"Nu există nici un text semnat "

Ambasadorul României la Lisabona, Gabriel Gafiţa, contestă decizia Curţii de Apel prin care a fost confirmat verdictul dat de CNSAS privind colaborarea sa cu Securitatea. În iulie 2008, CNSAS a stabilit că ambasadorul a făcut poliţie politică, invocând note informative din perioada 1977-1982, recompensate cu sticle de coniac şi statuete chinezeşti. CNSAS mai afirmă că Gabriel Gafiţa purta numele de cod "Rosetti", iar misiunea lui era să deconspire starea de spirit din lumea literară.

Gafiţa a contestat în justiţie verdictul CNSAS, dar Curtea de Apel Bucureşti l-a reconfirmat, în urmă cu câteva luni. Ambasadorul afirmă însă că judecătorii Curţii de Apel nu au luat în seamă întâmpinările sale, că dosarul de la CNSAS  nu conţine nici un angajament cu Securitatea, ci doar o notă olografă nesemnată, şi că sentinţa Curţii de Apel a fost elaborată cu atâta neglijenţă încât nici măcar nu i se adreasă lui, ci "pârâtului Niţă Ionel".


Domnule Gafiţa, e adevărat că aţi aflat din presă despre soluţia dată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul dumneavoastră de la Securitate înainte de a vă fi fost comunicată personal ?

Nu chiar din presă, ci prima dată de la un reporter al Mediafax, care m-a sunat la Lisabona ca să comentez soluţia dată de instanţă.

Şi, oficial, când vi s-a comunicat decizia Curţii?

Hotărârea motivată, cum se numeşte - adică sentinţa civilă detaliată -, mi-a fost comunicată prin poştă la adresa mea din Bucureşti abia după vreo trei săptămâni. Aici stupoare: în primul paragraf al sentinţei eram numit "pârâtul Niţă Ionel" şi abia în josul paginii deveneam eu însumi. Iar sentinţa comunicată "pârâtului" se încheie, după 4 pagini, fără semnătura judecătorului. Stai şi te miri câtă atenţie a putut fi acordată cazului şi câtă preocupare  a existat faţă de judecarea unui proces politic într-o instanţă de contencios-administrativ. Pentru că aceasta mi se pare una din carenţele majore ale OUG 24/2008, cea care reglementează în prezent  funcţionarea CNSAS, după suspendarea acestei instituţii la începutul lui 2008 pe motiv de neconstituţionalitate. Constatarea calităţii de colaborator al fostei Securităţi, adică un proces politic de apreciere a relaţiei cu fostul regim, este stabilită de o instanţă de contencios administrativ, adică de un tribunal care judecă în mod obişnuit litigii între instituţii, delimitări de proprietăţi, contestaţii de amenzi. In plus, conform legii contenciosului administrativ, aceste instanţe nu audiază părţile, ci iau decizii doar pe baza examinării hârtiilor şi a prezentării de către părţi a unor puncte de vedere scrise. Dacă vor să ţină seama de poziţiile ambelor părţi. În cazul meu, sentinţa confirmă integral  punctul de vedere al CNSAS, iar întâmpinările mele nu au fost luate în seamă nici măcar pentru a fi contestate de instanţă.

Credeţi că xistă în dosar şi documente pe care CNSAS le-a trecut cu vederea ?

