Jurnalul Naţional: Stimată doamnă, cum incepea, in tinereţea dvs., o carieră artistică? Cu "pile" sau cu castinguri, ca acum?

Ştefania Rareş: Eu am inceput in 1959, la Ansamblul "Ciprian Porumbescu" din Suceava. Peste vreo doi ani, Ansamblul Periniţa, din Bucureşti, a organizat un concurs pentru interpreţi. Periniţa a fost ansamblul folcloric al Capitalei, subvenţionat de Primăria Bucureştiului. Ca fiecare mare ansamblu, şi Pereniţa voia să aibă din fiecare regiune cate un cantăreţ şi dansuri originale. De la judeţ, am fost trimise la concurs Maria Pietraru, ca reprezentantă a Moldovei, şi eu, a Bucovinei şi Moldovei. La cele patru probe au participat o sută şi ceva de interpreţi. La prima probă au căzut jumătate, la a doua au mai căzut, la cea finală au rămas doi - eu şi Maria Pietraru. Concursul a fost foarte sever. Şi nici sistemul de "pile" nu funcţiona. Eu aveam 18 ani, mă trăgeam dintr-o familie cu opt copii, aşa că nu am avut cum să am "pile".

"Constanţa Crăciun a fost norocul meu!"

Aşadar, aţi reuşit la concurs. Aţi fost angajată la prestigiosul Ansamblu Periniţa. Era suficient ca să fii considerată cantăreaţă de succes?

Fiecare ansamblu avea cam două premiere pe an, dar de la o premieră la alta se muncea enorm. Dimineaţa incepea cu oră de teorie şi solfegii, oră de canto şi apoi oră de repetiţie. O premieră se pregătea pe parcursul a patru, cinci luni. Dar la premieră, totul era nou. Fiecare solist trebuia să vină cu cantece nou culese de la rapsozii din regiunea lui.

Cantam "Bine-mi şade ţărăncuţă". Bineinţeles că-mi şedea bine: aveam in obraji bujorii mei din Bucovina, aveam cozi mari, mă durea capul de la cat păr aveam... Pe atunci era foarte important să te placă şi publicul. Ce amplificatoare, microfoane sau voci lucrate pe calculator, ca azi! La acea primă premieră a mea, ca la mai toate, de altfel, se invitau şi personalităţile politice ale vremii şi Casa de Filme Sahia. De emoţii, am tremurat -ngrozitor. Ştiam că -n sală se afla o somitate guvernamentală, un "monstru" de care ne era tuturor frică - Constanţa Crăciun - ministrul Culturii. După concurs, ministra i-a spus lui Viorel Doboş, directorul Ansamblului Periniţa, arătand către mine: "Asta-i romanca ce va sparge graniţele ţării!". Aşa am plecat -n primul meu turneu prin Iugoslavia, Italia, Elveţia, Franţa. Era primul meu turneu, din 1961. Constanţa Crăciun a fost norocul meu. Şi datorită verdictului ei nu am mai fost angajată de probă, ci cu contract definitiv.

"Dej m-a tras de coade..."

Aţi debutat in ceea ce istoricii ar numi "epoca Dej"? Pe el l-aţi cunoscut?

Pe Dej l-am cunoscut chiar in 1961, la Snagov, venise la noi U-Than (fost secretar general al ONU, n.n.) şi am cantat doina mea celebră "Mană, Gheorghe, boii bine". De drag, Dej m-a tras de coade. Era şi Gheorghe Apostol in suita sa. După recepţie, am rămas alături de delegaţia romanească. La un moment dat, Dej s-a interesat dacă "artiştii au avut tot ce le-a trebuit?". Marele dirijor Nicu Stănescu, care conducea orchestra, a zis: "Tovarăşul preşedinte, au fost de toate, numai că la noi nu au ajuns... fazanii". Şi de-odată s-a intors Dej către şeful de Protocol (cei de la Protocol fiind cei care "ne alergau cu mancarea") şi in cateva minute au apărut fazanii la masa noastră.

