Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Vocea i se înmoaie când vorbește de tatăl lui. Ochii i se umplu de lacrimi când o pomeneşte pe mama lui, o femeie frumoasă – brunetă cu ochi verzi. Ovidiu Lipan Ţăndărică e tot o lumină când povesteşte de Alexander, fiul lui. Am văzut acum un alt Ţăndărică. Ţăndărică fiul, Ţăndărică tatăl, Ţăndărică sufletul care simte că viaţa e frumoasă oricum şi că trebuie trăită cu tot ce aduce ea.
Sabina Iosub: Îți mai aduci aminte când și cum ai început de fapt muzica? Cu ce?
Țăndărică: Cred că era în perioada în care, sigur, era muzica italiană, aveam vreo 7 ani, ascultam Gianni Morandi... Țin minte că aveam un vecin căruia i-am făcut o chitară cu niște cuie dintr-o bucată de lemn pe care avea niște sârme. Eram copii. De copii am început. Eu am avut șansa, bunicul meu fiind percuționist, aveam tobe făcute în casă.
AM VRUT SĂ IES ÎN EVIDENȚĂ
Sabina Iosub: Dar nu ai început cu tobele.
Țăndărică: Nu, cu acordeonul. Cântam la acordeon, da. Cântam la acordeon și știam câteva melodii – Valurile Dunării, o melodie populară... Măi, dar le cântam din tot sufletul la mine pe terasă ca oamenii care vin pe stradă să mă audă și să aprecieze ce frumos cânt. Am avut asta, să ies în evidență. Și trebuie să ai asta ca și artist dacă vrei să faci carieră. E primul pas. Este într-unul din sertarele tale și forma asta de a te expune. Un soi de exhibiționism cultural. Asta făceam. Și eram foarte politicos, țin minte. Aveam biserica lângă mine și ascultam de sărbători și duminica toaca și clopotele, mă trezeam dimineața, că biserica era la câțiva metri de mine, biserica unde am fost și botezat de altfel. Copilăria în zona aceea mi-am petrecut-o cu colegi greci, romi, evrei, armeni. Era o enclavă pe Păcurari unde sărbătoream la un moment dat sărbătorile fiecăruia. La mine în curte erau două familii cu care sunt în relație și acuma, cu fiicele lor, cu Rozia și Frida. Se mai uită la televizor și mă văd, își amintesc de Iași și de România. Una din ele, Rozica, chiar și vine. Și ne și întâlnim, după atâția ani, dacă poți să-ți imaginezi. Am avut o copilărie superbă. Avem și un teren în fața casei, un parc, unde ne întâlneam cu toții. Acolo erau întâlnirile multiculturale. Unul cânta la saxofon, ălălalt cu acordeonul, celălalt cu tobele. Și ne-am împrietenit, îți dai seama. Mergeam de la unii la alții. Veneau la mine, mâncam la mine. La mine era casă deschisă. Mama-mare care pentru mine e ca o sfântă, a spălat păcatele la câteva generații, ea se ocupa să facă mâncarea, să fie totul pe masă. Se făceau baluri. Mama mea era o femeie volubilă, frumoasă, brunetă, cu ochii verzi și avea prietenele ei, de pe partea lui tata mulți, că era familie austriacă. Și se adunau acolo toți, că era casă deschisă. Făceau petreceri, ea cânta operă. Făcea solfegii în casă, o auzeam de mic. Era o familie puțin șuie așa. Am trăit într-o libertate senzațională.
AM ZIS CĂ NU SUNT LĂUTAR
Sabina Iosub: Cum ai pus mâna pe acordeon? Tobele erau în casă, înțeleg. Dar acordeonul și pianul?
