Trei decenii lăngă Ceauşescu

Vreme de mai mult de trei decenii, Dumitru Popescu, poreclit in epocă "Popescu-Dumnezeu", a fost in apropierea lui Ceauşescu, personaj mai diabolizat in istoria naţională decăt legendarul Dracula. Retras din viaţa publică, după "procesul CPEx", Dumitru Popescu este o arhivă vie.

Vreme de mai mult de trei decenii, Dumitru Popescu, poreclit in epocă "Popescu-Dumnezeu", a fost in apropierea lui Ceauşescu, personaj mai diabolizat in istoria naţională decăt legendarul Dracula. Retras din viaţa publică, după "procesul CPEx", Dumitru Popescu este o arhivă vie privind mecanismele şi instituţiile propagandei şi culturii din trecutul regim.

†Jurnalul Naţional: Cănd l-aţi cunoscut, domnule Dumitru Popescu, pe Ceauşescu?

Dumitru Popescu: Vizual, ca toată lumea, prin 1953, cănd i-a fost expus portretul in galeria bonzilor politici ai momentului. In carne şi oase, in vara lui 1956 şi... direct, in cabinetul său de lucru de la Comitetul Central.

†El vă chemase?

El m-a chemat!

†De unde vă ştia, cine vă recomandase?...

Nu mă cunoştea! Se pregătea congresul Uniunii Tineretului Comunist din 1956. Urma să se primenească şi cadrele organizaţiei, inclusiv la Scinteia Tineretului, organul de presă al UTC-ului. Mi-a propus să fiu redactorul-şef al ziarului.

Viziunea puterii

†Lui Ceauşescu, care era - incă tănăr pe-atunci - secretar cu organizatoricul, probabil că-i făcuserăţi o impresie foarte bună. V-a arătat vreo simpatie, era genul de om care şi-o manifesta?

Nu prea!

Citește pe Antena3.ro

Ce locuri poți să vizitezi în Maramureș dacă mergi de Crăciun sau Revelion în 2024. Cele mai frumoase obiective turistice iarna

†Şi atunci cum reuşea să obţină devotament?

Devotamentul celor din generaţia mea, antrenaţi in palierele inalte ale politicii, s-a datorat nu unui mod special de a se comporta, ci strategiei sale naţionale, pe care, la timpul său, am imbrăţişat-o.

†Vreţi să spuneţi că in relaţiile directe "nu avea lipici", ca să zic aşa?

Cred că dispreţuia manierele de seducţie, plasăndu-le in afara rigorilor politicii şi a comportamentului militantului comunist. Miza pe autoritatea funcţiei sale, pe datoria subordonaţilor de a se conforma şi pe imprejurarea că strategia sa era de natură să mobilizeze singură.

Turbulenţe revoluţionare

†Probabil fusese un copil uşor turbulent.

Povestea că pe la vreo 10 ani, după ce a băut un ţoi de ţuică, şi-a mobilizat fraţii să dărăme casa părintească. L-a descoperit tatăl, sau nu ştiu cine, şi l-a impiedicat. El şi-a susţinut insă intenţia, incercănd să o şi justifice. Numai aşa vedea rezolvată problema aglomeraţiei filiale din micul sălaş părintesc.

†Povestea Ceauşescu deseori intămplări de factura aceasta din copilăria sa?

Nu prea. Nu ştiu de ce a evocat momentul respectiv. Cu titlu de snoavă, deduc insă că snoava avea o semnificaţie, denota un temperament agitat şi pus pe fapte mari.

†Aţi stat mult in apropierea lui. Ce altceva povestea? Tinereţea lui e sărac prezentată...

Despre el a scris poetul Eugen Jebeleanu in epocă. La proces, la Braşov, il infăţişa ca pe un tănăr cu o conştiinţă evoluată, de luptător cu convingeri ferme şi spirit de sacrificiu. L-a văzut probabil astfel şi sub influenţa literaturii sovietice. L-a descris ca pe un mic erou.

†El nu povestea?

Destul de puţin. In general, despre sine vorbea rar, iar despre viaţa intimă aproape deloc.

†Nici despre inchisoare nu povestea?

