Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Amantă a guvernatorului Transnistriei, Gheorghe Alexianu, Irina a beneficiat de favoruri deosebite în timpul conflagrației. Serviciile secrete românești au păstrat documente în care frumoasa și apriga aviatoare purta gradul de colonel și era învestită cu funcția de director al Aviației Civile Comerciale din Transnistria. Se știe și cât câștiga lunar: 17.000 de lei din salariu și încă 10.000 de lei ca primă din partea guvernatorului îndrăgostit. Odată cu sorții schimbători ai războiului s-a răsucit însă și soarta Irinei, una electrizantă.
Condamnată (în lipsă) de comuniști la douăzeci de ani de muncă silnică, zece ani de degradare civică și confiscarea averii, existența avocatei-aviatoare Irina Cioc a rămas învăluită în mister și uitare. Nici măcar data nașterii n-a mai putut fi identificată cu precizie, singurele informații credibile validând anul 1909 ca punct de pornire în viață a acestei doamne cu destin extraordinar. S-ar fi născut la Ciurari, un sătuc din Teleorman, într-o zi de vară în care mama sa ieșise la muncile câmpului. Surprinsă de chinurile facerii, femeia i-ar fi dat naștere Irinei într-o viroagă umbroasă - Burnaia, cum era numit locul de țărani. Povestea apariției ei pe lume, spusă din gură în gură la șezătorile din Ciurari, a impresionat-o pe ambițioasa Irina, care n-a ezitat mai târziu să adauge porecla Burnaia la propriul nume. Domnișoara Cioc s-a ridicat din glodul Ciurarilor avocată la București, în Baroul Ilfov, iar în august 1933, nevoită să ajungă cât mai repede la întâlnirea cu un client bogat din Constanța, aceasta va apela la serviciile unei firme din Băneasa care efectua zboruri regulate pe ruta București-Dobrogea, sub comanda faimosului pilot Petre Ivanovici. A fost primul contact cu zborul, amintirea fiind relatată în volumul „Aripile mele”: „Ziua de astӑzi prezintӑ un caracter eroic: primesc botezul aerului. Cine zboarӑ pentru prima datӑ, pӑşeşte întotdeauna spre carlinga avionului cu sufletul încӑrcat de emoţia unui presentiment dramatic. Te copleşeşte peste mӑsurӑ teama unui accident, pe care-l socoţi de neînlӑturat”. Ajunsă vie și nevătămată la destinație, Irina nota entuziasmată în propriul jurnal: „Oh, e minunat sӑ zbori! Dar mai minunatӑ trebuie sӑ fie senzaţia pentru zburӑtorul care, în pasul vijelios al elicei, brӑzdeazӑ tumbe prin aer, se rostogoleşte ca delfinii prin aer, picӑ cu viteza bolidului sau se avântӑ în sus cu cea a sӑgeţii”. Tânăra avocată nu se mai mulțumea cu senzația de plutire indusă pasagerului, ci visa să stăpânească singură, cu mâinile ei, aparatul de zbor. Vis pe care și-l va împlini în câteva luni.
Doi porumbei pe cerul Africii
Seara, la malul mării, Irina a cinat cu Petre Ivanovici. „Atunci a încolțit în mintea mea dorința de a deveni aviatoare”, rememora aceasta. Și, în ciuda faptului că instructorul nu pregătise până atunci decât bărbați, a acceptat-o pe Irina. Elevă sârguincioasă, la nici două luni de la primele lecții de zbor, la 26 octombrie 1933 mai exact, avocata își obținea brevetul de pilot, devenind astfel a patra femeie-aviatoare din România. „Gata, de-acum sunt piloată”, se mândrea domnișoara Cioc. Profitând apoi de oferta regatului României, care suporta jumătate din costul unei aeronave ușoare în cazul în care un pilot brevetat intenționa să-și achiziționeze propriul aparat de zbor, Irina și-a comandat un I.A.R. 22 nou-nouț, care se fabrica la Brașov. Odată primit avionul, pe care l-a botezat și înregistrat în acte YR-INA, l-a și angajat în prima aventură: traversarea Munților Carpați, o premieră pentru acea vreme. Nu s-a mulțumit însă cu atât. Incitată de încercarea (nereușită) a maestrului ei, Petre Ivanovici, de a uni în zbor Bucureștiul cu sudul Africii (Cape Town), Irina i-a propus acestuia să mai încerce o dată alături de ea, cu avionul recent cumpărat. Astfel, la 3 ianuarie 1935 cei doi decolau de pe aeroportul Băneasa, punându-și speranțele în monomotorul cu dublă comandă și o autonomie de maximum 550 de kilometri la o viteză de croazieră de 193 de kilometri pe oră. N-au ajuns însă decât până-n Turcia, unde, din cauza unei decolări pripite, au avariat elicea, o aripă și trenul aterizării. Peripețiile începuseră și ele nu se vor sfârși la Cape Town, ținta finală. Dar ce mai conta! Se spune că Irina, îndrăgostită-lulea de Petre Ivanovici, nu și-ar fi dorit decât o evadare în doi. Și ce evadare! Munții Taurus i-au traversat strecurându-se printre pereții de piatră ai văilor adânci, deoarece aeronava Irinei n-avea puterea să se ridice la 4.000 de metri altitudine. La Damasc, alt necaz, a cedat motorul, crăpat aproape pe din două. În așteptarea altuia nou, dinspre Brașov, Irina și Petre au croit alt plan: un zbor până la Lacul Victoria, în inima Africii, deziderat atins la capătul unei fantastice călătorii.