Țăndărică: Bunicul se trage dintr-o parte de armeni. Și bunica e basarabeancă. Iar mama s-a născut în Basarabia și au venit după război încoace și eu m-am născut la Iași. Ca să vezi ce nebunie. Și am și din parte lui tata ceva austriac. El a pozat cu legionarii, dar i s-au dat câțiva ani și a trebuit să-i execute. I s-a dat drumul mai devreme. L-au luat când eu eram în facere, cum ar veni și m-a văzut la 3 ani, după ce s-a eliberat. Fiind și situația aceea de atunci bunicii nu au vrut să accepte toată situația asta și au dat divorț. Am rămas cu mama și cu părinții mamei. Iar el locuia tot în Iași. S-a recăsătorit, nu prea aveam contact. Venea din când în când, dar s-a îndepărtat. După aceea, târziu, a revenit la niște sentimente de tată și a început să mă caute în Germania, m-a vizitat, l-am vizitat și eu pe el în Suedia. O poveste întreagă. Era o atmosferă așa, ca un veac de singurătate – Marquez. Apărea unul cu câte ceva nou. Era undeva o familie care trăia într-o formă incestuoasă, ăia aveau legături cu altceva, era perioada de flower-power, lumea era deschisă, își împărtășeau sentimentele foarte vizibil și foarte direct. Am trăit într-un parfum și o atmosferă a Iașiului unice, aș putea spune. După aceea a început să se emancipeze, am trecut din etapă în etapă și încerc să regăsesc parfumul ăla de atunci. De câte ori mă duc, am un prieten care mi-a rămas fidel din copilărie și mai intrăm în atmosfera aia și povestim. E plăcut. Ideea cu acordeonul e că pe mine m-au dat la școala de muzică, la 6 ani, la vioară. Iar eu cu vioara... am zis că nu sunt lăutar. Asta aveam eu în cap. Am luat examenul și am venit acasă și am spart vioara pe scări. Eram foarte recalcitrant. Foarte direct. Am trăit și o copilărie rebelă, ăsta e adevărul. Nu prea m-au ținut, n-au putut să mă îndrume și mi-am accesat eu o energie și un filon astral de pe care să mă ghidez și să-mi creez o stare a mea de bine în care să mă simt confortabil și în care pot să îmi dau drumul la idei și să încep să mă simt bine cu mine. De pe atunci. Adică asta nu e o chestie care se întâmplă spontan. Trebuie să o ai în tine, să ți-o asimilezi și e un lucru foarte dificil pentru că în momentul ăla nu urmărești structura normală a unei vieți în șabloanele în care ești pus. Viața e atât de schimbătoare și de plină de fantezie. Este un animal care de fiecare dată...viața este vie. Trebuie trăită. De fiecare dată se desface în diferite forme, în diferite etape cu diferite încărcături ale timpului. Eu pe astea le-am trăit la vârsta la care trebuia să le trăiesc. Am avut nebunia mea în adolescență. Acolo a început reactorul să intre în mișcare și am început să văd ce e bine și ce e rău în forma în care îți este dat să ai o educație spiritual-religioasă și să ai un suflet curat și să nu faci rău, să nu faci rău celorlalți că se întoarce împotriva ta. A fost învățătura autodidactă. Nu a fost ceva la care eu să mă ghidez după anumite norme. Și cred că asta e foarte greu, dar uite că am fost ajutat de ceva divin care a fost lângă mine și mi-a dat șansa să pot să percep ce-mi este transmis, că de fapt mulți cred că ei au capacitatea să vadă și să-și vadă drumul. Nu, este transmis. Și e mare lucru deja să poți percepe transmis asta. Am făcut lucrul ăsta de mic și m-am dezvoltat într-un fel în care într-adevăr eu privesc lucrurile prin alt punct de vedere acum. E un punct de vedere demiurgic aș spune. A unei entități care se hrănește, care trăiește singură, care se umple de fericirea de a da mai departe și de puterea de a transmite bunătate, armonie în jurul tău.
Sabina Iosub: Ai dat cu vioara de pământ spuneai...
Țăndărică: Am dat cu vioara de pământ, m-am dus la grupa mare la grădiniță, am stat puțin, am stricat jucăriile. Mi-am dorit după aceea să fiu pionier, ca să vezi. Eu băteam deja la tobe și am zis: nu vreau la tobiță, vreau la trompetă, că e mai specială.
TRANSFORM ORICE APUC
Sabina Iosub: Și ai făcut clarinet până la urmă.