Asta spun. Din cănd in cănd se referea la tatăl lui. Ba că era aspru, ba că era tolerant. In general, un ţăran hătru şi sfătos. Despre mama lui - pentru care a avut, se pare, un cult - vorbea cu o căldură filială abia reţinută. Am cunoscut-o la o vărstă inaintată. Figura tipică a ţărăncii romăne duioase! Plină de duioşie pentru copii, ca şi pentru oameni in general.

†Ce efecte avuseseră frustrările vieţii de inchisoare asupra unui om atăt de tănăr ca el?

Norocul lui a fost că n-a intrat in lumea delincvenţilor de drept comun. Tinerii eşuaţi in spaţiul penitenciar se pervertesc in mizera colectivitate a drept-comunilor. El s-a integrat de la inceput grupării politicilor şi a trăit o detenţie de factură superioară. Acolo chiar işi exercitau influenţa literatura sovietică educativă, tipul "eroului pozitiv". A fost pregătit pentru viaţa de afară cu responsabilitate, predăndu-i-se convingeri sociale adănci, definitive, repere morale grave. A trăit in prajma lui Dej, indeplinind poate şi atribuţiile de paj.

†Ştiţi, convorbind cu Alexandru Bărlădeanu, am amintit zvonul că sinuciderea lui Chivu Stoica fusese o crimă determinată de calitatea sa de membru al unei comisii de anchetă la inchisoarea Doftana cu Ceauşescu implicat intr-un caz de homosexualitate. Mai tărziu, fostul camarad de inchisoare al lui Ceauşescu, Pavel Cămpeanu, a corectat informaţia: nu Dej şi Ceauşescu fuseseră cuplul anchetat, ci Ceauşescu şi un anume Marcovici. Cănd aţi auzit de această istorie cu "Ceauşescu homosexual"?

Tărziu, prin anii ’70. Şi chestiunea era legată mai mult de natura relaţiei cu Elena.

†O explicaţie a dependenţei sale faţă de această...

Faţă de soţie.

†Căt de vizibilă era?

In anii ’80, sărea in ochi la fiecare pas, producănd iritare şi ocară inăbuşită, făcăndu-l să piardă enorm in ochii celor ce-l urmaseră şi respectaseră.

†In ’89 apăreau ca un cuplu malefic. Oamenii revoltaţi credeau că totul va merge bine in ţară prin pura dispariţie a soţilor Ceauşescu. Ca şi cum ei le-ar fi obstrucţionat orizontul. Precum in viziunea biblică a alungării din Paradis, asupra ei era transgresat intreg păcatul. Cum s-a ajuns aici?

Despre aceasta am scris pe larg in volumul IV al ciclului memorialistic "Cronos autodevorăndu-se", consacrat deceniului al nouălea al secolului trecut. Nicolae Ceauşescu i-a cedat soţiei - pentru că el insuşi intrase intr-un profund declin şi pentru că nu mai avea incredere in colaboratori - o mare parte a puterii sale instituţionale.

Ceauşescu şi poporul

†Ameninţa pe căte unul dintre membrii CPEx: "Te dau pe măna poporului, poporul o să te sfăşie" - scrieţi dv. - "măria sa, poporul" din discursurile publice la nivelul grupului de decizie fiind prezentat ca o groapă cu lei.

Nu a fost ceva strict particular ceauşist. Ideea răspunderii in faţa poporului constituise intotdeauna un leit-motiv al comuniştilor. Vinovaţii nu erau raportaţi la o persoană sau alta, ci la colectivitate, pe diferitele ei trepte: de la mediul uman imediat inconjurător la naţiune.

†Instanţa supremă!

Supremă şi colosală, in faţa căreia eşti un fir de praf. Orice opunere a societăţii individului este strivitoare. Era o expresie a cultului pentru popor şi o modalitate de aneantizare a individualismului egocentric şi recalcitrant.

†La procesul din decembrie 1989 se vrea insă in faţa Marii Adunări Naţionale...

Nu avea aceeaşi semnificaţie! Aici era semnificaţia legitimităţii actului juridic. Capul ţării nu se putea incredinţa unui grupuscul improvizat, necunoscut şi, de ce să nu recunoaştem, cu aspect derizoriu. El se declara dispus să se supună autorităţii instanţei constituţionale.

†Nu-mi pot explica acel comportament al lui.

Refuzul de a vorbi?

