Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
E a doua oară când schimb gânduri și trăiri cu Narine. Dincoace de lumina, candoarea și zâmbetul limpede, rămân, la final, cu un soi de tulburare. Poate pentru că fata cu ochi de zadă verde povestește atât de franc despre viață și moarte, cărți, războaie și speranță. Poate...
- Jurnalul: Bine te-am regăsit Narine și felicitări pentru lansarea (și) în România, nu a uneia, ci a două cărți: un roman pentru copii - „Bunicul de ciocolată” - și o frescă tulburătoare a Berdului, orașul tău natal - „Viața e mai dreaptă decât moartea” -, ambele publicate recent la editura Humanitas. Ai revenit cu acest prilej în țara noastră. A fost, mă gândesc, o călătorie solicitantă - nu-i chiar ușor să fii o scriitoare admirată, nu? -, dar dincolo de întâlnirile cu editorii, cititorii etc. cum ai regăsit România, cum i-ai regăsit pe români, Narine? Ai apucat să vezi, să trăiești ceva nou și interesant, ori îndatoririle de scriitoare te-au stors de energie? În ce orașe ai fost și ce impresii ai păstrat din această fugă?
- Aceasta este a treia mea vizită în țara dumneavoastră. Am avut mare noroc cu România, și asta din toate punctele de vedere: am niște editori minunați și niște cititori minunați. Oriunde mă duc, am parte de o primire incredibil de caldă și afectuoasă. Văd oameni cărora le place să citească, care sunt deschiși la dialog și dispuși să asculte punctele de vedere ale altora. Oameni curioși și corecți. Simt că au o afinitate remarcabilă cu sufletul meu. Prima mea vizită a fost acum câțiva ani - am fost invitată la un festival de carte din Iași. Acolo mi s-a povestit că prima biserică din oraș a fost construită de armeni. Nu vă puteți imagina cât de încântată am fost să aflu asta. M-am simțit ca și cum cineva ar fi construit un pod aerian între țările noastre, iar eu stăteam pe acel pod și priveam în jos. Era un sentiment inexprimabil de fericit.
De ce viața e mai dreaptă decât moartea...
- Faină amintire! La prima noastră șuetă, în primăvara anului trecut, povesteai despre orașul tău de inimă, Berd, despre războiul care a zdrobit fericirea și liniștea oamenilor și iată că acum, odată cu publicarea și în țara noastră a mănunchiului de povești prinse sub titlul „Viața e mai dreaptă decât moartea”, privim chiar în față ororile războiului. Și ele îmi apar atât de dure, atât de înspăimântătoare, atât de nedrepte! Este o carte emoționantă care m-a întristat. Chiar așa, de ce-i mai dreaptă viața decât moartea, Narine? Cum ai ales acest titlu și ce vizează el dincoace de licăririle slabe ale speranței, compasiunii și puterii de a îndura și de a merge înainte, trăiri palpabile care răzbat din scrierea ta?
- De ce e viața mai dreaptă decât moartea? Pentru că știm totul despre viață. Ea poate fi diferită, nu întotdeauna fericită, de foarte multe ori nu este așa cum ne-am dori să fie... Ne poate răni, umili, călca în picioare, ne poate face să suportăm dureri sălbatice și suferința singurătății. Și, în același timp, ne oferă toate cele mai bune lucruri la care putem visa: iubire, încântare, fericire, bucurie, afecțiune, devotament... Lista este nesfârșită.
Războaie vechi, războaie noi
- Pe când despre moarte...
- Ce știm despre moarte, în afară de frica subcutanată totemică inerentă fiecărei ființe gânditoare confruntată cu necunoscutul? Probabil că nimic. Dacă viața dăruiește, moartea ia înapoi. Dacă viața îți permite să speri, să iubești, să plângi și să râzi, moartea îți trântește pur și simplu ușa în nas. Acesta este motivul pentru care viața este mai dreaptă decât moartea - ea nu îți refuză ziua de mâine.
Citește pe Antena3.ro
- Ne vom întoarce la final - promit - și la „Bunicul de ciocolată”, abia încheiem într-o notă mai dulce, dar acum să-i dăm înainte cu povestirile din Berdul devastat de război, din Berdul lui Andro (pentru care liniștea era un chin), Berdul bătrânei Maro (cea cu baclavaua în foi subțiri), a inimoasei Krnatanț Lusine (fata cu covoarele care nu pălesc), a lui Arto și a asistentei Zabel, a lui Zalazan cea cu ochii liliachii. De la cine și când ai adunat aceste povești și destine pe care, iată, le-ai unit într-un roman al duioșiei întoarse, ca o armă silențioasă, împotriva războaielor din toată lumea?