Țăndărică: Da, dar cântam cu trompeta cu pionierii. Până la a fi făcut pionier eram foarte cuminte și foarte disciplinat, numai că aveam lumea mea, autistă. Eu mă duceam când voiam în clasă, plecam pe terenul de sport, repetam la liceul la Negruzzi, era Institutul Pedagogic și acolo aveam formația Dragonii, după ce deja avusesem o formație Club 69 cu care cântam Rolling Stone, cu un solist care cânta foarte bine engleză, cu niște oameni care au devenit oameni mari în lume, unul dintre ei este chiar președinte Scientology Europa. Eram cel mai mic dintre ei, ei terminau deja facultățile. Mergeam la școală, fugeam la repetiții, veneam înapoi la școală. Îl aveam pe dirigintele Tănăsucă, profesor de matematică. Liceul Costache Negruzzi era un liceu elitist, nu intrai oricum. Era la 200 de metri de casa mea. Și era și internat. Aveam uniforme, cu număr, eram tot timpul pedant, călcat. Îmi călcam singur pantalonii. Umezeam și făceam...să arate bine. Cred că și mama m-a influențat mult. Țin minte că avea o baterie de pantofi asortați cu poșetele, așa era pe atunci moda. Și mă îmbrăca pe mine asortat cu pantofii cu gecuța, toate nebuniile. Am ceva de la ea cu moda. Eu mă îmbrac în stilul meu. Nu-mi cumpăr neapărat haine care rămân așa. Le transform. Cred că face parte cumva și din viața mea. Transform orice apuc. Am orchestrat o muzică aromână, muzică tradițională care se cântă strofă-refren-strofă-refren 10 strofe cânți povestea într-un stil diferit. Am spus că o să fac din muzica asta piese cu intro, cu refren, cu părți, ca să fie recunoscută ca o piesă de muzică pop. Și am realizat albumul Bachița care a avut mare succes și am scos și videoclipul atunci cu Natalis. Am talentul ăsta să schimb. Și cred că nu vine din orice. Dacă nu profitam de rebeliunea asta pe care o am în mine și libertatea asta pe care mi-am asumat-o nu ajungeam la forma asta de a vedea lucrurile altfel, să le dai o altă formă, să poată să rămână caracterul bazic, dar să faci perceptibilă pentru toată lumea, să nu fie neapărat tradiționalul ăla care poate e de multe ori neînțeles. Și au avut succes și piesele astea, și albumul cu fanfara, am scris piese de muzică de fanfară. Eu ascultam acasă, bunicul era pasionat și de fanfară și aveam patefonul lui nana mea, cu coarbă, și ascultam plăcile alea de ebonită cu muzică de fanfară. După aia mergeam la Doina Moldovei și era Ionel Gotescu, dirijorul, care e un dirijor care tot așa, schimba muzica populară, și făcea nişte aranjamente cu niște break-uri, cu niște sincope, ceva nou. Și la tobe la fel, ascultam Ginger Baker ore în șir, cu două tobe mari când am început la București festivalul de rock în 1969, unde a fost de fapt lansarea mea supremă pe plan național și am fost surpriza. Aveam 16 ani și cântam o muzică destul de elevată și cu o tehnică deosebită, am făcut un solo de nu știu cât 18 minute, 20 de minute, nici nu mai știu. Așa erau și lucrările astea care se făceau, care aveau o parte solistică, și am ieșit în evidență foarte puternic și au fost impresionați de tehnica mea. Atunci au început să se lege lucrurile. Am venit și la București și am stat o perioadă aici, am avut concerte cu Roșu și Negru, o formație care a făcut o muzică destul de interesantă, cu suflători, de-asta îmi și plac suflătorii și de-asta am și compus muzică pentru fanfară, cumva. Niște piese foarte frumoase. Rona Hartner a găsit textierul lui Joe Dassin și au scris texte pentru Tango Toledo, Balerina, Ave Maria și vrea mai multe piese acum și o să scoatem un album în primăvara asta cu piese de-ale mele cântate în franceză, în spaniolă, cu Rona. Am făcut un turneu și facem în continuare concerte prin țară cu Stelu Enache și Rona, cu Bras, 3 suflători, și grupul Balcano, o trupă mai de rock așa (orgă, chitară, bass, tobe). Eu am făcut din bulgărașul ăsta compozițional, l-am vizualizat și pus în scenă, l-am schimbat de foarte multe ori. Am avut pe scenă la Pro Europa un concert cu 100 de muzicieni – Udilă taraf cu 2 țambale cu Marius Mihalache show, Grigore Leșe, Gheorghe Zamfir, Dumitru Fărcaș, corul de lipovence. Pe un schelet ca un ciorchine. Și am adăugat. Permite să faci ceva grandios și tot în același timp să-l rezumi. Îi dai iarăși o formă culturală, un simțământ și o transmisie specială. Depinde de aranjamentul muzical. La ultimul concert a venit Alexander (n.r. fiul lui) din Germania, mi-am dorit foarte mult să cânt cu el pe scenă, și am cântat la Sala Palatului acel concert Balkanic Explosion, care a fost și la Antena Stars, cu instrumentiști din Ruanda, din Cairo am adus un instrumentist foarte bun, cu Doicelli, bateristul care era turc... stilizat, dar s-au adunat 30 până la urmă. E greu să finanțezi evenimente de genul ăsta pentru că în muzică nu prea se investește mult în partea culturală, din tot ce avem. Am avut niște prezentări frumoase prin lume, cu Marius Mihalache am cântat toată America, 100 de ani Panama. Am umblat mult. Am cântat în cluburi de jazz. Se pare că am reprezentat România într-o formă specială și am avut succes și ca dovadă mi s-a oferit și meritul cultural în grad de ofițer, care pe mine mă onorează. Pe noi nu diplomele și medaliile de încântă, dar sunt lucruri prin care vezi că ești cumva susținut într-o anumită formă de valoare. Dar asta nu este susținută financiar și astfel și proiectele și banii pe care i-am investit abia ce mi i-am scos prin diferite alte evenimente.