†Nu refuzul! Istoria conţine mult neverosimil: a apărut, bunăoară, in faţa acelui complet de judecată intr-o cămaşă insăngerată de-o lovitură primită de la unul dintre "paznici"; năuceala provocată după şederea de-o noapte intr-un tanc... şi căte alte detalii. Avea diabet, se spunea că avea un cancer la prostată, este adevărat?

Oficial nu s-a declarat aşa ceva.

†Oficial starea lui de sănătate nu s-a discutat niciodată?

Nu, dar se vedea că e bolnav.

†Ce observaţi?

Incepuse să se degradeze. In primul rănd din punct de vedere intelectual. Nu mai era omul de altădată, in stare să vadă multilateral şi in acelaşi timp unitar complexitatea situaţiilor. Se lăsa dominat de obsesii, ori acestea reduc şi cămpul vizual, şi forţa analitică, schematizează găndirea şi generează decizii simpliste, stereotipe.

†Şi ce il obseda?

Pe ecranul responsabilităţilor şi preocupărilor lui intrau mii de cazuri concrete. Nu le mai judeca obiectiv, sub raportul mesajului intrinsec, ci le subordona automat, deformăndu-le, obiectivelor considerate supreme, ţelurilor abstracte. Obsesiile lui politice erau: ritmul inalt al dezvoltării economice, preponderenţa copleşitoare a exportului asupra importului, recoltele agricole record, economia de materii prime şi energie etc.

†Da, acestea erau şi stereotipiile sale verbale...

Stereotipii conceptuale. Dar unele de fier, nemaiingăduind nici o flexibilitate, nici o putinţă de adaptare. In atari condiţii chiar impedimentele majore sunt dispreţuite, ba chiar negate. Obsesia cea mai dăunătoare a lui Nicolae Ceauşescu era afirmarea intrunirii condiţiilor obiective pentru realizarea exemplară a tuturor obiectivelor strategice. Cu alte cuvinte, o logică de realism apriorică.

†O lume virtuală de substitut al realităţii. In stenogramele la care avem acces din "epoca Dej" se observă că in Biroul Politic abordarea temelor se face nu propagandistic, ci in termenii limbajului natural. Din ce spuneţi dvs, reiese că dimensiunea propagandistică a realităţii inundase mintea lui Ceauşescu. Cănd a inceput?

Acesta a fost stigmatul malefic al anilor ’80.

†Se putea incerca in CPEx o estimare reală a situaţiei economice care atunci se crease?

In şedinţe se prezentau analizele instituţiilor de resort.

†False!

Cu cifre distorsionate. Şi mai ales cu interpretare tendenţioasă, in sensul că "avem tot ce ne trebuie", că "dispunem de tot ce e necesar pentru atingerea ţelurilor". Işi blinda conceptul cu documentele departamentelor de specialitate care se făceau forte să demonstreze cu cifre, statistici, tabele că el are dreptate.

†Dar restul oamenilor de-acolo, de la vărf, care nu suferiseră procesul lui de degradare mentală?!... De fapt ce altceva ii interesa pe ei decăt să-şi menţină postul?

Să presupunem că unul ar fi fost dispus la "sacrificiu", in sensul de a-şi risca postul (devenit şi aşa o povară). Ce şanse de succes avea? El n-ar fi fost capabil să aducă materialul documentar, statistic, de specialitate in măsură să impună convingător o versiune opusă. Risca să devină chiar caraghios. Inevitabil ar fi fost patetic şi nesusţinut de probe, se făcea ridicol. După Congresul al IX-lea lucrurile se prezentaseră altfel.

†Vreţi să spuneţi că aţi crezut atunci că noul conducător inseamnă o schimbare radicală?

Nu am crezut, aşa a fost. El a determinat o schimbare profundă in abordarea problemelor acute ale epocii şi totodată in metodologia comunismului, aşezănd-o pe temeiul judecăţilor realiste.

Autocritica lui Iliescu

†Mi-aduc aminte că a apărut o stenogramă, sustrasă cumva de sub regulamentele arhivei, a şedinţei de analiză ţinută in ţară la intoarcerea din China şi Coreea, in 1971. Se plănge Ceauşescu acolo că Maurer nu prea a apărut. Nu se simţise bine, il scuză Ceauşescu pe primul ministru, dar nici ceilalţi delegaţi romăni nu s-au omorăt cu programul. Şi se plănge de materialele redactate de Iliescu, secretarul său cu propaganda. In final, cere să-i faceţi dvs. materialele. Aşa a fost?

