nicu Alifantis: E, la mine cred că a fost și ceva mai simplu dat fiind că sunt geamăn... (râde) Mă alint acum... Eu m-am jucat permanent. M-am jucat și am avut șansa asta de a mă juca pentru că am lucrat de exemplu 11 ani într-un teatru pentru copii, la Excelsior, am avut acolo enorm de multe lucruri de învățat de la echipa de colegi care erau acolo la teatru, actorii. Ion Lucian însuși a fost un dascăl absolut senzațional pentru păstrarea și perpetuarea inocenței minunate a copilăriei și am învățat multe de la nenea Michi, pentru că el însuși era un personaj extraordinar. Am cunoscut-o mai în tinerețe mai bine pe Nina Cassian care la fel a bântuit în lumea asta a copiilor fabulos.  De altfel în albumul ăsta, Șotronul, e și un cântec pe versurile ei – Micul prinț. Apoi am lucrat mult cu Cristian Pepino, regizorul de care îți povesteam, câteva spectacole de păpuși, la teatrele de păpuși – iar o experiență fantastică. Deci statul ăsta în lumea asta a celor mici m-a ținut la cald, m-a ținut în priză. E foarte plăcut să te joci pentru că nu poți să fii o babă ciufută și să fii permanent serios. Cred că oamenii din jurul nostru, marea majoritate, mai mult se fac că sunt serioși decât sunt, de fapt și de drept.

Sabina Iosub: Tu ți-ai găsit acolo sursa de energie, îmi e clar.

Nicu Alifantis: Poate că da. Nu știu ce să zic. În general îmi e greu să definesc lucruri care țin de mine. Eu în comportamentul pe care l-am avut și uman, și civil, și artistic, mi se pare că a decurs totul foarte firesc și atunci îmi e greu să mă analizez. Sigur, am momente când poate mă joc mai multe decât trebuie, am momente când ar trebui să fiu mai serios decât trebuie. Uneori îmi iese, alteori nu.

Sabina Iosub: Am râs și ne-am bucurat alături de cântecele tale, dar am simțiti și durerea... e o parte din tine lăsată în cântecele astea?

Nicu Alifantis: Poate că într-un fel da, pentru că un cântec nu se naște bătând din palme, nu-ți propui mâine mă trezesc și voi fi genial, voi face un hit care hit să fie melancolic, sau unul foarte vesel, sau foarte ritmat, de dans. Nu, nu cred că așa se face și dacă se face nu cred că e bine. Cred foarte tare că un produs artistic iese dintr-o acumulare de sentimente, prin sedimentarea lor și până la urma din dorința de a te elibera de ele pentru a duce mai departe ce ai de dus. Fie ca om, ca cetățean, ca civil, mie îmi place să spun civil, fie ca artist. Deci e clar că eu m-am descărcat prin aceste cântece. Că au fost vesele sau că au fost bălăduțe triste, în majoritate sunt cam melancolice așa... Probabil că au fost niște eliberări de niște stări adunate, de niște sentimente...

DEFINIȚIA IUBIRII

Sabina Iosub: Am apucat să mă uit puțin pe ceea ce înseamnă Dicționarul pe care l-ai scos, dar lipsește o definiție de aici. Lipsește iubire!

Nicu Alifantis: A, nu știu. S-ar putea să fie.

Sabina Iosub: Mai caut.

Nicu Alifantis: La i. Dacă nu-i la i înseamnă că nu e.

Sabina Iosub: Nu e.

Nicu Alifantis: E, asta e!

Sabina Iosub: Ceea ce știu că nu lipsește din viața ta. De aceea te întreb… care ar fi definiția?

Nicu Alifantis: Treaba asta cu iubirea e ceva care e foarte în noi și ține de noi și trebuie să fie, să existe, să nască, să dospească, să dea roade, să înflorească, să explodeze ca un mugure de floare, ca un ceva foarte frumos. Cred că fără asta nu se poate. Și eu mai cred foarte tare că sentimentul ăsta de iubire, de căldură pe care o poți avea față de semeni, față de o ființă iubită se adună în timp din ceva ce ai acumulat de-a lungul timpului, iar la un moment dat simți nevoia să expui și să faci. Eu cred ca e mult mai important să-i arăți persoanei iubite prin fapte mai mult decât prin vorbe.