Sabina Iosub: Președintele Iliescu ți-a conferit ordinul în grad de cavaler.
Țăndărică: Și președintele Băsescu în grad de ofițer. Acuma rămâne președintele Iohannis să îmi dea colanul.
N-AM AVUT TATĂ ÎN SENSUL DE PĂRINTE
Sabina Iosub: Povestește-mi puțin despre tatăl tău.
Țăndărică: Tatăl meu...prin 1964 a murit străbunicul și s-a dus în Austria, familie de grafi, von Barbier. Cumva se trage de departe din Iancu de Hunedoara, inel cu sigiliu... Fiind despărțit de mine nu prea am avut așa... Dar mi-a trimis multe date, mi-a trimis și scrisori care mi-au confirmat arborele genealogic, în sfârșit...
Sabina Iosub: De fapt, cumva, te tragi din Iancu de Hunedoara îmi zici.
Țăndărică: Da, nu știu eu de unde m-oi targe acuma de pe tată, că și aici e o poveste. Mi-a lăsat și niște documente. El s-a dus să-și ia o moștenire de la Viena când a murit străbunicul. Verișorii lui care l-au ținut două săptămâni, i-au dat averea și trebuia să se întoarcă în țară. Că pe vremea aceea Ceaușescu dădea drumul să te întorci în țară cu banii, îi transformau și îți dădeau și ție o parte. Și el a preferat, și singur fiind, poet, să plece în Suedia. Și s-a stabilit în Suedia. Și a fost foarte apreciat de comunitatea de români din Suedia.
Sabina Iosub: Ce făcea?
Țăndărică: A lucrat ca inginer la de-astea de precizie.
Sabina Iosub: Cum îl chema?
Țăndărică: Octavian Lipan. Mulți dintre legionari care au rămas îi trimiteau documente.
Sabina Iosub: Deci el era legionar get-beget.
Țăndărică: Da, păi avea scrisoare de la căpital. Eu am spus: fiecare cu viața lui. Asta a fost viața lui și Golgota lui. Și-a purtat-o.
Sabina Iosub: S-a dus în Suedia, și?
Țăndărică: În comunitatea românească era foarte mult, cu preoții. Acolo mulți aveau sutană verde. Cum te aruncă viața, în diferite părți. Și, a venit la mine în Germania, venise cu șoferul, cu un Mercedes, a făcut turul Europei, a stat la mine puțin, apoi m-am dus eu la el. Îmi luasem un Morgan, mașina aceea englezească cu botul lung, cu două locuri, caschetă de pilot cu ochelari de pilot, geacă de piele, cizme și m-am dus pe coastă de la Malmo până la Stockolm.
Am stat câteva zile la el, l-am vizitat. Și el a avut viața lui. Și mulți și acum îmi spun de Octavian. A fost un om special, știi?
Sabina Iosub: Regreți că relația voastră a fost atât de îndepărtată?
Țăndărică: Da, a fost. N-am avut tată în sensul de părinte care să mă... Pe undeva am luat eu viața în mâini și am încercat să fac ce e mai bun. Și ce trăim noi e de fapt o închipuire. Trebuie să știi ce îți face ție bine ca energie și ca subiect. O entitate care transmite o anumită energie. Că până la urmă suntem niște gaz cu creier. Și vrem neapărat să fim unii foarte în față, unii dau din coate toată ziua și sunt nemulțumiți, alții ce știu eu ce-și doresc și nu se împlinește... Marea filozofie e să lași pe Dumnezeu să lucreze și să îți trăiești o fericire sufletească și o bucurie lăuntrică pe care poți să o dai mai departe și în momentul ăla nu cred că te poate răzbate ceva. Sigur, capul face, capul trage. Pleacă multe de la cap și de la ce-ți imaginezi. Pentru că de fapt asta trăim, o imaginație – lume reală, lume ireală, lume paralelă.