- Războiul este un inamic monstruos, incredibil de puternic și cumplit. Te urăște din tot sufletul și face tot posibilul pentru a-ți ucide umanitatea. Nu se termină niciodată cu semnarea unui tratat de pace - transformat într-o negură teribilă, el planează asupra regiunii decenii întregi, otrăvind pământul, mistuind sufletele și sănătatea oamenilor. Să fii martor la un război este o experiență incredibil de dificilă. Dar nu este mai puțin dificil să trăiești mai departe, amintindu-ți de război. Am vrut să scriu despre acești oameni, cei care au îndurat suferințe inimaginabile, dar au reușit să păstreze lumina în suflet, pe care războiul a reușit să-i rănească, dar nu să-i învingă. Am observat astfel de oameni în orașul meu natal, Berd, am văzut cât de greu le este să revină la viață. Cum clachează, înnebunesc, se îmbolnăvesc grav. Dar nu încetează să iubească și să poarte lumina speranței. Cu această lumină a speranței trăim astăzi, într-o perioadă foarte tulbure, când războiul a devenit mai mare decât întreaga noastră planetă. Și sper cu adevărat că vom supraviețui acestor vremuri dificile.
Gene (de copil) înghețate
- Ce impact au avut războaiele abătute peste Berd asupra propriei tale familii, Narine? Ce amintiri păstrați ori poate vreți să uitați?
- Neajutorarea părinților mei. Probabil una dintre cele mai cumplite experiențe ale mele din timpul războiului. Fața mamei mele când nu era nimic de mâncare și copiii erau înfometați. Când trebuia să mergi sub bombardament să aduci apă de la izvor pentru că stația fusese aruncată în aer. Când în casă era atât de frig, încât îi înghețau genele băiatului tău de 4 ani. A fost o perioadă insuportabilă, nu i-aș dori-o nimănui.
Sânge și durere în Țara Arțahului
- Tulburător... Se știu puține amănunte despre războiul din Karabah (Karabahul de Munte, nu?), poate că și acelea au fost uitate prin partea noastră de lume, prinși cum suntem cu un alt conflict, la granița țării, în Ucraina. Dar ce i-a aprins atât de tare pe armeni și pe azeri, Narine?
- Asta este moștenirea politicilor Imperiului Rus. Ca orice alt imperiu, acesta și-a menținut puterea în coloniile sale divizând oamenii și provocând ciocniri fără sfârșit. A avut un succes deosebit în Caucaz, din cauza diversității incredibile a regiunii, populată de oameni cu culturi și religii diferite. Uniunea Sovietică, succesoarea Rusiei țariste, a moștenit aceeași politică. Frontierele republicilor naționale au fost trasate în așa fel încât să lase probleme controversate și dureroase. Din cauza acestei politici, teritoriile istorice cu populație armeană - Nahicevan și Nagorno-Karabah - au rămas în componența Republicii Azerbaidjan. Și în timp ce armenii din Nahicevan, persecutați de politica prestată la Baku, și-au părăsit patria pentru a se muta în locuri mai sigure, armenii din Nagorno-Karabah au rezistat până în ultima clipă pe pământul lor natal. Chiar înainte de prăbușirea Uniunii Sovietice, înspăimântați de pogromul oribil asupra armenilor din orașul azer Sumgait, organele de autoguvernare din Arțah (așa numesc armenii Nagorno-Karabahul) au organizat un referendum prin care cereau reintegrarea în Armenia. Toate acestea au condus la un conflict de treizeci de ani între cele două țări, două războaie sângeroase și epurarea etnică la care regimul Aliev a supus populația Arțahului.
Apa macină piatra
- Ce crezi că le lipsește oamenilor de nu-și pot reprima pornirile belicoase? Și asta de mii de ani, nu de ieri, de azi... Ce crezi că i-ar putea vindeca de moartea aceasta urâtă și rea, Narine?
- Cred că este timpul să renunțăm la iluzia că războiul poate fi abolit. Probabil că va continua să existe atâta timp cât va exista omenirea însăși. Ca și epidemiile, bolile, moartea. Desigur, asta nu înseamnă că oamenii ar trebui să se dea bătuți: se zice că „apa macină piatra”. Este foarte posibil ca într-o bună zi omenirea să poată renunța la războaie. Dar, din păcate, asta nu se va întâmpla în timpul vieții noastre.
Frumusețea nu poate salva lumea
- Speranța moare ultima, Narine. Dar spune-mi, mai bine, literatura, arta muzica – mai au aceste preocupări omenești puterea să ne mântuiască de suferința provocată de război, să ne învețe să învățăm din propriile greșeli, să ne învețe să iertăm, să ne învețe să trăim din nou în pace unii cu alții?