Voi începe cu aşa-zisul meu "angajament", cu numele de cod, cu  cele câteva aşa-zise "recompense" şi, a propos de periodicitatea informărilor, cu unica notă olografă, nesemnată nici ea, restul de trei note conţinute în dosar fiind vizibil redactate de Securitate pe plan intern şi dactilografiate în format-tip, cu  adnotări de mână ale ofiţerului, în nici un caz nu cu scrisul meu. Despre "angajament": este un text fără titlu, antet sau dată, semnat cu numele meu, în care Securitatea nu este menţionată nicăieri şi nici nu apare vreun nume de cod. Asemenea angajamente, în baza legii securităţii naţionale, către "organele de stat", am mai semnat - şi eu şi alţii - ca recrut în armată, ca angajat al Ministerului Culturii, ca membru în Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste, sau când am fost luat în evidenţă de Oficiul pentru Deservirea Corpului Diplomatic pentru a putea face traduceri la Biblioteca Americană. Iar, după 1990, am prestat alte asemenea angajamente-standard faţă de statul de român la intrarea în MAE, ca funcţionar public, ca ambasador, ca deţinător de certificat ORNISS etc. Despre numele de cod "Rosetti", care mi s-a atribuit ulterior de către ofiţer în hârtiile interne ale Securităţii, am aflat abia în 2007 de la CNSAS. Am locuit, într-adevăr, până acum câţiva ani, pe str. C.A. Rosetti din Bucureşti, dar nu există nici un document semnat de mine cu numele străzii mele de vreme ce nu ştiam că mi se atribuise acest nume conspirativ. De altfel, chiar în documentele sale interne redactate de ofiţer sunt menţionat cu numele meu în clar; abia după o vreme apar botezat de el ocazional "Rosetti". Despre aşa-zisele "recompense" ce să mai zic? E vorba de 6 obiecte în total, din care eu n-am primit nici unul: două coniacuri albaneze, două figurine chinezeşti şi două mici obiecte din sticlă, toate justificate cu bonuri de magazin, pe care semnează ofiţerul pentru decontare, niciodată eu. Nu cunosc ce destinaţie au primit acele obiecte, sau cum au ajuns bonurile lor în dosarul meu. Mai rezultă din documentele contabile ale Securităţii că primul coniac l-aş fi primit pe 9 martie 1977, în contul zilei mele. Eu sunt născut pe 4 martie, adică exact în ziua cutremurului din anul respectiv, iar în zilele următoare am stat alături de mormanul de moloz sub care mi-au murit părinţii şi am vizitat morgile improvizate din Bucureşti, încercând să-i identific. Alte zile de naştere ale mele nu mai ţin minte, dar pe aceasta anume n-o pot uita, pentru motivele arătate. Pe 9 martie 1977 a fost găsit tatăl meu şi ne-am ocupat de înmormântare. În nici un caz nu eram în situaţia de a-mi serba ziua de naştere, şi anume cu coniacul Securităţii.
În fine, unica notă olografă se referă la un interviu publicat de Dorin Tudoran în 1978 în revista "Amfiteatru", deci nu se punea în nici un fel problema de a aduce atingere dreptului său la libertatea de opinie sau de expresie, cum susţine CNSAS, fiind vorba de un text deja publicat. Nota mea era o pledoarie pentru libertatea cuvântului ca remediu la acumularea tensiunilor din viaţa literară. N-am fost în nici un fel de relaţii cu Dorin Tudoran, dar sunt gata oricând să-l privesc în ochi astăzi şi să-i argumentez poziţia mea - strict literară - de acum 30 de ani referitoare la interviul său.

