Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Continuăm astăzi seria de interviuri-document cu cei care au împlinit 100 de ani în 2018, români care s-au născut odată cu România Mare şi care sunt martorii Centenarului sărbătorit de ţara noastră. Al treilea episod pe care îl prezentăm astăzi cititorilor poartă numele unui veteran al Armatei României: Vasile Ghiaţă. Această nouă poveste pe care o aducem în prim-plan face parte și ea din Programul Cultural ,,Bucureşti-Centenar”, derulat de Primăria Municipiului București, prin Administraţia Monumentelor și Patrimoniului Turistic.
Marele Nichifor Crainic spunea că eroismul reprezintă arta de a-ţi sluji neamul prin sacrificarea ta. Dar respectul pentru acest sacrificiu trebuie înţeles şi orientat nu doar spre efigia martirilor care şi-au pierdut viaţa pentru a o prelungi spre infinit pe cea a neamului românesc, ci şi spre cei mai puţin vizibili, care au contribuit în al Doilea Război Mondial la marele angrenaj al forţelor armate române. Iar Regimentul 1 Căi Ferate din care a făcut parte eroul nostru de azi, fostul maior Vasile Ghiaţă, merită respectul generaţiilor din urmă pentru dârzenia şi patriotismul cu care a apărat reţeaua feroviară şi de poduri a României de intruziunea aviaţiei sovieticie în poate cele mai puternice bombardamente pe care le-a cunoscut ţara noastră. În acei ani dificili, Vasile Ghiaţă, omul născut odată cu visul României Mari, nu a fost în prima linie, ci în spatele frontului.
„Pe vreme de război, întreaga reţea de căi ferate se militarizează cu întregul personal civil. Regimentul Căi Ferate avea grijă de poduri, podeţe, viaducte, tuneluri”, ne povesteşte cu blândeţe domnul Ghiaţă, împingându-ne imaginaţia înapoi în timp, acum mai bine de 70 de ani, spre vremurile tulburi pe care le-a traversat omenirea atunci.
„Noi eram pregătiţi, în caz de ceva, să încărcăm cu material exploziv, dinamită şi trotil, în locurile stabilite din construcţii şi la tuneluri şi la poduri”, adaugă Vasile Ghiaţă, oferindu-ne un crâmpei din datoria cu care erau legaţi prin jurământ militarii Regimentului 1 Căi Ferate. Ei deserveau frontul şi realizau organizarea transportului, relatează domnul Ghiaţă. Născut în comuna Botoşana, în judeţul Suceava, pe 16 august 1918, venerabilul nostru veteran va împlini 100 de ani la vară. 100 de ani de viaţă, dar şi de istorie, istorie pe care ne-a împărtăşit-o cu o generozitate candidă. A fost înfiat de o familie de agricultori, care nu a putut avea copii. A crescut astfel singur la părinţi. Tatăl a fost primar o bună perioadă. A fost recrutat la Grăniceri, în 1939, dar după puţin timp a făcut cerere la Marele Stat Major să fie repartizat la Căi Ferate, şi aşa a ajuns la Regimentul 1 Căi Ferate în cel de-al Doilea Război Mondial. După terminarea războiului, veteranul nostru a fost selectat şi trimis să îşi desăvârşească studiile la Academia Militară din Bucureşti. A ajuns maior. Acestea ar fi câteva momente stop-cadru din filmul unei vieţi care durează de un secol şi care ne oferă biletul de drum către epocile trecute. Ajuns la 100 de ani, domnul Ghiaţă rezistă probei timpului şi este pe mâini bune. Băiatul său îl vizitează zilnic, îi pregăteşte hrana şi îl mai scoate la plimbare. Îşi ocupă timpul citind sau uitându-se la televizor. Nu a mai ieşit singur din casă de doi ani, întrucât nu mai are echilibru. Totodată, are probleme cu auzul, purtând aparat auditiv. Astfel, cu prilejul Centenarului Marii Unirii, în semn de respect pentru cei mai vârstnici ostaşi ai ţării, Jurnalul vă oferă posibilitatea de a-i parcurge cuvintele domnului Vasile Ghiaţă şi de a cinsti memoria celor care nu mai sunt.
J: Când v-aţi născut şi unde?
V.G.: M-am născut în august 1918, în ziua de 16, în comuna Botoşana, judeţul Suceava, la vreo 30 de kilometri de oraş.