Sabina Iosub: Tatăl tău mai e?
Țăndărică: Tatăl meu a murit acum trei ani. În Suedia. Mama și bunica au murit când eram în Germania și am simțit lucrul ăsta și băieții știau și nu mi-au spus, că m-aș fi întors în țară. Când m-am întors după 1990 nu am mai găsit pe nimeni. M-am dus la Iași cu ajutoare, locul unde m-am născut. Mai erau unii din vecini. Am fost la spital, erau momente grele, copii care erau cusuți cu sârmă. Alexander se născuse. Alexander e copilul revoluției. S-a născut pe 30 noiembrie 1989. Iar în ianuarie, ăsta mic avea 3 luni, la mine era ca la Gara de Nord. Cu ajutoare, m-a ajutat și biserica evanghelică, pastorul Surmaier, uite că îl menționez, care a strâns ajutoare, armata m-a ajutat să le strâng în cutii. 23-24 de tone. Și m-am dus la Iași, că nu prea ajungeau acolo. Toți aduceau în Ardeal, dar în Moldova mai puțin. Și acolo era mare nevoie. A doua oară nu m-am mai dus că începuseră discuțiile că de ce aduc, ce interes am să aduc și am trimis doi nemți, voluntari, le-am dat adresele și tot și s-au ocupat mai departe oamenii care știau. Au fost lucruri frumoase. Mi-am dorit să nu vin cu mâna goală în țară după 13 ani. Și asta am făcut-o și cu o lucrare pe care am prezentat-o la Opera Română – Visul Toboșarului. O aveam scrisă, o aveam aranjată și Dumitru Moroșanu, care mă știa de la Iași, din copilărie, era la Radio Iași, făceam imprimări muzicale acolo, a vrut să producă lucrarea.
PÂNĂ LA URMĂ TOT SINGUR TE DUCI
Sabina Iosub: Zi-mi despre mama ta.
Țăndărică: Mama mea lucrat ca și chimist la antibiotice la Iași. Cânta operă, avea o voce foarte frumoasă dar după despărțirea de taică-meu a avut niște probleme și a fost foarte depresivă.
Sabina Iosub: Nu și-a mai găsit niciodată un om alături?
Țăndărică: Nu, nu. Diferite prietenii și combinații dar nu, asta a întristat-o foarte mult și ână la urmă a cedat nervos.
Sabina Iosub: Relația voastră cum a decurs?
Țăndărică: Foarte frumos, senzațional, până la o vârstă după aia eu am plecat, la 16 ani am plecat la București, eram în altă lume, veneam, când veneam la ea mă bucuram, dar boala se agravase, și nu mai era așa cum o știam eu. A și murit la vârstă tânără, la 56 de ani. După a rămas bunica, dar și bunica în lipsa mea s-a stins și ea. De fapt, să știi, că până la urmă tot singur te duci. E o chestie de educație. În România copiii stau mai mult cu părinţii, dar în Germania la 14, 15, 16 ani locuiesc împreună doi trei, se organizează, bucătărie colectivă, au alt spirit de a socializa, e o generaţie care crește împreună. Iar noi, în România, tranziţia a venit peste noi și ne-a transmis niște forme de viață foarte speciale, va mai dura alți 50 de ani până când generația aia care să aibă o oarecare stabilitate, pentru că nu știu, generaţia care e și care a fost în 2000 nu prea a avut repere și poate din cauza asta foarte mulți au plecat și au rămas oarecum sărăci sub o formă de cultură a tineretului care exista în România și-n perioada comunismului. Bine, era și o legătură, cam toţi aveau același lucru și erau mult mai uniți, acum fiecare a început să se gândească pentru el, după aceea nu au înțeles bine ce înseamnă democrația și capitalismul și s-au creat sinusoide care pe undeva i-au bulversat. Peste asta media și tot ceea ce primesc informaţii, iarăși sunt atrase fiecare de partea lui muzica care este indusă occidental, se cântă foarte multă muzică străină car necesită drepturi de autor și 80-90 la sută se întorc la radiourile private care-și promovează artiștii lor și sunt foarte multe lucruri care până la urmă se rezumă la o parte financiară, cum spunea cineva că ne închinăm la euro și la dolar. Adică trăim o viață care prin internet și prin micșorarea a tot ceea ce înseamnă planetă și interactivitate umana poţi să o vizualizezi și poți să o percepi foarte rapid că de fapt