Să vin acum si la Dosar . El este foarte firav. În plus faţă de documentele menţionate, o a doua secţiune din el conţine scrisori personale interceptate de Securitate, ceea ce arată că mi se monitoriza corespondenţa trimisă şi primită. O a treia secţiune o reprezintă referinţele date Securităţii despre mine de alte surse, vizibil literare, toate semnate cu nume de cod. Iar o a patra secţiune o reprezintă cele câteva rapoarte şi note interne referitoare la persoana mea redactate de unul din ofiţerii de Securitate care avea în obiectiv viaţa literară de atunci. În legătură cu aceste note şi rapoarte vreau să arăt că lectura lor, dacă este făcută cu o minimă obiectivitate, ilustrează în realitate istoria unui eşec, cel al unui ofiţer care încearcă să obţină de la mine informaţii de interes pentru Securitate şi nu reuşeşte. De la un raport la altul, el îşi propune "să se ducă o muncă mai susţinută pentru ca treptat să-şi lărgească posibilităţile informative" (1979), "va trebui dirijat mai concret în special în problemele literare şi editoriale" (1979), "ne propunem folosirea sa mai intensă în mediul scriitorilor de vârsta sa... ne propunem să-i stabilim o linie de conduită şi sarcini care să clarifice aspectele de interes operativ" (1980), "asupra sa urmând a acţiona pentru antrenarea mai concretă, treptată, cu sarcini de securitate pe lângă elemente care prezintă interes" (1980), "Ne propunem ca în perioada următoare să-l dirijăm cu sarcini concrete în mediul unor scriitori tineri în vederea reluării unor contacte întrerupte cu aceştia... Este un om corect, dar asupra lui se impune un spor de măsuri de verificare şi educare, fiind semnalat uneori cu diferite nemulţumiri personale (încadrarea unor traduceri, apariţia lucrărilor proprii)" (1982). Îmi pare rău că la cele două audieri ale mele de către Colegiul CNSAS (la prima au fost iniţial numai doi membri ai Colegiului, apoi, la final, au mai venit doi, iar la a doua a fost doar unul singur, dar în ambele ocazii nu a lipsit obsesiva cameră de filmat fixată tot timpul pe subsemnatul, ca la anchetele Securităţii, pe care o demască CNSAS), îmi pare rău, spuneam, că n-a fost de faţă tocmai poetul Mircea Dinescu, membru al Colegiului şi singurul care ar fi putut discuta cu mine aceste elemente de dosar în deplină cunoştinţă de cauză, întrucât d-sa a fost intens implicat în viaţa literară din Bucureşti, la Uniunea Scriitorilor şi în redacţiile revistelor literare, a făcut parte din organele de conducere ale scriitorilor şi ar fi putut confirma că nu frecventam instituţiile literare, că nu mă insinuam în compania nici unui grup de scriitori, că nu participam la cenacluri literare, că nu provocam discuţii pe subiecte sensibile, totul spre nemulţumirea ofiţerului de Securitate care mă chestiona. În orice caz, ca o încununare a raporturilor mele cu Securitatea, în 1983 un superior din această instituţie decide închiderea dosarului meu, pe motiv că "refuză întâlnirile în locuri conspirative, evitând rezolvarea sarcinilor concrete", are un "aport scăzut, nesemnificativ", dar şi că "cel în cauză a fost semnalat cu manifestări ostile grave şi va fi luat în lucru prin D.U.I.", adică Departamentul Urmărire Informativă. Aşa se face că, din tot dosarul meu, singura referire gravă este la persoana mea şi singurul urmărit care a avut de suferit am fost eu însumi. Faţă de toate cele arătate, CNSAS a vrut să interpreteze dorinţele ofiţerului de Securitate, sau ceea ce-şi propunea acesta în legătură cu mine, ca pe fapte realizate, ca pe obiective deja atinse, ceea ce este contrazis chiar de rapoartele amintite. În consecinţă, Nota de constatare a CNSAS înaintată Curţii de Apel Bucureşti selectează numai jumătăţi de rapoarte ale ofiţerului, dar nu şi pasajele lui dubitative, nu şi evaluările lui care dovedeau că n-am furnizat informaţii despre scriitorii minoritari sau despre editura Kriterion ("se simte legat de editura Kriterion şi are cuvinte de admiraţie pentru directorul ei care în împrejurările triste ale dispariţiei părinţilor săi a fost singurul care i-a întins o mână de ajutor angajându-l ca redactor", notă a unei surse din 1981), că nu am acceptat să merg la nici o locuinţă conspirativă a Securităţii, că, în legătură cu Biblioteca Americană, unde am tradus câteva conferinţe la cască, "nu depăşeam cadrul strict oficial" al relaţiei (notă a ofiţerului din 1977), că puţinele elemente consemnate nu erau niciodată de natură politică şi că nu vizau în nici un fel "denunţarea unor atitudini potrivnice regimului totalitar comunist", cum specifică OUG 24/2008, care defineşte calitatea de colaborator al Securităţii. Dar, după cum mi-a explicat un jurist al CNSAS la una din audieri, rolul acestei instituţii nu este de a produce probe, ci de a prezenta "elemente de natură a fi putut aduce atingere" unor persoane.


De ce credeţi că magistraţii Curţii de Apel au interpretat astfel decizia CNSAS?

Judecătoarea de la Curtea de Apel a "citit" numai argumentaţia CNSAS şi şi-a însuşit-o automat, cu toate că, în susţinerea punctului meu de vedere, aduceam  detalii şi precizări legate de contextul fiecărei acuzaţii în parte. Nu am pretenţia ca instanţa să fi preluat toate punctele mele de vedere, sau să le fi acceptat necritic, dar modul în care le-a ignorat cu desăvârşire mă face să contest profund dreptatea acestui act de justiţie. Mai mult, citind dosarul cu superficialitate, instanţa a agravat cazul în mod abuziv: în sentinţă se afirmă că, "în baza angajamentului" semnat cu numele real, aş fi "dobândit" numele conspirativ "Rosetti", când aşa-zisul "angajament" nu conţine nici o referire la Securitate sau la vreun nume de cod, iar dosarul meu nu conţine nici un text semnat de mine cu numele "Rosetti", de care, cum arătam, nu am fost conştient până acum doi ani. În sentinţă se mai afirmă în două rânduri că aş fi fost "recompensat cu diferite sume de bani", când nici măcar în acuzaţia transmisă de CNSAS şi în probele administrate de acesta nu este vorba de sume de bani, ci sunt doar bonuri pentru obiecte de mică valoare, despre care nu există nici o dovadă că le-aş fi primit. Mai spune sentinţa, la pag. 2, că "informaţiile furnizate... au avut ca efect îngrădirea unor drepturi şi libertăţi fundamentale prevăzute de Constituţia României din 1965 şi de tratatele internaţionale ratificate de România". Apoi, la pag. 3, instanţa preia punctul de vedere şi formularea CNSAS şi, uitând ce a susţinut ritos cu o pagină mai devreme, afirmă că "informaţiile furnizate erau de natură a expune  persoanele vizate." Dacă am îngrădit drepturile cuiva, tribunalul trebuia să ceară probe: nume de scriitori care au avut de suferit consecinţe politice, sociale, instituţionale sau fapte biografice ale acestora care să lege suferinţa lor de persoana mea, aşa cum prevede OUG 24/2008. Dar până şi CNSAS afirmă în acuzaţia sa că a verificat dosarele celor menţionaţi în dosarul meu şi că nu există alte dovezi.