Ceauşescu ştia texte

Mulţi dintre cei care au trăit acele vremuri işi aduc aminte de recepţiile de stat şi mai ales de petrecerile de după. Este adevărat că şi Ceauşescu era mare amator de cantări populare?

Ce pot să spun despre recepţiile date de Ceauşescu este că toţi cei care eram invitaţi să cantăm acolo muream de frică. Şi cateodată ne gandeam: "Oare crăp sau scap din această recepţie?". De ce? Ceauşescu ştia toate cantecele, toate textele. Nu am să uit niciodată! Odată, venise in vizită de stat Jivkov (preşedintele Bulgariei, n.n.). Eu trebuia să cant "Mi-am pus busuioc in păr", iar textul original este "Eu tot cred In farmece!". De la Ministerul Culturii " că nu Ceauşescu schimba textele şi nici nu dădea dispoziţie să se schimbe ceva " celor de la Minister le era frică să nu cumva să se zică ceva. M-au pus să zic: "Eu tot cred in dragoste!". Şi la recepţie, Ceauşescu era cu un pahar de vin roşu in mană, eu urma să cant, dar, cand am ajuns in faţă, venise randul discursurilor. Am rămas inţepeniţi acolo (intotdeauna stăteam in poziţie de dreptţi, pană la urmă dădeam respectul cuvenit unui şef de stat! Că-i bun, că-i rău, trebuie să-l respecţi!). Apoi, Ceauşescu a inchinat paharul, inclusiv către orchestră, urand tuturor "La mulţi ani!" şi a adăugat: "Voi rămane un bun roman cat voi trăi!". Şi a gustat din pahar. Am inceput eu să cant, am spus "Eu tot cred in dragoste", iar Ceauşescu mi-a făcut semn şi m-a atenţionat din buze, silabisind: "far-me-ce...". Atunci, la referen am cantat şi eu nemodificat, dacă Ceauşescu insuşi mă corectase...

Ce alte intamplări de "protocol zero" vă mai amintiţi?

S-a mai intamplat la un 1 Mai, la o recepţie, cand el invita diverşi şefi de state şi recepţiile se ţineau sub cupola de la Snagov. In repertoriul meu de populară era fixat "Să-mi canţi cobzar!". După ce făceam programul de populară, cantam mai de suflet, de inimă albastră. Ii plăceau romanţele, muzica de petrecere, doar v-am spus că o ştia. Canta cu Gică Petrescu impreună! Cată voce avea nu ştiu să va spun, dar ştia toate textele! Şi Călinoiu - funcţionarul de la Minister - imi spune: "Tovarăşa Rareş, fără versul "Sunt copil al nimănui şi n-am nici bani, nici casă!". N-am ştiut că mai tarziu chiar eu voi ajunge fără bani şi casă! In fine, am cantat fără acea strofă şi la final imi face semn să mă apropii! M-am apropiat şi Ceauşescu m-a intrebat: "Tovarăşa Rareş, aţi cantat tot textul?". Am răspuns: "Tovarăşu`preşedinte, mai este o strofă, dar..." Şi am rămas cu "dar"-ul in gură! Şi mi-a spus s-o iau de la inceput, să cant tot.

Cine vă ascultă amintirile crede că puteai glumi cu cenzura...

Nu. Ceauşescu pornea cenzura, ci de la cei din Protocol! A, mai cerea cateodată vreun cantec, cum era "De ce m-aţi dus de langă voi", dar intreba: "Cine ştie?". Odată, lipsea Gică Petrescu, Dumnezeu să-l ierte!, care era cap de listă, că-i plăcea lui Ceauşescu muzica pe care i-o canta Gică. Şi Ceauşescu a intrebat dacă ştiam "Că dacă n-o să trăiesc cat lumea!". Şi deşi nici unul nu-l ştia pe tot, fiecare spunea cate un vers şi l-am cantat in cor! Mai ales că Ceauşescu incepea cuvintele şi noi intuiam, că nu puteam şti tot repertoriul lui Gică!

