Scriitor - Evadatul din istorie

Jurnalul National: Cand ati luat premiul Uniunii Scriitorilor, Opera Omnia, pentru intreaga opera literara, ati avut un minidiscurs autoironic...

Octavian Paler: Am zis: "Inteleg ca premiul acesta e doar pentru batranete, nu pentru literatura". Am explicat ca prima oara cand am simtit ca imbatranesc s-a intamplat in ziua in care mi-am pus pentru prima oara intrebarea ce sens are viata. Si nu foarte demult, din fericire. Am aflat ca sensul vietii este chiar viata. E bine sa o traiesti, nu sa te intrebi de ce...

Sau sa te lasi trait de ea, lucru pe care-l recunoasteti in majoritatea cartilor...

E adevarat, m-am lasat trait de viata. Din doua motive. Primul se afla in caracterul meu de Rac introvertit si stiti ca nu poti sa fii introvertit si sa scapi de pedeapsa. Al doilea motiv tine de imprejurarile mele de viata, care m-au silit sa ma las trait de evenimente, intr-un fel, pentru ca am fost smuls din mediul meu natural la 11 ani. Am fost luat dimineata din secolul al XVII-lea, pentru ca in acel secol traia satul in care m-am nascut si am copilarit, si spre seara am ajuns in secolul al XX-lea, adica in fostul mic Paris. Va dati seama, sa ai caracterul meu, sa fii mutat intr-un alt mediu, profund nou, si sa nu ai nici un prieten, nici o relatie, nici un punct de sprijin. Era aproape inevitabil sa ma refugiez in copilarie, in niste aventuri de adolescenta infantile, recunosc. Poate unii cred ca am glumit cand am afirmat ca in adolescenta am fost antic.

Si v-ati pastrat pana tarziu aceasta pasiune pentru lumea antica...

Da, dar cu totul altfel. La 16 ani e varsta la care se pot comite cu usurinta multe prostii. Sunt si o natura bovarica, recunosc, si imi placea sa inchid ochii si sa ma visez, la propriu, incercand sa fac pe Sherlock Holmes ca sa aflu daca Marc Aureliu a fost asasinat de fiul sau, Comodus, sau a murit de moarte buna, sau sa fiu Atena la procesul lui Sofocle. De fapt, asa a inceput toata aiureala asta. Am nimerit peste o carte in care se povestea ca Sofocle la 80 de ani s-a indragostit de o curtezana. A si facut copii cu aceasta curtezana. Fiul lui din casatoria legitima l-a dat in judecata acuzandu-l ca nu era responsabil si s-a facut proces si in loc sa se apere, Sofocle s-a apucat sa le citeasca judecatorilor un fragment din tragedia la care tocmai lucra, "Oedip la Colonos". Judecatorii l-au ascultat si au fost atat de incantati incat nu numai ca l-au achitat pe Sofocle, dar l-au condus pana acasa. Scena asta mi-a placut atat de mult ca asa am nimerit eu in Antichitate. Byron are urmatoarea fraza: "Orice timp devine bun cand devine antic". Am inteles-o mai tarziu si mi-am asumat-o. Am facut o pasiune pentru mitologie, fara sa inteleg ce anume ma atragea. Pe urma am inteles - am fost mereu inhibat de istorie, m-a opresat mereu, mi-a fost teama de ea.

Anularea timpului

Deci, istoria nu v-a demonstrat ca ar fi buna?

Exista doua psihologii, doua tipuri de oameni: unii care sunt dornici sa se afirme, sa ia parte la istorie, ajung sa se considere chiar facatori de istorie, sunt oameni activi si tipurile retractile, de genul meu, contemplative, romantice la modul naiv, idealiste, care fug de istorie, care au instinctul sa se dea inapoi. Eu cred ca omul a involuat, trecand de la starea lui mitologica la starea lui istorica. Joyce vorbeste de "cosmarul istoric". Nu uitati ca eu am copilarit intr-un univers unde istoria nu prea conta. Blaga avea dreptate cand vorbea de sabotarea istoriei! Au fost multe teorii in legatura cu taranul roman. Ne place, nu ne place, el a constituit coloana vertebrala a istoriei noastre. Psihologia taranului roman, pe care eu pretind ca o cunosc destul de bine, e una conservatoare, reactionara, nu la modul ideologic, ci fundamental, care fuge de istorie. Oamenii din sat de la mine veneau in contact cu istoria doar cand barbatii erau chemati la razboi. In rest, aveau relatii cu timpul, cu norii, cu soarele, cu lumina. Erau interesati daca ploua si putrezesc cartofii, daca e soare si li se usuca fanul. Am povestit in cartea mea, "Autoportret intr-o oglinda sparta" despre cum se facea. Cum nu existau ziare in sat, din cand in cand venea un barbat schiop care cu o goarna anunta schimbarile de guvern.

