Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
– Jurnalul: Sunt multe, nespus de multe cărări nebătătorite (altele prost bătătorite) în istoria românilor, mai ales pentru generațiile care au plonjat în viață în perioada comunistă. De asemenea, sunt multe personaje radiate pur și simplu din manualele de istorie după care s-a predat în școlile din jumătatea de secol „roșu”.
– Ovidiu Pecican: Legea din arheologie funcționează și în domeniul istoriei scrise: pentru a ajunge la tezaurele îngropate ai de înlăturat mai multe straturi de praf sedimentat, de resturi amestecate, de steril; dar și de false convingeri, de așteptări cu premeditare, ca să zic așa, de prejudecăți moștenite ori dobândite, de „salturi metodologice” caracteristice ageamiilor, începătorilor, fantasmaticilor... Toate acestea vizează mult mai mult și pe mai multe planuri decât interdicțiile ideologice din perioada comunismului, deși nici pe acestea nu se cuvine să le subestimăm. Este de ajuns să amintesc că în deceniile de stalinism, vagă relaxare și apoi de neostalinism istoriografia a trebuit să umble pe vârfuri în chestiunile legate de aristocrația locului și de cler, de dezvoltarea bisericii. Nefiind studii dedicate situației nobilimii și boierimii, scena a rămas dominată de țărănime și de „istoria muncii”, ca în opera acad. David Prodan - unde, de altfel, interesul pentru Supplex libelus valachorum a însemnat luptă națională și grupare intelectuală, nu prea multă biserică greco-catolică și deci nu cine știe ce istorie confesională... Firește, istoriografia comunistă a lovit mai ales în regalitatea modernă, în politica burgheză și în întreaga epocă interbelică, contribuind astfel la idealizarea acestora.
Imaginea ștearsă a femeii în istoriile românilor
- Idealizarea excesivă - altă dandana.
- Odată cu abordarea liberă de prejudecăți a chestiunilor acestora (dar și a altora, precum prezența minorităților, istoria regională etc.) s-a văzut că lucrurile nu sunt chiar simple și nici lipsite de contradicții. Astăzi însă cred că stăm cel mai rău cu istoria ideilor, cu istoria capabilă să interpreteze faptele, să le conceptualizeze clar și oportun, să le interpreteze în cheia unei gândiri creative și democrate, încetând să glorifice tirania, comunitarismul, aruncând o privire și spre alte unghiuri de abordare dintre cele care îmbogățesc perspectivele, nu le sărăcesc monoton și recurent.
– Ați fost, sunteți și vă urez să mai fiți multă vreme de aici înainte pasionat de istorie. Acum, mirarea: ce „cărare”, ce subiect relevant din istoria noastră vi se pare că n-a fost evidențiat cum ar fi meritat în cărțile noastre de istorie de ieri și de azi? Ce personaj feminin n-a primit și încă nu primește atenția cuvenită?
– Pentru că, în parte, am răspuns deja la această întrebare, nu îmi rămâne decât să completez cele de mai sus. Dacă vrem să știm ce personaj feminin din istoria noastră nu și-a văzut încă reparată memoria printr-o aducere în discuție așa cum ar merita aș trimite la numele care apar mereu pe rețelele sociale, cele pe care le întâlnim în romane ori acelea care populează deja etichetele unor alcooluri. Chiar dacă asemenea întâmpinări nu au un fundament științific, ele vorbesc despre așteptările și despre nevoile publicului care ar dori să le transforme în personaje emblematice, beneficiind și de ajutorul științei. Dar problema e mai vastă decât atât.
Citește pe Antena3.ro
Trecutul, văzut prin fel de fel de filtre
- Vă rog.
- Ea presupune și răspunsuri la întrebarea: câte personaje feminine a trimis istoria noastră direct în mit/legendă și câte vin dintr-acolo spre noi? Am făcut noi din Ana lui Manole o prezență tutelară, i-am stabilit locul în conștiințe? Dar Cătălinei din Luceafărul eminescian? Avem noi vreo Madame Bovary, o siluetă feminină care să domine imaginarul nostru național feminin? Nu avem, din păcate, nici măcar o galerie prea diversificată de figuri de femei din trecut, cele mai multe dintre cele știute făcând figură de soții de voievod comme il faut, pioase, șterse, fără personalitate, stând cu ochii în bagdadie tot timpul, țesând pentru biserici și făcând câte o danie. Să ne mai mirăm că în plină medievalitate noi părem lipsiți total de o lirică de curte erotică? Slavonă să fi fost, dar măcar să fie... Când îi citești pe călătorii străini din sec. al XVII-lea - al XVIII-lea ai crede că este vorba de alt popor. Moldovencele și muntencele, cel puțin, nu erau atât de sfioase și de retrase pe cât s-ar pretinde. Ce personaj feminin nu s-a bucurat încă de atenția meritată? Întrebarea trebuie răsturnată: dar care s-a bucurat?!