Citește pe Antena3.ro
J: Cum a fost copilăria dumneavoastră în zorii României Mari?
V.G.: Senină, că aşa e copilăria. Dar să vă spun, eu nu am fost crescut de părinţii mei naturali. Am fost înfiat de o familie de agricultori, care nu putea avea copii. Tata a fost şi primar o bucată de vreme în comună. Aşa am crescut singur la părinţi. Am crescut ca la ţară. Aveam o livadă, stupi cu albine. Tata se ocupa, era foarte atent. Nu eram noi foarte bogaţi, dar nu pot spune că mi-a lipsit ceva.
J: Cum arăta şcoala în perioada interbelică şi cum a fost experienţa dumneavoastră?
V.G.: Foarte frumoşi au fost anii de şcoală. În comună la noi eu am făcut 7 clase. Dar să ştiţi că pe vremea aia, puteai să faci doar 4 obligatoriu dacă doreai, iar după, puteai să urmezi nişte cursuri practice de calificare în diferite meserii. Eu am făcut 7, pentru că aşa mi-a zis tata că e bine să fac şi l-am ascultat. Şcoala în care am învăţat era destul de mare, îmi amintesc că veneau copii din alte sate să se înscrie la Botoşana. Avea grădină, unde dascălii ne duceau pentru diferite activităţi, să ne înveţe.
J: Până la ce vârstă aţi rămas în comună?
V.G.: Până la 16 ani când am plecat să lucrez la calea ferată Ilva Mică-Vatra Dornei. Lucrările de construcţie a căii ferate începuseră din ’24 şi fuseseră întrerupte în 1929, după ce România a încheiat un acord de tranzit cu Polonia şi nu mai era o prioritate calea ferată. Dar în 1934 a avut loc o revizuire strategică a proiectului şi s-au reluat lucrările. Atunci m-am angajat acolo prima dată ca muncitor, apoi m-am specializat la Serviciul Mişcării trenurilor de lucru şi de acolo am fost mai târziu recrutat în unităţile de căi ferate.
J: România a avut trei regi până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Ce vă amintiţi de aceştia, cum arăta viaţa sub domniile lor?
V.G.: Eu eram mic atunci după Primul Război Mondial, dar pot să vă spun că românii au simţit în trai distrugerile pe care le-au produs conflictele, după ’22 abia a început să se dezvolte relativ ţara. Bineînţeles, nu aş putea să-l acuz pe rege (n.r. - Ferdinand), aşa erau vremurile şi ne descurcam cum puteam. El a făcut bine ce a făcut, că le-a dat în ’21 pământ la ţărani. După aceea a venit criza şi în ’30 a început să se simtă şi la noi în ţară. Până să înceapă războiul însă, se trăia foarte bine, fusese un progres care se vedea cu ochiul liber, că agricultura şi industria erau de bază. De Carol al II-lea nu ştiu ce să vă spun, el a domnit cam puţin, nu ştiu de ce, că nu s-a împăcat cu partidele la acea vreme, deşi îl înlocuise pe fiu-său Mihai. Eu nu l-am văzut niciodată, dar citeam în ziare de el.
J: Ce vă amintiţi de liberali şi de ţărănişti, de politicienii de atunci?
V.G. : Nu eram eu atunci cu politica, dar ştiam cine erau figurile principale, de Brătieni la liberali, de Maniu la ţărănişti, cu Mihalache. Mai departe, la Iaşi, ştiu că era un profesor (A.C. Cuza) care a creat o unitate politică, se numeau cuzişti. El a făcut Liga Apărării Naţionale Creştine (LANC) şi îl luase sub aripa lui pe un tânăr student Corneliu Codreanu.
J: După un timp, Codreanu se rupe de LANC şi îşi fondează propria formaţiune. Ce vă amintiţi de Mişcarea Legionară?
V.G.: Da, Legiunea Arhanghelului Mihail, Garda de Fier, cum li se zicea. Codreanu era foarte carismatic, avea priză la oameni, îl vedeam în pozele din ziar, apărea în costum popular pe un cal alb. De asta nu i-a plăcut lui Carol al II-lea de el, că era mai popular. Ştiu că nunta lui Codreanu, de la Focşani, rula în cinematografe la Bucureşti.
J: Părinţii cu cine ţineau, cu liberalii, cu ţărăniştii?