Oamenii erau partasi la istorie tangential...

Nu le pasa de istorie, de politica. Imi aduc aminte in copilarie, uneori cand veneau la noi - ceea ce se intampla si azi - candidatii la alegeri. Oamenii se strangeau, dar nu erau atenti la ce spunea candidatul, ci-si dadeau coate si se intrebau daca asta da ceva de baut. Daca dadea era in regula, daca nu, nu.

Psihologia singuratatii

Faceti parte din cea de-a doua categorie psihologica, a acelora care nu participa la istorie...

A indivizilor care nu au forta de a se incadra in categoria oamenilor activi. Nu am fost niciodata, desi mi-am dorit.

Cel putin din istoria literaturii romane tot n-ati putut sa va sustrageti, chiar daca ati debutat foarte tarziu, la 40 de ani...

Am debutat tarziu dintr-un motiv anume. Cand eram student la trei facultati locuiam undeva dincolo de marginea Bucurestiului. Atunci am lucrat de zor la o carte. Se chema "Reabilitarea Evului Mediu". Am lucrat si la o serie de versuri si la un roman. Eram atat de mandru de manuscrisele mele si eram atat de convins ca voi face gol in literatura, incat nu ma desparteam de ele. Le duceam cu mine peste tot. Cum nu aveam bani deloc, obisnuiam sa citesc in librarii. Intr-o zi ma aflam intr-o librarie de pe Calea Victoriei. Mi-am luat o carte care m-a capturat asa de tare, incat m-a prins ora de inchidere. Am plecat asa zapacit si mi-am uitat servieta acolo. Mi-am dat seama abia cand am ajuns la Cheiul Dambovitei. Am fugit inapoi, libraria inchisa. A fost o noapte alba. Dimineata m-am asezat in fata librariei patruland pe Calea Victoriei cu vreo doua ore inainte. Cand s-a deschis nu am mai gasit servieta. M-am chinuit un an sa refac lucrarea din memorie. Nu am reusit si asa de rau am resimtit evenimentul, incat mi-am jurat ca voi sta cat mai departe de literatura.

Ce v-a determinat sa va incalcati juramantul?

Prin ’70 am devenit sperjur. Treceam printr-o perioada mai melancolica si atunci am reinceput sa ma joc. Toate versurile din prima mea carte, "Din Umbra cuvintelor", erau niste crochiuri pe care le faceam in mers. Pe urma am continuat aventura, dar nu as zice ca aveam niste proiecte foarte limpezi in cap. Nici aici nu ma pot lauda cu niste obiective foarte precise. Literatura a fost pentru mine o defulare, de fapt. Ca orice introvertit am fost mereu urmarit de blestemul asta al singuratatii, al incapacitatii de a comunica in mod normal cu ceilalti.

Solitudinea este un laitmotiv in cartile dvs...

Sa stiti ca nu am vrut-o, mi s-a impus intr-un fel. Era adevarul meu. Adevarul asta trebuia sa-l marturisesc. Asa am ajuns si sa scriu "Mitologiile subiective". Am anumite convingeri mai vechi, si anume ca oamenii de azi si din secolul trecut nu mai sunt capabili de multa vreme sa creeze mituri, sa gandeasca in ele. Va amintesc o vorba a lui Aristotel: "Sa fii zeu cat mai mult posibil". Mituri adevarate sunt doar cateva, care au la baza o capodopera literara - Don Quijote, Don Juan, Faust si mitul melancoliei, care il are la baza pe Hamlet.

Dvs. ati incercat sa intrati in pielea personajelor mitologice si sa redati un virtual univers interior al acestora, o ipoteza...

Va marturisesc ceva. Eu sunt, fireste, crestin-crestin, dar eu ma tem ca sensibilitatea mea e mai degraba de tip pagan. Va spun asta, pentru ca am avut niste relatii cu marea cu totul speciale, desi eu sunt om venit de la munte. Am trait un misticism al simtului pe plaja. Imi dadea o stare de relaxare luminoasa. Ma duceam sa inot, iar cand veneam obosit ma tranteam pe nisip, inchideam ochii si toata toropeala ma facea fericit. Suspenda toate problemele. Cred ca eram mai aproape de mitologie atunci decat de istorie. Istoria sucomba. De altfel, ma si intorc acum la mitologie. Scriu o carte care se cheama "Calomnii mitologice".

Incercati sa spalati reputatia anumitor personaje mitologice?