Doi dolari pe zi

Cum erau răsplătit un asemenea artist atunci? Mai ales că spuneţi că aveaţi contract permanent. Ce presupunea el?

Am dus steagul Romaniei in lume, incepand cu 1961, chiar şi pe doi dolari pe zi. Călătoream in orice condiţii, cu bou-vagonul de clasa a III-a, dormeam pe valize. In trenuri, nu intotdeauna aveam insoţitori curaţi, apa era pe cartele, ne spălam prin gări, cate trei luni de zile. Nu ni se dădea decat diurna. 2 dolari ii luam eu, restul statul. Plecările noastre se făceau fie prin Ministerul Culturii sau prin ARIA (Agenţia Romană de Impresariat Artistic). Dacă aveam prin contract 1.000 de dolari pe lună, eu luam 300-400, restul instituţia de impresariat şi statul. Nimeni nu pleca fără să treacă prin această instituţie. Şi am cărat conserve şi salamuri de Sibiu, de nu mai vreau să văd acum nici caşcavalul. Ca să nu cumpărăm nici paine, luam de-acasă pachete cu paine prăjită. Acum, da, cant şi la nunţi, dar atunci nu puteam, pentru că aveam de făcut un plan financiar, un plan de protocol, atat eu ca solist, cat şi planul ansamblului. Numai că nu toţi componenţii ansamblului făceau sălile pline. Greul cădea pe noi, artiştii populari. Pentru noi venea lumea şi plătea bilet. Asta cu planul s-a stabilit din 1970. Dacă nu făceai planul financiar, nu-ţi primeai salariul. Şi noi umblam pe toate coclaurile să facem acest plan. Am cantat şi in fabrici, la muncitori, ca să-i imbărbătăm. Din baniiincasaţi se plăteau cazarea, transportul nostru, diurna, dar şi pentru personalul administrativ. Aveam şi concerte mari, pe stadioane, pentru care se muncea mult, pentru că nu aveam amplificatoare. Practic, am bătut ţara cu piciorul. Am fost şi laureată a Cantării Romaniei.

Cantăreţii erau printre puţinii oameni care "ieşeau afară". Cum vă "prelucrau" inainte de turneele din străinătate?

Noi completam nişte formulare la ARIA, caţi fraţi avem, cand au fost născuţi, dacă au făcut politică etc. Aveam un om de la Securitate care se ocupa de Ansamblul nostru şi de fiecare dată cand plecam in străinătate venea cu şeful de cadre şi ne prelucra in felul următor: "Dacă vi se intamplă să fiţi racolaţi de vreun om care este pornit impotriva ţării, anunţaţi şeful de trupă, feriţi-vă de oameni care pot să vă corupă, să vă facă să rămaneţi pe acolo, e bine să nu primiţi cadouri de la oricine, şi, dacă le primiţi, primiţi-le public. Aveţi grijă să nu mergeţi singuri" etc. Astea erau prelucrările. Se intampla insă s-o şi păţeşti fără vină. La un moment dat, şefului de cadre, Horohai, i s-a spus că sunt trădătoare de ţară pentru că la New York am primit treisprezece valize de lucruri de la nişte cunoscuţi. Păi, cine a plătit vama, cine ar fi cărat valizele, nu a văzut oare toată lumea că am plecat cu o valiză şi m-am intors tot cu una? Ofiţerul de Securitate i-a spus lui Horohai că există pe numele meu un denunţ făcut de una dintre colegele mele, care s-a ţinut mult timp de capul meu. Şi, după rezolvarea cazului, Horohai imi zice: "Mai bine te culcai cu unu`, decat să primeşti un cadou!". Eu primisem, intr-adevăr, două sticle de whisky, pe care le-am deschis şi i-am servit pe dansatori, şi jucării pentru copii. "Cum, zic eu, aia nu-i tot o abatere?" "Nu, răspunde el, că nu e prevăzută in lege!"