scopul este în final material și aici e o mare pierdere, cred. Noi sigur că trăim, că asta înseamnă capitalism, trăim prin ce surse financiare atragem fiecare pentru el. Dar totodată trebuie să fim foarte atenți cu cultura noastră de a fi români cu ce înseamnă tradiții cu ce înseamnă a fi familia care totuși trebuie păstrat sâmburele ală că noi avem totuși un alt sistem de a exista că noi nu suntem nemți chiar dacă suntem în democrație și capitalism avem o altă formă de a ne exprima și de asta avem nevoie și mulți au simțit lucrul ăsta, dar sigur că s-a pierdut pentru că e un val care a venit peste fiecare, fiecare s-a izolat, își dă seama că nu e bine, e o sită prin care trecem și nu mai trecem până când o să ne dăm seama că asta e cu chimicale. Până nu probezi tot ce-i acolo, tot plasticul din Occident toată mizeria, tot fast-food-ul și tot fast-food-ul cultural... S-a ajuns la un moment în care stagnează lucrurile și e nevoie de o primenire culturală și noi avem aici niște lucruri foarte interesante pe care le putem expune și pe care le putem transmite. E foarte greu pentru că s-a furat mult și nu avem coloană i s-a transmis poporului să stea mai departe cu capul plecat. Nesiguranța și incertitudinea îți dau senzaţia că dacă te duci la un magazin de mâncare și ăia ce îți dau ceva ce e aproape expirat sărăcul om, dacă zice ceva îl mai și ceartă. Nu îndrăznești să spui vă trimit pe cineva schimbaţi marfa că e epuizată nici nu o mai aduce înapoi bine că e și comoditate, dar nu-și cunosc drepturile. Noi am fost și o enclavă aici. Tot ce înseamnă spirit european s-a mai deschis când era nevoie, iarăși s-a închis și cred că ar trebuie să fim mult mai uniţi, am spus de multe ori, când am venit în România noi am fi avut o unitate balcanică în care să facem un schimb cultural și tot ce înseamnă schimb economic între Albania, Bulgaria, Turcia, România cum a existat și să-l ridicăm și mai sus cred că Europa ar fi avut o altă percepere și o altă formă de a discuta.
LUNA ESTE A AMÂNDURORA
Sabina Iosub: Fuse și se duse cum s-ar zice... te duc puțin și la fiul tău...
Țăndărică: Da, cu Alexander, am vorbit ieri cu el puțin la telefon. Este un săgetător talentat, vorbește câteva limbi străine. L-am dus la Samothraki, am fost cu el la templul de iniţiere. Samothraki este în nordul Greciei, o insulă senzațională. Alexander a studiat chitară în Olanda. E foarte dezinvolt, compune muzică, acum cântă cu vreo cinci formaţii în Gemania, începe să evolueze...
Sabina Iosub: Tu până la ce vârstă ai fost lângă el?
Țăndărică: Până la 9 ani. Da eu l-am dus în fiecare zi la școala de muzică, eu îi găteam, era cu mine toată ziua. L-am dus la școala de tobe, pianul în casă, nu, el s-a apucat de chitară. Total pe dos, exact ca la mine. Ce înseamnă gena. Acum vrea să dea la filosofie e liber să o facă, a împlinit 26 de ani.
Sabina Iosub: Nu ți-a fost greu să pleci?
Țăndărică: Nu, am vorbit cu Sabina, ea fiind germanică convinsă, ea din asta trăiește, nu avea ce să facă aici, eu am rămas în țară și încep să dau drumul la niște proiecte pe aici să mă împlinească cumva. Cu toate că nu am fost foarte mult bogat înseamnă am încercat eu să mă pun în evidență cu ceea ce fac și multora le place ce a ieșit, eu sunt satisfăcut dacă-mi iese și poemul asta simfonic, va trebui și o finanţare pentru el, lucrez cu George Natsis împreună. Am niște idei senzaționale și de pus în scenă și cum să arate scena cu niște butaforii, cu orchestră mare, cu câteva dintre poeme dansate, ceva tradițional rearanjat în contemporan, cor mare, orchestră mare, prin proiecții prezentăm imagini super din România, în particular în cortul VIP se vor servi mâncăruri tradiționale. Până la concert seara se vor întâmpla niște lucruri, încercăm să ocupăm un spectru cat mai mare de promovare și de prezentare a României.