VG: Cu liberalii. Tata şi rudele lui, fraţii lui, erau liberali. Povesteau că erau oameni în conducerea partidului foarte pricepuţi şi făceau ce trebuie în ţară. Tata a fost chiar primar din partea liberalilor, fiind unul dintre gospodarii mijlocii, avea vreo trei hectare de pământ. Tata a fost liberal toată viaţa lui, şi ca liberal a şi murit.
J: Cum aţi ajuns în armată?
V.G.: În 1939, am fost recrutat la Grăniceri, iar de acolo am făcut cerere la Marele Stat Major să mă repartizeze la Căi Ferate şi aşa am ajuns la Regimentul 1 Căi Ferate. Am stat în armată până în septembrie 1945 încontinuu, fără permisie, nicio zi nu am fost liber.
J: Pe mareşalul Antonescu l-aţi văzut în carne şi oase?
V.G.: Da, am avut ocazia, fiind militar la calea ferată, îl vedeam când pleca prin ţară, circula cu trenul. Îmi amintesc că a plecat într-o deplasare la Braşov şi l-am văzut în Gara de Nord. Nu era un bărbat înalt, dar inspira autoritate soldaţilor. Era văzut bine printre noi şi pentru că eram militari și ştiam ce principii avea, principii pe care le câştigi în armată.
J: Cum aţi petrecut perioada războiului ca militar?
V.G.: Să ştiţi că pe vreme de război întreaga reţea de căi ferate se militarizează cu întregul personal civil. Regimentul Căi Ferate avea trupe organizate pe reţeaua căilor ferate, avea grijă de poduri, podeţe, viaducte, tuneluri. Nu mai vorbesc de complexul de la Constanţa, podul de la Cernavodă, care e o bijuterie a României, podul lui Saligny, zic. Noi eram pregătiţi în caz de ceva, să încărcăm cu material exploziv, dinamită şi trotil, în locurile stabilite din construcţii, şi la tuneluri, şi la poduri. Norocul a fost că Cernavodă a scăpat. Îmi amintesc că în perioada în care ruşii înaintau către noi cu frontul, am fost cu explozibil la Galaţi, unde era un tunel, şi am scăpat.
J: Se poate spune că aţi avut în grijă podul de la Cernavodă?
V.G.: Se poate spune aşa. Să vă spun, pe 22 iunie, în ’41, îmi amintesc că eram la Cernavodă şi am zărit cum pluteau deasupra oraşului mai multe avioane Polikarpow dintr-o escadrilă sovietică şi le-am văzut că se îndreptau către pod. Am intrat toţi în alertă şi am început să tragem cu bateriile antiaeriene. Nu le-a reuşit planul ruşilor, că, deşi au bombardat, podul a rămas intact. După o lună, aviaţia sovietică a reuşit să distrugă fabrica de ciment din Cernavodă şi au lansat şi două bombe peste pod. Aşa au avariat podul şi au distrus conducta de petrol de acolo.
J: Au mai circulat trenuri ulterior pe pod?
V.G.: Calea ferată nu a fost nimicită, dar s-au slăbit legăturile podului şi trenurile nu mai puteau circula, iar pasagerii îmi amintesc că făceau transbordare. A fost dificil să ţinem podul, dar am reuşit, chiar dacă ruşii au produs avarii grave prin ruperea unor bare, prin deplasarea unui tablier de pe baza de sprijin a podului, dar podul nu a fost distrus integral.
J: Cum erau nemţii din Wehrmacht?
V.G.: Ei, cum să fie, milităroşi! Îmi aduc aminte că odată eram la Focşani şi un reprezentant de-al lor mi-a făcut observaţie că nu sunt încheiat la veston. Dar nu aveam treabă cu ei, că ei nu prea discutau cu mine, ei vorbeau cu eşalonul superior.
J: Ce vă amintiţi de 23 august 1944?
V.G.: Ei, vezi aici, ruperea alianţei cu nemţii a fost complicată. Ei erau îmbinaţi cu românii şi au fost cazuri de conflicte după separare. Şi pentru Germania a fost o surpriză când frontul a trecut de Suceava, la Paşcani, aproape de Vatra Dornei. A fost o bucurie întoarcerea armelor, dar şi un conflict, pentru că mulţi dintre nemţi s-au opus şi au fost arestaţi. Îmi amintesc că Focşani, după 23 august, a devenit un centru unde erau colectaţi nemţii şi noi la calea ferată trebuia să asigurăm vagoane ruşilor care îi trimiteau în Siberia, cică să repare ce au distrus în timpul războiului.