Chiar vreau sa demonstrez ca au fost calomniati. Are un subtitlu cartea, care se cheama "Farame din conferinte nerostite". M-am hotarat sa ies din tonul elegiac al ultimelor mele carti, un ton din "Desertul pentru todeauna" sau "Autoportret...", unde ma vaicaresc cam mult - vorbesc despre batranete, despre decadenta biologica pe care o presupune aceasta, despre esecuri. Eu sunt convins ca sunt foarte pregatit acum sa vorbesc despre esecuri.

Ratare vs celebritate

Considerati ca ati strans suficiente esecuri?

Ma consider, si acum nu glumesc, vorbesc serios, un ratat. Va spun cu jumatate de umilinta si cu jumatate de orgoliu lucrul acesta, pentru ca, dupa parerea mea, pentru a spune ca ai ratat ceva, se intelege ca ai aspirat la ceva mai mult decat in mod obisnuit. Iluziile mediocre nu pot duce la ratare. M-am hotarat sa ies din tonul acesta suferind, care e real. Asa imi simt eu batranetea.

Unde credeti ca ati ratat?

Va dau un singur exemplu. Am avut foarte putini prieteni si nici azi nu ma pot lauda, desi mi-am dorit enorm, sa-mi fac. Ma rog, eu am fost foarte bun prieten cu poetul Baconski - a murit la cutremur - , cu Alexandru Paleologu, care a murit si el. Am mai avut, dar nevoia mea de prieteni a fost mult mai mare si consider ca, nestiind sa acopar aceasta nevoie, am esuat. Apoi, ca orice bovaric, mi-am dorit sa pot sa fiu om de lume, sa pot sa spun bancuri, sa am haz in societate. Ei, eu am fost intotdeauna in asemenea imprejurari ca un fel de elefant aruncat printre portelanuri. Mi-ar fi greu sa spun ca am avut niste idealuri pe care le-am urmarit. Poate idealul meu cel mai frumos a fost sa refac ruta lui Don Quijote prin Spania. Acum nu ma mai intereseaza, atunci nu am putut. Nu vreau sa vad Spania, pentru ca, mergand acolo, as pierde Spania mea. Am marturisit ca m-am lasat trait de viata. Am urmat trei facultati fara sa am un proiect pentru ceea ce vreau sa devin.

O motivatie tot a existat...

Am avut o sete de a sti. Mi-au placut enorm anumite discipline. In timp ce eram student nu prea aveam bani, asa ca m-am angajat in multe locuri. La 18 ani eram un fel de casier la o asociatie a metalurgiei din Romania. Banuiesc ca nu mi-am facut treaba foarte bine, caci dupa vreo doua-trei luni mi-au dat de inteles ca ar cam fi bine sa plec. Am dat concurs la ziarul Sport. Eram vreo 200 de insi. Am dat mai intai o lucrare scrisa sa vada cum compunem. Din 200 au ramas 20 pe doua locuri. Trecusem cu brio la prima proba. M-a intrebat presedintele comisiei de acolo care e scriitorul meu preferat, iar eu, in necunostinta de cauza cu ceea ce se intampla in istorie, am zis gresit - Andr... Gide. Am vazut ca se crispeaza si mi-a zis sa plec. Pe urma am aflat eu ca exact cu doua-trei zile inainte Gide fusese demascat ca dusman al USSR. Apropo de afirmatia ca am fost trait de viata, pana si faptul ca am nimerit in presa a fost o intamplare. Probabil ca destinul lucreaza, dupa cum afirm eu, prin detalii. Trebuia sa fac o lucrare pentru un seminar, parca despre simbolism. Mi-am zis ca nu ma mai duc la seminar, desi-mi facusem tema. M-am intors cu fata spre perete ca sa adorm, dar nu am putut. Daca o faceam, nu mai eram aici sa discut cu dvs.

Sa inteleg ca a fost un moment crucial in viata dvs...

Am ajuns la facultate, mi-am citit lucrarea si am produs o impresie asupra profesorului, din moment ce la sfarsit m-a intrebat daca n-as vrea sa ma angajez la radio pe sectia culturala. Ca sa vedeti cat de superficial eram, i-am zis: "Sa ma gandesc". M-a intrebat apoi din nou daca m-am hotarat si am zis da. Destinul meu s-a dus pe alta carare. Profesorul meu Tudor Vianu mi-a propus sa raman asistentul lui la catedra, si nu am acceptat.

Care e cartea scrisa de dvs. de care va simtiti cel mai legat?

Cea pe care o aveti in fata (n.r. - "Scrisori imaginare").

Eram sigura!

Cum asa?