După o viaţă de succes, ştiu că aţi rămas săracă... adică fără casă. La un moment dat, aţi locuit in garajul casei din care aţi fost evacuată. Acesta să fie firescul unei vieţi de artist?

Cea mai mare răsplată a mea a fost şi este iubirea publicului. Ordinul Meritul Cultural pe care l-am primit de la Ceauşescu mi-a dat dreptul la scutire 50% la impozite şi la o cameră de studiu la care nu plăteam chirie sau impozit. Am primit Crucea Serviciului Credincios şi de la Iliescu. Am o valiză de diplome şi la ce-mi folosesc? Le car după mine, după ce am rămas fără casă. Poate in urma mea se va gandi cineva să facă un muzeu, să vadă lumea ce-am făcut.

VIAŢĂ DE ARTIST

Victor Stroe/JURNALUL NAŢIONAL Evacuată din casă, Ştefania Rareş (foto) a stat doi ani intr-un garaj. Căutandu-şi dreptatea prin tribunale, artista şi-a pierdut tatăl, soţul şi sănătatea. "Casa din care am fost evacuată este a statului, se plange doamna Rareş. Fusese pe vremuri dată unui criminal de război - Constantin Buşilă - care incărca trenurile cu deportaţi spre Tighina şi Bug. A fost căsătorit cu o femeie care avea doi copii şi unul dintre copiii nevestei vine azi şi ia casa statului, intabulată şi azi pe numele statului. Şi mă mai şi dă afară din casă, la două noaptea, deşi aveam procese pe rol, cu doi copii şi cu un tată care a murit din cauza acestui proces, inceput din 1994. Eu am ajuns operată de inimă tot din cauza acestei situaţii. De treisprezece ani mă lupt cu acest dosar contrafăcut de nora şi cuscra lui Raţiu. M-au şi dat in judecată să le dau 30.000 de euro că nu le-am eliberat casa la vreme." Convinsă că nu va reuşi in ţară, doamna Rareş speră să-şi găsească dreptatea peste hotare. Deocamdată stă cu chirie.

COANA ROMICA, ADORATĂ DE NICU

Printre legendele epocii Ceauşescu circula una conform căreia "Prinţişorul" Nicu o iubea pe cantăreaţa Romica Puceanu. "Nicu o adora pe Romica Puceanu, spune doamna Rareş, pentru că ii canta cantece deochiate, ceea ce nu işi permitea orice interpret. In nici un caz nu putea fi vorba despre o relaţie fizică. Ea canta la Barul Spaniol, de pe Calea Victoriei. Odată, intoarsă dintr-un turneu in Canada, Nicu a găsit-o pe Romica supărată. Intreband-o ce are, cantăreaţa i s-a plans că vameşii i-au confiscat toate cadourile primite - blănuri, bijuterii - pe care le primise de la admiratori. După cateva zile, Nicu intre timp vorbise cu cine a trebuit, i s-au adus bunurile pană la uşa casei."

PREŢUL SUCCESULUI

"Intr-un turneu artistic, eram in tren intre Coreea şi Mongolia. Doboş, directorul ansamblului Periniţa, mi-a spus: "Maria Petraru nu a invăţat textul!". Era un cantec in mongoleză pe care trebuia să-l cante colega mea. Am stat o noapte intreagă şi am invăţat cantecul cu un băiat din orchestră. Era un cantec numai pe consoane! Spectacolul din capitala Ulan Bator era unul de gală, nu trebuia să am nimic in faţă cand cantam! Am făcut 39 puls! Doctorul care ne insoţea il cheamă pe Doboş şi ii zice: "Vezi că moare Ştefania! Are 39 puls!". "Dă-i drumul, zice Doboş, n-are nici pe dracu`! E rezistentă!". Şi am cantat fără nici o greşeală de frază. Oi fi greşit eu pronunţia, dar s-a amuzat toată lumea şi a ieşit bine!"