Ce argumente aveţi la recurs ?

Merg cu toate argumentele enunţate mai sus, plus contestarea încadrării juridice date de CNSAS şi preluată mecanic de instanţă. Este vorba de acuzaţia că aş fi  încălcat Constituţia RSR din 1965 şi "Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Politice şi Civile", document ONU la care România a aderat în 1974. Dar Constituţia din 1965 este o lege abrogată în 1991 şi nici o instanţă din lume nu poate incrimina pe cineva în baza unei legi care nu mai este în vigoare. Iar al doilea document, cel votat de ONU (care poate fi citit şi în limba română pe internet), fixează, în baza mandatului organizaţiei, obligaţii valabile pentru state, nu pentru cetăţeni. Cele mai multe articole ale sale conţin formula "statele părţi la prezentul Pact".  O instituţie ca CNSAS creată pentru a face lumină în trecut şi un tribunal creat pentru a face dreptate în prezent nu au voie să confunde obligaţiile statelor cu obligaţiile cetăţeanului. Încălcarea legislaţiei ONU se invocă la Curtea de la Haga pentru cazuri grave de crime săvârşite de stat împotriva propriilor cetăţeni (vezi procesele criminalilor de război din fosta Iugoslavie), or nimeni din România n-a ajuns la Haga pentru aşa ceva. În cazul  justiţiei, încadrarea juridică precisă şi inatacabilă a unei vini este fundamentul unei sentinţe corecte. Deci voi contesta şi încadrarea juridică.

Dacă totuşi consideraţi a fi avut o vină în această istorie, care este aceasta?

Principala mea vină este că m-am născut în 1952 şi că am trăit 37 de ani sub comunism, cu tot ce implica aceasta: partid (al cărui membru nu am fost), Securitate (de care am căutat să mă ţin departe), cenzură (de care nu am putut scăpa), dosare, supraveghere, urmărire, constrângeri, limitări. Am vina de a fi crezut - şi sperat - ca tânăr scriitor care se afirmase devreme şi câştigase o notorietate certă la vârsta liceului şi facultăţii, că voi putea traversa regimul comunist cât mai puţin implicat, cât mai departe de fenomenele care trezeau interesul celor din Securitate cu sarcini în domeniu. Şi am vina de a nu-l fi gonit aspru de la uşa mea, cu toate consecinţele ce ar fi urmat, pe ofiţerul de Securitate care venea să mă chestioneze despre viaţa literară. Dar nu ştiu câţi ar fi procedat aşa atunci, după cum nu ştiu câţi oameni pot spune azi că trăiesc în afara oricărui compromis. În orice societate, numărul sfinţilor e mic raportat la masa populaţiei. Da, am vina de a fi încercat o formulă, care mie atunci, la 25 de ani, mi s-a părut a fi o soluţie: de a menţine discuţiile în termeni strict literari şi la fapte cunoscute din domeniul public, niciodată privat, de a evita orice referire la politică, de a banaliza evenimentele tratate şi de a demitiza obsesia că scriitorii erau duşmanii regimului. Totodată,  m-am retras treptat din viaţa publică, am renunţat la contactele cu lumea literară pentru a nu avea ce comenta în legătură cu aceasta. Am plătit un preţ greu pentru soluţia aleasă: nefiind nici membru de partid, m-am automarginalizat ca persoană şi ca scriitor, m-am transformat mai mult în traducător ca să-mi păstrez exerciţiul scrisului şi mi-am refuzat, ca tânăr plin de posibilităţi, orice şansă a succesului public ulterior. În  1983, când ofiţerul a încetat să mă mai caute, mi s-a părut că am reuşit să scap de Securitate. Am plătit însă această iluzie cu un deceniu de cenzură sistematică, văzându-mi două romane inedite respinse de o editură după alta în anii 80. Acum aflu şi că fusesem de fapt trecut sub urmărire informativă ca element cu "manifestări ostile grave". Iar de un an încoace, de când "cazul" meu a ajuns în justiţie, sunt efectiv supus unui linşaj public şi mediatic de către oameni care nu ştiu nimic despre mine şi nici nu vor să discute cu mine, dar în schimb fabulează pe seama mea fără nici o limită. Ţin dosarul la dispoziţia oricui doreşte să-l citească. Fie şi numai răsfoindu-l şi confruntându-l cu bună credinţă cu decizia Curţii de Apel Bucureşti va putea constata că n-am comis nici un denunţ şi, mai mult, că nu am adus niciodată şi sub nici o formă atingere drepturilor ori demnităţii cuiva.