Poate pentru felul in care ati impartit cartea in trei zone distincte - scrisori catre autorii pe care-i iubiti, cei care va furnizeaza intelepciunea si aceia care raspund singuratatilor dvs...

Stiti ca de aceea m-am si intors acum la conferintele acestea nerostite, pentru ca eu cred realmente in fraza aparent paradoxala a lui Oscar Wilde: "Dati-i omului o masca si va va spune cine este", adica punand masca unui personaj - cum am facut si in "Mitologii subiective". Cred ca am fost mai sincer, mai direct sau mai explicit atunci cand am vorbit cu o masca pe fata decat atunci cand am fost cu fata mea adevarata, pentru ca masca asta este si un fel de aparare. Iti poti permite sa fii mai sincer. Asta e una dintre obsesiile mele - care sunt limitele sinceritatii.? Cat de departe pot sa imping marturisirea? Am recunoscut ca nu pot pana la capat.

Masca sinceritatii

Desi pareti a va marturisi permanent cititorului, nu-l cunoastem cu adevarat pe Octavian Paler...

Nu sunt sigur nici eu ca ma cunosc foarte bine. M-am trezit cu impresia ca amintirile mele sunt false, ca de fapt eu nu am nici o legatura cu personajul care am fost candva. Ma uit la unele fotografii ale mele din tinerete si am senzatia ca personajul imi e strain. Strainul acesta, cand ma viziteaza, ma intreb ce vrea de la mine. Nu mai sunt acelasi. Cu totul altfel vedeam viata pe vremea cand nu-mi puneam problema mortii. Nu mai tin minte cand am vazut prima oara un desen al lui Goya in care un deget scheletic scrie in tarana NADA - NIMIC. Nu m-a tulburat atunci cand l-am vazut. Nu mi-am dat seama ca asta e. Trebuie sa va marturisesc ca nu reusesc sa cred. Imi pare rau. Asta m-ar fi ajutat enorm.

Dar sunt atatea lucruri care ar fi putut sa substituie genul acesta de sens... Iubirea?

Iubirea da. Este, zicea cineva, unica fericire certa pe lume.

Va propun o ipoteza de lucru - cu ce personaj mitologic credeti ca v-ati identifica in privinta psihologiei, ca destin, ca traire?

Nu-mi place cum curge povestea, dar as fi mai aproape de Oedip.

Intr-adevar, finalul nu e prea bun...

Ca psihologie, da.

Aici intervine si tatal fata de care dvs. aveti un alt tip de relationare, in comparatie cu Oedip...

Eu am trait si am ramas in cultul tatalui. Am mai povestit cum s-a format acest cult. Tatal meu a fost modelul meu in viata, a fost reperul meu cel mai inalt, pe care nu l-am ajuns. Eu ma consider inferior lui.

Dar ati reusit sa va manifestati mai mult...

Tatal meu nu era un tip sucit ca mine, posomorat. Tatal meu era un om luminos, un optimist, plin de farmec.

Atunci cine v-a aruncat gena tristetii?

Mama. Ea era tacuta, inchisa. Imi aduc aminte nu vorbele mamei, ci tacerile ei. Tacea zile intregi fara sa scoata o vorba. Tata era guraliv. Eu o iubesc la fel de mult si pe mama mea, dar as fi vrut sa am ceva si din caracterul lui, de a primi viata mai deschis. Sunt inclinat spre indoiala, dar imi place sa ma agat de partea insorita a indoielii.

MEMORIE
"Oriunde ma intorc nu intalnesc altceva decat amintirile mele. Ele ma acopera, se prind de mine, mi se asaza pe buze, pe degete, imi intra in ochi, in urechi, intre ganduri, intre cuvinte si nu mai pot sa merg fara sa lovesc o amintire, s-o fac sa tresara, sa ma doara, sa ma urmareasca" - Octavian Paler, "Mitologii subiective"

CONDAMNARE
"Il aud in aceasta noapte pe Sisif rostogolindu-si stanca spre varful muntelui. Nu mi-l pot imagina, ca dvs., fericit, dar simt ca n-are acum mai multe motive ca altadata sa se planga. El trebuie sa stie ca acest munte este tot ce are. In afara lui nu exista nimic" - Octavian Paler, "Scrisori imaginare "

UCIDEREA ZEILOR
"Am crezut ca umplandu-mi palmele cu nisip ii voi renaste in mine pe zei, adica nepasarea lor, pentru ca de acest curaj am nevoie. Uitand cuvantul «suferinta» nu inseamna ca voi reusi sa devin nepasator. Am dreptul macar sa zic ca nu zeii m-au parasit pe mine, ci eu i-am izgonit" - Octavian Paler, "Mitologii subiective"