Nicu Ceauşescu, ultima dragoste

Daniela Vlădescu a fost cea din urmă iubire a lui Nicu Ceauşescu. Cei doi s-au cunoscut pe cănd se aflau in delegaţie la Festivalul Tineretului de la Moscova. Apropiaţii declară că, după arestarea "Prinţişorului", fosta iubită a intrerupt orice legătură cu el, lucru care l-ar fi afectat enorm.

• Jurnalul Naţional: Stimată doamnă, fac parte dintr-o generaţie de tineri din a căror educaţie a cam lipsit muzica clasică. Astfel, numele sopranei Daniela Vlădescu a ajuns cunoscut prin asocierea cu cel al lui Nicu Ceauşescu, a cărui iubită aţi fost. Ce se află in spatele acestui "mare renume" de la sfărşitul anilor ’80?
  

Daniela Vlădescu: Acum, pentru că nu mai doare pe nimeni, pot să deschid nişte subiecte pe care le-am ţinut inchise de mila părinţilor mei şi care au fost abordate de alţii, fără voia mea. Şi unde eu am fost personajul negativ. Pănă acum am suferit foarte mult pentru ai mei, care erau atăt de jenaţi de toată atmosfera in care am trăit... Iar eu eram neputincioasă şi revoltată. Acum nu-mi mai pasă. Nu mai am pe nimeni, sunt singură şi răspund pentru faptele mele.

Şi pănă la urmă, relaţia cu Nicu Ceauşescu a fost o banală poveste de dragoste, fără nici o urmă de interes şi de căştig. Ba, dimpotrivă, am avut parte numai de dezavantaje şi de repercusiuni negative. Nu mă simt vinovată cu nimic. Am spus dintotdeauna: dacă pe atunci oamenii au trăit prost, nu au trăit prost din cauza mea, şi dacă trăiesc acum şi mai rău, tot nu este vina mea.

Citește pe Antena3.ro

Cum arată buletinul de vot la primul tur de la alegerile prezidențiale 2024

"Sunt un om bun!"

• Deşi este o intrebare banală, v-o adresez. Cine sunteţi dvs., Daniela Vlădescu?

In primul rănd, sunt un om foarte bun! Am fost, sunt, am să fiu şi o să mor un om bun. Uneori, asta e o dovadă de prostie, nu e in avantajul meu. Şi un om muncitor, am făcut totul prin munca mea. Unde am fost chemată, acolo am muncit. Unii m-au apreciat şi promovat pentru asta, alţii m-au ţinut deoparte. Dar totul trece! Acum, la 50 de ani, după toate duşurile reci - că de duşuri calde nu am avut parte - , mă bucur că totuşi mai exist şi mai cănt, şi ştiu că datorită mie m-am ridicat intotdeauna. Duşurile reci nu m-au călit, dar am avut o familie extraordinară, care a avut incredere in mine, deşi i-am dezamăgit de multe ori, pentru ei am incercat să supravieţuiesc, am incercat să nu-i fac să sufere prea tare.

"La Operă nu m-au dorit!"

• Cum a inceput cariera dvs. artistică?

In 1985 am dat concurs la Opera Naţională. Era primul concurs deschis de această instituţie. Eu făcusem cei trei ani de stagiatură şi mai aveam alţi trei ani petrecuţi la Braşov, la Teatrul Muzical, acum Opera din Braşov. Pe atunci, Bucureştiul era un oraş inchis, unde nu puteai pătrunde decăt după satisfacerea stagiaturii. M-am dus cu frică, pentru că ştiam că există un aranjament, ştiam chiar şi cine "trebuia" să căştige, dar m-am simţit datoare, era o şansă. Şi am avut un mare noroc! Inaintea concursului m-am intălnit pe holurile Operei cu fosta mea profesoară de canto din Conservator, doamna Eugenia Moldoveanu. M-a intrebat ce am pregătit, ce vreau să cănt şi i-am spus că mi-ar plăcea să cănt prima dată cavatina "Lucia". Şi cănd am intrat in sala de concurs, in mijlocul juriului trona, ca preşedinte de comisie, doamna Moldoveanu. Mi s-a cerut să cănt "Regina nopţii" - una dintre piesele repertoriului prezentat - , insă dumneaei a spus: "Nu, să cănte «Lucia»!". Atunci am ştiut că există cineva care vrea să mă ajute necondiţionat, din simpatie. De aceea am căntat foarte frumos, drept pentru care m-a lăudat, am primit patru note de 10, dar şi note mai mici de la cei care deja aveau făcute aranjamentele. Am luat concursul, dar nu m-au iubit şi nu m-au sprijinit niciodată, pentru că am incurcat nişte socoteli şi am simţit că nu am fost un artist pe care ei l-au dorit acolo.

• Ce insemna un "artist dorit"?