– Doamna Chiajna, de pildă. S-a scris (literatură) și în zilele noastre despre apriga fiică a domnitorului Petru Rareș. Dar să revenim la istoriile lui Ovidiu Pecican: ați scris „Istoria României”, apoi două volume intitulate „Istoria românilor”, urmează, dacă nu greșesc, „Istoria culturii române” (volumul I). Prin ce se diferențiază primele două sinteze - „Istoria României” și „Istoria românilor”?
– România este un stat, românii sunt o națiune. Existența unificată a statului începe în 1859 și, mai ales, în 1866, când unificarea nu a mai rămas una personală. Istoria românilor începe cu primele mențiuni despre ei, în plină epocă medievală, dacă nu ținem să o luăm din amonte, după datină, începând cu strămoșii. Într-un cuvânt: una e una, alta e alta. Iorga a dovedit însă că poți scrie de mai multe ori istoria românilor, și de fiecare dată să scrii altfel, altceva. Schimbând un pic unghiul azi vorbind despre civilizația românească, mâine despre trecutul românesc prin evoluția vieții bisericești, a treia oară prin explorarea istoriei literaturii, a patra oară despre istoria românilor prin ochii călătorilor străini poți da reliefuri nemaivăzute, luxuriante acelorași fapte sau ambianțe de epocă, locuite și modelate de aceiași oameni. Totul este cum pui întrebările și, desigur, cum le știi răspunde.
Cadre de viață
- Adevărat.
- Deocamdată stăm rău cu istoria instituțiilor fundamentale. Ioan Aurel Pop a dat o sinteză despre adunările cneziale în Evul Mediu din partea vestică a țării. Gh.I. Brătianu a lăsat moștenire mai multe studii - grupate în două volume memorabile - despre adunările de stări românești în comparație cu cele străine. Mai avem întrucâtva și istorii ale parlamentului românesc modern și istorii ale constituției, cum este cea a lui Eliodor Focșeneanu. Se poate spune că avem și istorii ale regalității oarecum, chiar dacă nu au fost concepute sub forma unei sinteze plastice, memorabile. Ar fi și istorii de partide, istorii ale unor curente culturale și de mentalitate (Zigu Ornea era unul dintre marii noștri experți). Rămân atâtea de făcut și nimeni nu mai pare pasionat de acest fel de reconstituiri...
- Din păcate... Dar ce leagă și ce dezleagă „Istoriile” dumneavoastră de „Istoria culturii române”?
- Cultura română este creația spirituală destinată românilor, produsă de ei, reprezentativă, într-un fel sau altul pentru ei. Sigur că apariția statelor medievale românești, iar apoi, mult mai târziu, a României moderne unificate, au însemnat asigurarea unor cadre de viață în principiu favorabile dezvoltării culturale a națiunii române. Dar o istorie a acestei culturi se cuvine, cred, să se intereseze de toate manifestările ethosului românesc și ale puterii creatoare a românilor, chiar și atunci când aceasta a folosit ca instrument de expresie alte limbi și, în orice caz, și atunci când a apelat la forme culte străine de oralitatea populară, câtă și cum se va fi manifestat ea. Până în prezent nu știm despre folclor decât ceea ce s-a cules târziu, în sec. al XIX-lea și al XX-lea, iar puținele consemnări scrise anterioare sunt, și ele, de prin sec. al XVII-lea și al XVIII-lea. Știm noi bine și clar cum arătau șezătorile, focurile de tabără ale oștilor, serile ciobanilor din secolele anterioare, să zicem măcar din sec. al XIII-lea încoace? Nu știm și este o întrebare dacă am putea ști vreodată... Identificarea unor motive ancestrale prin balade, a unor teme și rezolvări medievale în basme sunt mărturii ce nu pot fi ignorate, dar nici nu ajung pentru a se obține o imagine substanțială a realităților revolute.