J: De ruşi ce vă amintiţi?
V.G.: Când frontul se apropia de Paşcani, de Mărăşeşti, şi baza regimentului a fost dispersată în localităţi săteşti. Ei, când au venit ruşii, s-au instalat în cazarmele noastre, iar când s-a terminat cu războiul, nu am mai putut ocupa locurile. Au fost ocupate de ruşi şi cazarma nouă construită în Focşani, în 1939, şi cea a Regimentului 10 Dorobanţi.
J: Cum a fost după ce a abdicat regele Mihai?
V.G.: Acum pot să apreciez altfel, dar atunci nu îmi dădeam seama. Îmi amintesc că Teohari Georgescu a fost ministru de Interne multă vreme. Cum să fie, viaţa a mers înainte, nu cred că au fost modificări substanţiale, a fost mai greu la început pentru că simţeam urmările războiului. Ştiu că atunci când a abdicat Mihai, eam fost bucuros că am devenit republică şi am susţinut schimbarea. Să ştiţi, comuniştii au făcut şi lucruri bune, construcţii în masă de locuinţe, iar asta a ajutat foarte mult şi industrializarea. Ţara s-a industrializat, a creat posibilităţi să îşi găsească oamenii de lucru.
J: Ce aţi făcut în perioada comunismului?
V.G.: Prima dată a plecat armata rusă, nu a plecat deodată, îmi amintesc că eram în armată şi, cu timpul, tot plecau din subunităţi. Să ştiţi că regimul lui Dej a fost un regim simetric cu al lui Ceauşescu. Vedeţi, aici e un ansamblu întreg, când România, chiar de pe timpul lui Gheorghiu-Dej, s-a depărtat de ruşi şi nu prea îi vedeam bine. Eu am avut o părere bună despre Ceauşescu, pentru că a ţinut cu ţara. Eu eram militar în continuare pentru că în ’52 am fost selectat şi trimis la Academia Militară. Am învăţat la Secţia Căi Ferate şi am rămas în armată. Am activat ca locotenent prima dată, dar după academie am ajuns maior, până în 1975, când am trecut în rezervă cu grad de colonel.
J: Cum aţi trăit Revoluţia din ’89?
V.G.: Speram şi sper că o să fie mai bine, dar vorba aceea, s-a cam terminat viitorul meu.
J: Cum aţi trăit după decembrie 1989?
V.G.: Domnule, e aşa de complexă treaba cu Revoluţia. E uşor pentru procurori să acuze aşa. Toată mişcarea aia de oameni care a fost, că nu a fost doar unul, au fost mii şi mii, în toate localităţile mari, că, deşi s-a industrializat ţara noastră, lovitura asta i-a dat un alt curs României. Cred că guvernanţii care vin la putere se gândesc doar la ei.
J: Cum vi se par politicienii de azi?
V.G.: Domnule, tot văd la televizor că se hârâie, liberalii care sunt în opoziţie, cu social-democraţii care sunt la putere. Se acuză unii pe alţii, nu este normal, durează să se pună la punct. Eu, după ’90, cel mai mult am avut încredere în social-democraţi.
J: Cum vedeţi viitorul României?
V.G.: Domnule, eu îl văd bine, dar ne trebuie mai mult patriotism. Fără patriotism oamenii nu au tragere de inimă să fie buni pentru ţară şi se gândesc cum să fie buni pentru ei. Aud pe mulţi că spun că sunt patrioţi, toţi se declară patrioţi, dar nu sunt. Totuşi, eu cred că ţara merge pe drumul cel bun, iar copiii de azi vor creşte şi vor avea altă gândire, vor putea învăţa din greşelile noastre şi vor duce ţara unde îi este locul.
Domnule, tot văd la televizor că se hârâie, liberalii care sunt în opoziţie, cu social-democraţii care sunt la putere. Se acuză unii pe alţii, nu este normal, durează să se pună la punct
Să ştiţi, comuniştii au făcut şi lucruri bune, construcţii în masă de locuinţe, iar asta a ajutat foarte mult şi industrializarea. Ţara s-a industrializat, a creat posibilităţi să îşi găsească oamenii de lucru.