Un artist promovat de ei, propulsat şi pus in toate premierele. Pe vremea mea, la Operă se obişnuia să se spună: "Sunteţi tineri, trebuie să-i aşteptaţi pe cei in vărstă să iasă la pensie". Brusc, din 1995, 1997, cănd aveam deja 40 de ani, iar nu mai eram buni, pentru că trebuia ca tinerii să fie promovaţi. Practic, "vremea mea" n-a fost niciodată. După intrarea la Operă am făcut foarte multe roluri, cariera mea incepuse chiar foarte bine, m-a promovat şi Televiziunea... Pănă am fost interzisă, in 1985.

Pe motiv de... Nicu Ceauşescu

• Care a fost motivul interzicerii?

Relaţia mea cu Nicu Ceauşescu. Relaţie care, pot să jur, a fost o poveste frumoasă. Cel puţin din partea mea, a fost una sinceră, pe tot parcursul celor patru ani căt a durat. Aceiaşi patru ani in care mi s-a interzis accesul la Televiziune, la toate teatrele de operă din ţară, unde colaborasem ani la rănd - Timişoara, Iaşi, Cluj, Craiova. Dar eu chiar m-am indrăgostit! De un om care avea şi o parte extraordinar de bună, parte de care mă indrăgostisem şi care chiar merita dragostea mea. Iar partea lui rea m-a făcut să sufăr tot timpul.

• Şi aţi păstrat relaţia...

Da, am păstrat-o, deşi am avut mari decepţii după Revoluţie, cănd am aflat foarte multe lucruri pe care atunci nu voiam să le văd, să le aflu, lucruri pe care mulţi le ştiau, dar nu mi le spunea nimeni, probabil de frică, şi nici eu nu voiam să aflu. Nu sunt genul care să buzunărească pe cineva in căutare de bileţele, numere de telefoane... Eu prefer politica struţului. E o formă de autoapărare.

Dragoste nebună

• De ce nu v-a ajutat Nicu Ceauşescu in perioada in care aţi căzut in dizgraţie?

El nu m-a ajutat niciodată. Poate că se aştepta să cer, ceea ce nu am făcut vreodată. M-am găndit că e umilitor să ceri ceva cuiva la care ţii. Cănd ţii la cineva, dai totul, faci totul, dormi pe un colţ de pat, poţi să mănănci partea cea mai proastă din măncare, poţi să te scoli la cinci dimineaţa să pregăteşti ceaiul sau cafeaua. Asta inseamnă să iubeşti pe cineva! Nu să ceri!

• Dar el cum a tratat profesia şi cariera dvs.?

El a fost indiferent. Probabil că la inceput a fost ceva interesant, după care nu a mai fost la fel. Nu pot să spun că am fost un om fericit, au fost momente in care am suferit foarte tare. Fără să impun nimănui nimic. Nu poţi să ceri să fii iubit, să fii ingrijit. Dacă le primeşti cerănd, nu au valoare.

• I-aţi cunoscut pe membrii familiei Ceauşescu?

Nu, am cunoscut-o doar pe Zoia - un om extraordinar, o femeie modestă, deşteaptă şi inţelegătoare, dar lovită. Pentru că nici ea, nici el nu au avut vieţi uşoare. Ei au fost nişte victime ale situaţiei. Şi Nicu a fost o victimă: intr-o perioadă i s-a dat tot, ca apoi să i se ia totul...

Planuri de viitor

• După 1989, presa şi memorialistica abundă de poveşti şi legende create in jurul vechii familii prezidenţiale. De pildă, există voci care susţin că Nicu Ceauşescu, chiar in perioada la care ne referim (1985-1987), ar fi incercat crearea unui guvern cu ajutorul căruia să fie rezolvată chestiunea succesiunii la putere... Nicolae Ceauşescu a aflat şi a "spart" clanul "complotiştilor", trimiţăndu-l pe Nicu la Sibiu...

Astea-s numai minciuni. Poveşti. Pe mine mă uimeşte cătă lume apare şi spune atătea prostii... Oamenii vorbesc pentru că nu ştiu. Nu a existat vreodată vreun aşa-zis complot. La Sibiu fusese trimis pentru a fi pregătit politic. Şi ca să scape de urmăririle părinţilor, care doreau să-i afle viaţa, temăndu-se probabil pentru el, a trimis inapoi la Bucureşti personalul părinţilor lui şi şi-a angajat propriul personal. El nu complota să dea jos pe nimeni. Da, avea prieteni care-l sfătuiau să-şi omoare părinţii, dar toate aceste lucruri se aflau, şi "prietenii" dispăreau, fiind "repartizaţi" in diverse locuri din ţară. Poate şi pentru că eu nu mă amestecam in astfel de treburi, mie nu mi s-a intămplat niciodată nimic rău, nu am fost chemată să dau vreo declaraţie. Da, vedeam Securitatea pe stradă, la părinţii mei. Dar nu le dădeam motive. Eu il sfătuiam să se inţeleagă cu părinţii, să nu bea, nu-i ceream nimic, spre deosebire de alţii care-l imbătau să-i ceară... Eram un om cu totul altfel decăt cei din jurul lui. Se intălnea cu ai lui la şedinţe şi la reuniunile de familie...