Adevăruri incontestabile (mai puțin vehiculate)
- Fără îndoială.
- Este păcat că lucrurile stau astfel, dar este și explicabil, măcar în parte. Față de reprezentarea poporului român ca o masă omogenă, compactă, cu mici și relative deosebiri de la o zonă la alta, ne confruntăm cu adevărul furnizat de izvoare că Vlad Țepeș a colonizat o serie de supuși de la sudul Dunării, că Ștefan cel Mare a dat pământ în Moldova multor ruteni, că în Maramureșul cnezial, voievodal și al servitorilor regali s-a răspândit treptat și o populație rusofonă din care o parte dăinuie până azi, socotindu-se ucraineană. Sunt evenimente demografice din sec. al XIV-lea și al XV-lea, dar ele nu pot fi subestimate și arată că, printre molime și războaie, în pofida foametei uneori acute, a invaziilor devastatoare, poporul român s-a constituit și din aluviuni semnificative, chiar și după exprimarea clară a unei identități românești, „valahe”.
- „Aluviuni”, ce termen! Acum, alt termen interesant: „caracterul incomplet al revoluției anticomuniste” („Istoria românilor”, vol. II). Mai explicit, stimate domnule profesor Ovidiu Pecican?
– Vă voi răspunde întrebând: a înlăturat revoluția nomenclatura comunistă și Securitatea de la pârghiile conducerii țării? A fost Ion Iliescu un om nou, fără trecut comunist? A fost mineriada din iunie 1990 o ridicare împotriva intelectualilor și studenților a unuia dintre „detașamentele clasei muncitoare”, în spiritul luptelor împotriva burgheziei din anii 1946-1947? Dar „marșul asupra Bucureștiului” al minerilor din Valea Jiului, în 1999, a fost o ridicare proletară, fie și cu similitudini cu marșul mussolinian asupra Romei? Dacă nu, cum am putea considera revoluția anticomunistă din decembrie 1989 „completă”?
Profiluri culturale (românești și occidentale)
- Aveți dreptate. Observ totuși această reținere în rândul intelectualilor români de a spune răspicat lucrurilor pe nume. În fine, trecem mai departe: cum s-a schimbat (în ultimele trei decenii și jumătate) și încă se metamorfozează profilul cultural al românului, ținând cont de raportul emigrație - imigrație?
– Nu s-a schimbat decât în anumite privințe. S-au schimbat modele vestimentare, engleza a devenit limba de imitat și de importat, s-au schimbat dramatic mediile de comunicație prin apariția și adoptarea urgentă a noilor media, ceea ce a atras după sine decăderea presei cotidiene. S-au modificat paradigmele culturale și, desigur, în interiorul lor, cele literare... Dar românul a rămas același. Atâta doar că își manifestă neinhibat și foarte vocal diversitatea, pe când înainte de căderea lui Ceaușescu totul era filtrat polițienește și cenzurat ideologic masiv, prin toate mijloacele. Nu se schimbă un popor în trei-patru decenii, istoria lucrează în această privință cu durate mai ample.
– Dar profilul cultural al europeanului occidental, asaltat de migrațiile asiatice, africane, sud-americane?
– O carte care dezbate această chestiune este Pe teren minat, un dialog epistolar între două spirite hrănite de filosofie, dar atente și la somațiile prezentului: Élisabeth de Fontenay și Alain Finkielkraut. Evrei prin naștere și francezi prin cetățenie și identitate națională asumată în termenii unui patriotism reflexiv și activ. Problema Franței pare să fie, în bună măsură, problema Germaniei, a Marii Britanii și, de fapt, a întregului Occident european: rămâne pe linia evoluției și a continuității sale creștine, fie și în formele sale laicizate de modernitate, ori este pe cale de a fi copleșit de Islam, o religie care, măcar în parte, este ofensivă, vindicativă și ostilă valorilor europene consacrate de tradiție? După toate semnele, în două sau trei decenii ne vom confrunta cu aceleași probleme, dacă este să ne orientăm după aporturile demografice din țara noastră survenite grație politicilor europene în domeniu și a nevoii de forță de muncă.
Aburul legendelor
– Dacă tot ați nemurit legendele Clujului într-o carte - care este legenda preferată a omului Ovidiu Pecican?