- Dacă ar fi putut să anuleze nenorocirea, asta s-ar fi întâmplat cu mult timp în urmă: priviți câte capodopere au fost scrise, filmate, puse în scenă în istoria omenirii. Ce descoperiri puternice, inimaginabil de frumoase au avut loc în diferite domenii ale culturii sau științei. Istoria omenirii demonstrează că frumusețea nu poate salva lumea, ea este neputincioasă în fața acestei lumi. Dar nu trebuie să renunțăm, repet, nu trebuie să renunțăm. Scopul principal al artei este de a alina, de a vindeca sufletul, de a da speranță. Aceasta este ceea ce face de secole, împotriva tuturor obstacolelor.
- Am ajuns, iată, la „Bunicul de ciocolată”: cine este acest bunic dulce-dulce, de unde până unde această carte savuroasă? Care-i povestea ei?
- Bunicul de ciocolată a fost inventat de Valentin Postnikov, cu care am fost coautor la prima parte a cărții. Valentin a inventat povestea, dar nu îi plăcea. Așa că m-a abordat cu rugămintea de a o reface. L-am avertizat sincer că vor trebui schimbate multe lucruri și vor trebui inventate personaje suplimentare. Valentin a fost de acord. În cele din urmă, am refăcut povestea și am terminat prima parte. A doua parte am scris-o singură - Valentin era ocupat cu scrierea unei alte cărți. Apoi, „Bunicul de ciocolată” îmi amintește de cărțile cu care am crescut, pe care, copil fiind, le-am recitit de multe ori. Este plină de magie, aventură și năzbâtii, de scene amuzante și captivante. Dacă aș fi fost copil, mi-ar fi plăcut să citesc această carte. Și foarte posibil să o fi și recitit mai târziu.
Pasărea cu o mie de pene de aur
- Acum, despre cărțile și plăcerile tale, Narine: ce simți când scrii? Chiar, scrii zi de zi, ori doar când ai chef și inspirație?
- Scriu în fiecare zi - este imposibil să lucrez altfel în cazul meu. Scrisul este o muncă incredibil de grea, iar dacă te lași distras prea des, este foarte greu să revii. Inspirația este un sentiment absolut magic, dar credeți-mă, ea îl vizitează pe autor foarte rar. Atunci când nu apare, trebuie să muncești în pofida acestui fapt. Dar sunt incredibil de fericită că am ocazia să scriu - este ceea ce mă umple de speranță și mă liniștește. Și sunt recunoscătoare că mi-a fost dată fericirea de a trăi în lumea cuvintelor.
- Ce legendă/poveste din zestrea culturală a Armeniei iubești cel mai mult? Ce basm ți-a înfrumusețat copilăria?
- Poate că basmul despre pasărea cu o mie de pene de aur - Azaran Blbul (un analog al păsării phoenix în mitologia armeană). Prin cântecul ei, Azaran Blbul a înviat morții și a alungat blestemele. Vocea ei a făcut câmpurile să înflorească din nou și a trezit pădurile arse până la cenușă. Conform vechilor credințe, ea trăiește la poalele muntelui biblic Ararat, simbolul Armeniei.
Vara lacrimilor vindecătoare
- Ce carte le recomanzi românilor să citească în această vară?
- Romanul „Ce încredințăm vântului” de Laura Imai Messina. O lectură incredibil de frumoasă, subtilă, reconfortantă și tandră. Nu-mi amintesc când am vărsat ultima oară lacrimi vindecătoare după citirea unei cărți. Este minunată, este o carte care vindecă sufletul.
- În urmă cu mai bine de un deceniu ai scris „Imigranta” – cum e astăzi viața în Germania, Narine? Revii des în Armenia? Dar în Rusia?
- Este foarte ușor să îndrăgești Germania - este o țară cu un patrimoniu cultural atât de puternic, încât te afunzi în el ca într-o lagună albastră. Știe să păstreze cele mai valoroase lucruri care au fost create de generații. Este capabilă să învețe din greșelile sale. Limba ei este la fel de complexă și de multifațetată ca și limba mea maternă, armeana. Și are aceleași basme uimitoare. Sunt fericită că trăiesc acolo. Mă întorc în Armenia de cel puțin trei ori pe an și abia aștept să-mi revăd patria - este o parte integrantă din mine, „eu”-ul meu și atașamentul meu cel mai puternic.
Iubiri din România
- Cealaltă patrie?
- În ceea ce privește Rusia: am locuit la Moscova timp de 26 de ani și acolo am devenit scriitor. Mi-e dor de țara care m-a primit și m-a făcut ceea ce am devenit. Am plecat când mi-am dat seama că nu mai puteam suporta deciziile monstruoase pe care le luase conducerea de la Kremlin. Aceste decizii mi-au adus patria în pragul distrugerii și acum distrug Ucraina. Nu știu dacă am o cale de întoarcere. Poate că atunci când războiul se va termina și vinovații vor fi pedepsiți, mă voi întoarce pentru o vreme pentru a-i îmbrățișa pe cei pe care i-am iubit și îi iubesc. Îmi este greu să vorbesc despre asta acum, având în vedere evenimentele recente care au avut loc de la venirea la putere a noii administrații americane. Lumea a devenit un loc foarte periculos și imprevizibil.