• Aţi participat la vreuna?

Nu. Şi uneori poate că sufeream că nu mă lua. Nicu nu mă chema. Şi nu din cauza părinţilor. Ştiu de la Zoia că părinţii lui chiar mă plăceau. Ea zicea că nu aveau nimic impotriva mea. Iar eu consider că mi-am făcut datoria faţă de el, ca prieten adevărat.

Decembrie ’89

• Aţi fost alături de el şi in decembrie 1989. Ce s-a intămplat pe drumul de la Sibiu la Bucureşti?

M-a sunat in ajun de Revoluţie, la 21 decembrie, şi mi-a spus să vin la Sibiu, că au plecat toţi, l-au lăsat singur. M-am urcat in maşină şi m-am dus, in pofida cererilor părinţilor mei, care plăngeau rugăndu-mă să rămăn acasă. Căci se trăgea peste tot. Dar eu m-am dus la nişte prieteni, i-am rugat să imi dea nişte benzină din maşinile lor şi am plecat. Cănd am ajuns acolo, am aflat că l-au sfătuit unii să se urce intr-un avion să-l ducă la Viena sau nu mai ştiu pe unde, cu mine cu tot. Mi-am dat seama că nu avea de ce să fugă, nu făcuse nimic rău, dacă fugi, te consideri vinovat. Am venit impreună la Bucureşti. Unde in altă parte putea să se ducă? De altfel, Nicu a avut o perioadă in care nu a realizat grozăvia momentului. Aflănd că ai lui au fugit, imi zice - parcă-l aud: "Ia uite, şi ăştia acum şi-au găsit să fugă! Dar mă duc la Bucureşti, vorbesc la Comitetul Central, vedem ce-i de făcut...". El nu şi-a dat seama ce se intămplă, n-a fost ce-a crezut.

• Dar ce credea el?

Că oamenii vor să-i dea jos pe ai lui şi atăt. Nu că vor să schimbe totul, o orănduire cu totul. Şi am venit la Bucureşti, dar am fost opriţi la Băneasa... şi apropo de ce spun oamenii... Aveam o pereche de blugi pe mine şi oamenii au inceput să tragă de mine şi să mă intrebe: "De unde ai pantalonii ăştia de piele?". Ei cred ce vor... Dar nu condamn pe nimeni, poate pe cei care nu şi-au indeplinit promisiunile. Oamenii care atunci mă intrebau de unde am "pantaloni de piele" acum regretă acele timpuri. Asta este cel mai trist: să ajungi să regreţi nişte lucruri de care ai vrut să scapi.

"De la Operă am ajuns să cănt in restaurante!"

"In 1993, pentru că o bună perioadă de timp, la Operă, după Revoluţie, nu am mai putut să cănt nimic, in operele in care avusesem roluri principale mă puneau să duc tava, să spun: «Masa e servită!», iar in ultimul timp nici măcar asemenea «roluri» nu mi se mai dădeau. Am plecat la Operetă, unde am reinceput să cănt. Pentru că la Operă nu căntam, şi eu simţeam nevoia să cănt, am ajuns să cănt in restaurante. Motiv să mă dea afară nu aveau, pentru că am fost o persoană corectă, şi atunci cred că le-a convenit că am luat eu decizia asta, care m-a costat şi m-a durut enorm. N-am mai putut să ştiu nimic despre operă, nu am mai ascultat nici o arie. La Operetă am primit un colectiv primitor, m-am simţit din nou artist. Apoi am plecat şi in turnee - Germania, Italia, Israel. Sinceră să fiu, turneele m-au sprijinit financiar, pentru că un artist liric in Romănia nu poate să depăşească limita supravieţuirii. Şi m-am simţit un artist folosit şi folositor, căci poţi să fii un geniu şi să nu te bage nimeni in seamă."

Planuri de viitor din postul de director

Intrebată dacă postul de director la Teatrul de Operă şi Balet "Oleg Danovschi" e o promovare, soprana Daniela Vlădescu a răspuns: "Da, pentru mine a fost o onoare. Pentru amorul meu propriu a fost un mare pas inainte. In general, lucrul cu oamenii e greu, dar nu aş pleca de aici. Acum suntem in plină pregătire a «Festivalului Internaţional al Muzicii şi Dansului». La 20 mai avem premiera cu baletul «Imnurile lui Orfeu». O altă premieră va fi cu «Văduva veselă». Vom avea invitaţi din Japonia, America, Austria, Bulgaria". Discuţia e intreruptă de soneria unui mobil. Vestea primită o bucură pe Daniela Vlădescu: s-a eliberat o sală unde se va putea monta piesa "Soldăţelul de plumb". De 1 iunie vrea să le ofere copiilor o bucurie "culturală", convinsă fiind că cei mici pot fi educaţi şi prin spectacole de operă şi operetă, nu doar prin desene animate.