– Cea pe care nu am scris-o încă. Ori poate cea despre mine, care nu se va scrie niciodată, e destul că o trăiesc.
– Ne puteți devoala și o legendă pe care ați ezitat s-o adăugați acestei noi ediții (2024) apărute la Editura Ratio et Revelatio?
– Am mai multe de acest fel pregătite pentru o ediție următoare, posibilă când se vor aduna destule pentru a retipări cartea cu conținutul substanțial îmbogățit. Câteva sunt despre Mihai Viteazul. Altele despre viața sportivă a Clujului interbelic. Dar aurul nu se risipește într-un interviu, mulțumiți-vă cu sunetul galbenilor pe care îl prefir pentru dv. printre degete...
În slujba culturii
Ovidiu Pecican este doctor în istorie (1998) şi profesor la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Autor al unor volume de eseuri, studii şi monografii istorice: Troia, Veneţia, Roma (ed. I: 1998; ed. a II-a: vol. 1, 2007), Lumea lui Simion Dascălul (1998), Arpadieni, Angevini, români (2001), Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în evul mediu românesc (2002), Trecutul istoric şi omul evului mediu (2002), Haşdeenii. O odisee a receptării (2003), Originile istorice ale regionalismului românesc (2003; versiune amplificată: Regionalism românesc, 2009), B.P. Hasdeu istoric (2004), Sânge şi trandafiri. Cultură ero(t)ică în epoca ştefaniană (2005) şi Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania, 1990-2005 (I: 2005; II: 2006), Între cruciaţi şi tătari (2006; ed. a 2-a: 2010), Ce istorie scriem (2007), Dicţionarul celor mai bune cărţi de istorie românească (2008), Medievalităţi (2009), Letopiseţul unguresc (2010), Istoria românilor (I: 2010; II: 2011; trad. în sârbă: Belgrad, 2015), Evul mediu fictiv (2012), Istoria de sub covor (2013), Hieroglife cantemiriene (2016, premiul filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor) şi Istoria ca lectură incomodă (2017), Pavel Chihaia. Aventura vocaţiei (2018), Metafora trecutului şi conştiinţa istorică. Reflecţii istoriografice la Centenar (2019), Românii şi Europa Mediană. Contribuţii la tipologia culturală a Europei (2021), Românii, stigmat etnic, patrii imaginare. O căutare istorică (2022). Texte relevante pentru teoria şi practica istoriografică în: Istorii intersectate (2007), Avalon (2011), Pâlnia şi burduful (2011) şi Istoria de sub covor (2013). A publicat mai multe lucrări de europenistică: Europa, o idee în mers (1997; 1999, 2002, 2004), România şi Uniunea Europeană (2000; ediţii revăzute şi adăugite 2003, 2004), Acasă înseamnă Europa (2003). A alcătuit antologia Europa în gândirea românească interbelică (2008), Europa, istorie şi modernitate (2015).
„Legea din arheologie funcționează și în domeniul istoriei scrise: pentru a ajunge la tezaurele îngropate ai de înlăturat mai multe straturi de praf sedimentat, de resturi amestecate, de steril”, Ovidiu Pecican, istoric
„În deceniile de stalinism, vagă relaxare și apoi de neostalinism istoriografia a trebuit să umble pe vârfuri în chestiunile legate de aristocrația locului și de cler, de dezvoltarea bisericii”, Ovidiu Pecican
„Astăzi stăm cel mai rău cu istoria ideilor, cu istoria capabilă să interpreteze faptele, să le conceptualizeze clar și oportun, să le interpreteze în cheia unei gândiri creative și democrate, încetând să glorifice tirania, comunitarismul”, Ovidiu Pecican
„Nu avem, din păcate, nici măcar o galerie prea diversificată de figuri de femei din trecut, cele mai multe dintre cele știute făcând figură de soții de voievod comme il faut, pioase, șterse, fără personalitate, stând cu ochii în bagdadie tot timpul, țesând pentru biserici și făcând câte o danie”, Ovidiu Pecican
„Ne confruntăm cu adevărul furnizat de izvoare că Vlad Țepeș a colonizat o serie de supuși de la sudul Dunării, că Ștefan cel Mare a dat pământ în Moldova multor ruteni, că în Maramureșul cnezial, voievodal și al servitorilor regali s-a răspândit treptat și o populație rusofonă...”, Ovidiu Pecican