- Ultima mirare: cine sunt oamenii pe care-i porți mereu cu tine, Narine?
- Familia mea, prietenii mei - cei pe care i-am avut și cei pe care mi i-am făcut de-a lungul timpului. În România, ei sunt Denisa Comănescu, directoarea Humanitas Fiction, și Simona Kessler, a cărei agenție îmi reprezintă interesele. Le iubesc și mă pot baza pe ele în orice moment. De asemenea, m-am împrietenit cu scriitoarea Ioana Pârvulescu, care este uimitor de talentată, emoționantă și blândă. Este o mare bucurie să o văd de fiecare dată când vin în minunata dumneavoastră țară.
- Mulțumesc. Condei ușor îți doresc!
- Și eu vă mulțumesc.
Despre autoare
Narine Abgarian s-a născut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supraviețuitor al genocidului armean. A absolvit Universitatea Lingvistică de Stat V. Briusov din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ținut mai mulți ani. Textele sale despre o fetiță numită Maniunia au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Au urmat Maniunia pișet fantasticeski roman (Maniunia scrie un roman fantastic, 2011) și Maniunia, iubilei Ba i procie trevolnenia (Maniunia, aniversarea lui Ba și alte peripeții, 2012). Pornind de la trilogia ei, s-a realizat un serial TV de zece episoade. Culegerea de povestiri Semion Andreici. Letopis v karakuliah (Semion Andreici. Letopiseț în mâzgălituri, 2012) a fost desemnată cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat premiul BABY-NOS în 2013.
Armenia, Rusia, Germania
Romanele și volumele sale de povestiri au impus-o drept una dintre cele mai importante voci ale literaturii ruse actuale; dintre acestea amintim: Ponaehavșaia (Imigranta, 2011), Liudi, kotorîe vsegda so mnoi (Oameni care sunt mereu cu mine, 2014), roman nominalizat la Premiul Bolșaia Kniga, Zulali (2016), ecranizare în 2021, Liudi nașego dvora (Oameni din curtea noastră, 2016), Viața e mai dreaptă decât moartea (Dalșe jit, 2018; Humanitas Fiction, 2024). A cunoscut succesul internațional odată cu traducerea în peste 20 de limbi a bestsellerului Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat Simon (Humanitas Fiction, 2023), roman câștigător al Bolșaia Kniga - Premiul cititorilor, devenit, de asemenea, bestseller, iar în 2022, volumul de povestiri Molceanie țveta (Tăcerea culorii). În 2015, lui Narine Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuția excepțională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. În 2022 s-a mutat din Rusia în Armenia natală, iar în prezent trăiește în Germania.
„Dacă viața îți permite să speri, să iubești, să plângi și să râzi, moartea îți trântește pur și simplu ușa în nas. De aceea viața este mai dreaptă decât moartea - ea nu îți refuză ziua de mâine.”; Narine Abgarian, scriitoare
„Am avut mare noroc cu România (...). Oriunde mă duc, am parte de o primire incredibil de caldă și afectuoasă, cu oameni curioși și corecți.”, Narine Abgarian
„Este foarte posibil ca într-o bună zi omenirea să poată renunța la războaie. Dar, din păcate, asta nu se va întâmpla în timpul vieții noastre.”, Narine Abgarian
„Sunt recunoscătoare că mi-a fost dată fericirea de a trăi în lumea cuvintelor.”, Narine Abgarian
„Asta este moștenirea politicilor Imperiului Rus. Ca orice alt imperiu, acesta și-a menținut puterea în coloniile sale divizând oamenii și provocând ciocniri fără sfârșit.”, Narine Abgarian
„Cred că este timpul să renunțăm la iluzia că războiul poate fi abolit. Probabil că va continua să existe atâta timp cât va exista omenirea însăși. Ca și epidemiile, bolile, moartea.”, Narine Abgarian
Scriu în fiecare zi - este imposibil să lucrez altfel în cazul meu. Scrisul este o muncă incredibil de grea, iar dacă te lași distras prea des, este foarte greu să revii.”, Narine Abgarian
„M-am împrietenit cu scriitoarea Ioana Pârvulescu, care este uimitor de talentată, emoționantă și blândă. Este o mare bucurie să o văd de fiecare dată când vin în România.”, Narine Abgarian
„Mă întorc în Armenia de cel puțin trei ori pe an și abia aștept să-mi revăd patria - este o parte integrantă din mine, eu-ul meu și atașamentul meu cel mai puternic.”, Narine Abgarian