Sabina Iosub: Mi-ai zis prea puține despre fiul tău... cum este relația voastră?
Țăndărică: Relația noastră este extraordinar de bună. Este un băiat senzațional și asta îmi dă putere.
Sabina Iosub: Nu a fost greu să recuperezi timpul?
Țăndărică: Nu, nu, deloc. Este o relație unică. Eu tot îi spuneam înainte să plec: să știi că luna este a amândurora. Te uiți la ea o să mă vezi pe mine. Și eu la fel când mă uit la ea o să te văd pe tine. Vreau să spun că dacă ar fi fost tot timpul lângă mine nu știu dacă era așa. Acum el a trecut într-un stadiu în care are un fundament muzical și ieri când l-am sunat chiar l-am rugat să vină și el acum în martie, plecăm împreună din nou la Samothraki, o să orchestreze niște piese pentru albumul meu, în fine, îl implic în proiectele mele de viitor în România.
Sabina Iosub: Cum a fost cu el pe scenă?
Țăndărică: Îți dai seama că am fost emoționat. Dar să știi că eram foarte dur cu el. I-am explicat niște lucruri de meserie și de disciplină, adică nu mai era tot timpul băiatul meu. L-am încadrat în orchestra aia, era de acolo, a fost foarte disciplinat, și-a scos partiturile a făcut totul cum trebuie. A fost foarte concentrat și elegant, am și compus o piesă cu el cu chitara și Nae din a scos din el ce era mai frumos că a cântat un colind și am făcut în trei un număr senzațional. Turbulențe pe cer senin.
Sabina Iosub: Ai fost mândru?
Țăndărică: O, da! Am avut o stare extraordinară și îmi doresc să fim iar împreună. Și el își dorește același lucru. Unde e el vreau să fiu și eu și mă bucur foarte mult pentru talentul lui.
Sabina Iosub: Bunic te vezi?
Țăndărică: Nu, nu, nu, încă nu, nu are de gând. Are doar 26 de ani vrea să acumuleze experiență de viață. Până la 35 are timp destul. Important e că noi trăim oarecum o revelație în lumea asta cu o încărcătură foarte puternică. Măi, m-ai sensibilizat și asta nu e bine. El e tot timpul aproape și asta mă ajută. Relația e foarte bună și prietenoasă, eu mă simt tânăr, vorbim și de fete, dar e și delicat îmi spune tata, nu pe nume așa cum se obișnuiește și cred că astea două teme, conservatorismul meu, dar și spiritul tânăr mă țin.
FERICIREA E ACOLO UNDE DOARME DUMNEZEU
Sabina Iosub: Care a fost cel mai greu moment din viața ta?
Țăndărică: Tocmai pentru că eu mi-am creat educația asta de libertate și am luat-o treptat nici succesul nu m-a îmbătat. Trăiesc printre oameni cu ochii deschiși, eu când dau mă și ajut și mă încarc prin ce trăiesc eu zilnic. Îmi place să stau foarte mult afară, nu stau deloc în interior, și primesc energia și chiar într-o zi tristă încerc să-mi schimb starea. Sunt momente când sunt eu cu mine, dar nici alea nu mă întristează, chiar dacă devin lacrimogen. Eu am mai spus asta, eu și când o să mor o să râd. Am dus umorul și autoironia atât de departe încât totul pentru mine este foarte firesc. Fac lucruri care șochează, dar pentru mine sunt la fel de firești. Eu nu am suferința asta de om care nu a fost împlinit. Eu îmi găsesc fericirea chiar și atunci când îmi fac o felie de pâine cu semințe și cu un unt bun. Sunt un om care-mi găsesc împlinirea în lucruri mărunte. După aceea desigur fiind un tip la extreme îmi place să trăiesc puțin și hazardul, dar să știi că conservatorul din mine mă încarcă.
Sabina Iosub: Regrete ai? Regreți ceva cu adevărat?
Țăndărică: Nu, deși am văzut oameni care spun că ar trebui să ai regrete, că așa e normal și uman, dar ce să regreți când viața este o surpriză continuă?!
Sabina Iosub: Modul în care ai luat o decizie, de exemplu.