La intoarcere, Nicolae Ceauşescu a informat CPEx-ul despre rezultatele vizitei. Cu această ocazie, s-a plăns că membrii delegaţiei nu l-au ajutat in elaborarea documentelor, observaţia vizăndu-l in special pe Ion Iliescu, el avănd in acest sens obligaţii de serviciu. In context, Nicolae Ceauşescu a ridicat, direct şi acut, chestiunea competenţei lui Ion Iliescu.

†Cum?

Ce-a spus el? Noi l-am făcut secretarul CC cu propaganda, dar el nu are experienţă concretă in nici un domeniu. De cănd se ştie este tot şef... A fost şef la elevi, la studenţi, la UTC, la CC al PCR. Nu a lucrat nicăieri la bază. Nu cunoaşte practica organelor teritoriale ale partidului şi nici activitatea de producţie; este desprins de realitate. Dacă nu-şi completează lacunele, nu poate fi un cadru de conducere central. Aşa s-a cristalizat ideea de a lucra in calitate de secretar judeţean la Timişoara. Ion Iliescu a acceptat critica, a recunoscut că lipsa experienţei practice este deficitul formaţiei sale de activist politic, a mulţumit pentru ajutor şi a plecat la Timişoara, rămănănd mai departe membru al CPEx. Probabil că aceea a fost insă prima mare ulceraţie pe care Nicolae Ceauşescu a provocat-o orgoliului său de "şef de carieră". Şi care, cu timpul, s-a adăncit catastrofal şi insuportabil.

Anii de glorie

Dumitru Popescu povesteşte: Nicolae Ceauşescu a acumulat o bogată cultură politică orală. A frecventat in anii de guvernare (mai ales in prima etapă) personaje publice de vărf ale lumii: şefi de state, de partide, sociologi şi politologi, ziarişti şi scriitori, etc. In dialoguri cu aceştia a beneficiat de o uriaşă cantitate de informaţie intelectuală. In plus, i s-au insinuat maniere originale de abordare a ideilor şi ecuaţiilor sociale. Se vedea cum toate aceste căştiguri dospeau, puneau in mişcare motorul cerebral. Devenise aproape de nerecunoscut. Il observasem atent şi inainte prin plenarele UTC unde dădea indicaţii organizaţiei de tineret. Fusese un om greoi in exprimare, cu idei ferme, dar expuse incălcit. Eşafodajul argumentaţiei sale, pe fondul unei voinţe politice de neclintit, apărea insuficient de convingător şi mai ales de stimulativ. Acum se deschisese ideilor mari, inţelegea mesajele civilizaţiei, găndea curajos şi sistematic, se mişca inlăuntrul unei logici coerente".

Numitul "Popescu-Dumnezeu"...

Dumitru Popescu (născut in 1928, la Turnu Măgurele) a absolvit ştiinţele economice (1951). A intrat in presă ca redactor la Contemporanul (1950), a fost redactor-şef la Scinteia Tineretului (1956-1960), director general la Agerpres (1960-1962), redactor-şef la Scinteia
(1965-1968) şi, vreme de şase ani, preşedinte al Consiliului Naţional al Radioteleviziunii.
Datorită funcţiilor decizionale din propagandă şi cultură, exercitate in spiritul dictatorial al regimului, in epocă era numit "Popescu-Dumnezeu". Printre alte demnităţi politice, a fost ministru adjunct al Culturii (1962-1965), membru al CC al PCR pe tot parcursul "epocii Ceauşescu", membru al CPEx (1969-1989), rector al Academiei "Ştefan Gheorghiu" (1981-1989), condamnat in "lotul CPEx" după prăbuşirea regimului.
A scris numeroase volume de proză, poezie şi eseuri, după 1990 dedicăndu-se memorialisticii. Locuieşte intr-un apartament din Şoseaua Iancului, de unde pleacă vara intr-un sat din Teleorman, ca să scrie. Memoriile sale - marcate de ceea ce psihosociologii numesc "tendinţa de faţadă" (adică dorinţa de a crea o imagine favorabilă, de aprobare a acţiunilor şi opiniilor naratorului) - prezintă interes prin evocarea, cu talent de scriitor şi deprinderi de gazetar, a unor personaje şi evenimente politice despre care nu s-au pus in circuitul public decăt versiunile propagandistice oficiale.