Sabina Iosub:  E ceva spectaculos ce ai făcut în iubire?

Nicu Alifantis: Nu neaparat. Eu zic că m-am purtat absolut normal.

Sabina Iosub:  Oricum povestea voastră a fost...este...

Nicu Alifantis: A fost, aşa a fost să fie, nu cred că-i singura. Da, a fost frumos. Eu cred că poveştile astea pot duce şi pot întreţine o relaţie mai departe, pot ţine la cald o poveste. Acum, sigur nu mai sunt nici eu puiuţ, nu mai ard ca la 18 ani, dar iubirea capătă alte ambalaje de fiecare dată.

Sabina Iosub: Ce iubeşti mai mult, animalele sau oamenii?

Nicu Alifantis: Am momente când iubesc mult mai mult animalele. De altfel am o mare iubire pentru Bella, un welsh terrier, din păcate e foarte, foarte bătrână, face 15 ani acum în august. Sunt nişte momente în viaţă când îţi dau nişte lecţii de iubire şi de îndemn spre a iubi animalele, încât cu oamenii de multe ori îţi pui probleme. Stai şi îţi apar semne de întrebare. Sunt la fel de multe momente în viaţă când... eu am întâlnit şi animale sub formă de chip uman care sunt foarte drăguţe.

SINGURĂTATEA E PRIMUL PAS SPRE MOARTE

Sabina Iosub: Ai prieteni?

Nicu Alifantis: Da, am câțiva, nu foarte mulți. E și greu de altfel având o meserie publică să ai foarte mulți prieteni. Am și m-am bucurat că viața mi-a oferit șansa asta de a avea niște prieteni buni pe o perioadă de timp foarte lungă. Eu am prieteni din liceu cu care ne vedem până în ziua de astăzi, iar cu doi dintre ei am făcut inclusiv grădinița

Sabina Iosub: Ți-e teamă de singurătate? Am văzut că ai scris că singurătatea e primul pas spre moarte.

Nicu Alifantis: DA! Nu teamă… nu-mi place. Mă enervează. Eu chiar cred în povestea asta. Cred că un om singur e singur.

Sabina Iosub: Ierți?

Nicu Alifantis: Uneori! (râde) În momente de rătăcire. Da, iert. Una din calitățile unui om e aceea de a fi uman și am momente de rătăcire când mi se întâmplă și mie să fiu uman. Nu, acum serios, recunosc că-i trebuie cuiva foarte mult să mă facă să mă supăr definitiv. Mă supăr greu, dar definitiv.

Sabina Iosub: Cum îţi începi ziua?

Nicu Alifantis: O cafea, apoi calculator, Facebook. Am două momente pe zi dedicate, sunt foarte activ. Nu ştiu dacă e foarte bine, dar la bătrâneţe îţi găseşti tot felul de tabieturi... Am o oră dimineaţa şi una seara, iar pentru mine Facebook-ul a devenit un instrument de promovare şi de comunicare cu fanii, dar în acelaşi timp este un bun barometru cu care iau pulsul a ceea ce se întâmplă cu ce fac eu. Din comentarii îmi dau seama dacă sunt sau nu pe calea cea bună. După care îmi intru în ritm - ori mă duc la muncă la studio ori dacă am chef să lenevesc... E avantajul omului care nu are şef. Când îţi eşti şef e cel mai bine. N-am avut şefi toată viaţa…

Sabina Iosub: Nici acasă?
Nicu Alifantis: Aaa, acasă întotdeauna ştim cine este şeful... (râde)

Sabina Iosub: O să te rog să transmiţi un mesaj pentru Jurnalul National şi cititorii lui.

Nicu Alifantis:  Eu am o nostalgie, recunosc, cu ziarul ăsta care a fost foarte drăguţ cu mine ani şi ani de zile Recunosc că sunt subiectiv. Mă leagă multe de povestea asta care este Jurnalul. Lăsând la o parte subiectivismul, chiar vă doresc viaţă lungă. Iar cei care încă mai doresc să pună mâna pe hârtie şi să simtă cu adevărat un ziar, să pună mâna să cumpere şi să citească. Despre asta e vorba.