Țăndărică: O decizie dacă în urmă ei nu s-a murit, este din categoria tot răul spre bine. Și chiar am fost îndrumat să nu fac anumite lucruri la care mă gândeam de ce nu au ieșit. Am echilibrul meu și asta trebuie să duc mai departe. Am avut momente când am spus Doamne, de ce mă pedepsești cu o asemenea femeie în viața mea. S-a dovedit că nu era o pedeapsă până la urmă.
Sabina Iosub: Ai pe cineva alături acum?
Țăndărică: Sigur, sigur! N-aș putea să trăiesc fără cineva alături. Eu nu pot să trăiesc singur cu toate că uneori îmi doresc să fiu singur! Dar până acum le îmbin bine! Eu de acolo îmi trag timpul meu și pot să mă mișc cum vreau în spațiul meu.
Sabina Iosub: Ești fericit?
Țăndărică: Și dacă mă întrebai ce-i fericirea? Fericirea e acolo unde doarme Dumnezeu, unde-și are patul! Dacă crezi asta ieși pe stradă și savurezi și ploaia, și norii și furtuna și zăpezile și te încarci cu energia pozitivă din orice. Ăsta este secretul suprem. Dacă nu ai lucrul astă și nu ți-a fost dat, o să-ți fie foarte greu și o să ai o viață foarte grea. Au fost mai mulți care au repetat prima clasă. Eu am fost unul dintre aceia. Ce-ar fi ca acum să am sechele din asta? Doamne-ferește! Viaţa are un curs atât de firesc și este unică. Dacă nu-ți trăiești viața și încerci să fii alături de mediană, de linia de mijloc, să nu-ți fie nici foame nici frig, nu, viața trebuie trăită și ăsta e exemplul meu. Am stat într-o boxă în chiloți, am trecut câteva graniţe, m-am întors chiar dacă am trăit 13 ani care pentru mine au însemnat veșnicia că nimeni nu a crezut că mă voi putea întoarce vreodată, noi fiind condamnați, m-am reîntors și m-am dus la Preoteasa și puneam mâinile pe pereții ăia ca să cred că m-am reîntors. Încercam să-mi regăsesc locul, dar și atunci cu nonșalanță și bucurie. Dar au fost momente tensionate, mie mi-a fost greu. Dar întotdeauna am avut prieteni sau un loc unde sunt mulți oameni, chiar aici unde sunt, e pensiunea lângă mine, e hotelul, un restaurant, un loc bun între două parcuri, îmi aleg ceva care ne unește. Și vrei să-ți spun ceva? Când eram copil și am venit aici la televiziune, prin anii 70, și veneam toată noaptea cu vagonul de dormit de la Iași și dormeam în hol câteva ore până începea mișcarea, treceam și mă plimbam pe străzile de pe aici și spuneam că aici vreau să locuiesc, în partea asta a Bucureștiului. Și asta s-a întâmplat. După ce m-am întors din Germania mi-am luat aici un apartament. Lucruri pe care trebuie să le atragi, să le dorești din tot sufletul. Eu mi-am dorit să am și libertatea asta să pot să trăiesc mai mult în România, să vorbesc românește și când ies dimineața pe stradă să-mi placă. Nu-ți dai seama dacă nu treceam prin perioada Germania, cu ce s-a întâmplat cu noi 23 de ani, că eu m-am întors de fapt în 2000, n-aș fi știut să apreciez România. N-aș da țara asta pe nimic în lume. Noi dacă am fi mai înțelepți, dar asta e, noi toți vrem să gustăm mai întâi toate porcăriile, am fi mai uniți. Eu cred că o să existe o unitate românească, iar oamenii o să se apropie mult mai tare unul de celălalt pentru că se întâmplă deja lucruri care chiar cutremură o planetă din toate direcțiile și există o incertitudine cu o nălucă care se plimbă și trece pe tot pământul cumva și care aduce niște informații care disturbă și nu ai siguranță. Şi tocmai nesiguranța asta o să-i facă pe oameni să se apropie mai mult.
Sabina Iosub: Ai un mesaj pentru cititorii Jurnalului Naţional?
Țăndărică: Continuitatea este un lucru foarte important în viață, de aceea anul asta trebuie să fim foarte vigilenți. S-a eliberat maimuța! Îmi pare rău, da asta-i adevărul, intrăm în anul maimuței, trebuie să fim foarte vigilenți. (râde în hohote) Ar fi fost culmea să spun ceva serios!
Citește pe Antena3.ro