Mireasă, pilot de război, amantă, vedetă
La revenirea în țară, numele cuplului temerar era pe toate buzele, iar apetitul pentru risc și aventură, odată deschis, a devenit greu de stins pentru Irina. În vara lui 1937, ea și-a luat (și) permisul de pilot acrobat și, deși afectată de moartea lui Ivanovici - prăbușit cu un aparat de linie, Potez 560 -, a efectuat mai multe zboruri lungi (București-Roma-București; București-Teheran-București) dezvoltându-și și consolidându-și abilitățile de pilot de cursă lungă. Doi ani mai târziu - după ce provocase senzație la Reuniunea Aviatică Internațională organizată la Rimini, în Italia, unde a fost singura femeie care a trecut cu brio toate probele, lăsându-l cu gura căscată pe generalul Giuseppe Valle, ministrul Aerului în „Cizmă” - năvalnica Irina Cioc s-a avântat în periplul București-Varșovia-Berlin-Amsterdam-Londra, din care s-a întors victorioasă, fără a întâmpina dificultăți. Războiul a găsit-o așadar pregătită. Și măritată! Înainte de a fi încadrată ca pilot în Escadrila Albă (unitate înființată de Forțele Aeriene Regale ale României la propunerea prințesei Marina Știrbei, cu scopul de a evacua soldații răniți din zonele de conflict) ea i-a spus „Da” lui Grigore Stoenescu, un potent om de afaceri pasionat, la rândul lui, de aviație. Irina nu va rezista însă alături de Mariana Drăgescu, Nadia Russo, Virginia Duțescu ori Virginia Thomas, celelalte femei-pilot care alcătuiau Escadrila Albă, la manșa avioanelor sanitare. Vederea răniților a tulburat-o în asemenea măsură încât după primul transport a renunțat la astfel de misiuni, fiind transferată ulterior la Escadrila 117, la Tiraspol.
Fumurile de preamărire se risipesc
„Aflându-se cu unitatea sa în Transnistria - avea să consemneze Sorin Turturică în volumul Aviatoarele României din înaltul cerului în beciurile securitӑţii (Editura Vremea, 2015) -, Irina a devenit amanta guvernatorului român al provinciei, Gheorghe Alexianu, încӑ din noiembrie 1941. În ianuarie 1942, când escadrila din care fӑcea parte a pӑrӑsit capitala Transnistriei, Tiraspol, Irina Burnaia a ales sӑ rӑmânӑ pe loc şi, surprinzӑtor, nu a fost obligatӑ sӑ plece, adicӑ sӑ execute ordinele militare, ceea ce dovedeşte puterea pe care o avea asupra lui Gheorghe Alexianu. Mai mult, guvernatorul şi-a folosit influenţa pe care o avea printre politicieni şi în armatӑ pentru a obţine şi înfiinţarea unei unitӑţi de aviaţie, în care sӑ o poatӑ încadra (ca șefă!) pe amanta sa. Este vorba de Escadrila Poştei Aeriene, cunoscutӑ şi sub denumirea «Escadrila Bugului», dotatӑ cu opt avioane de tipuri diferite, printre care şi Buckerul Irinei. Se cunoaşte şi salariul comandantei: 17.000 de lei, plus o indemnizație specialӑ de 10.000 de lei. Avea şi maşinӑ la dispoziţie, înmatriculatӑ 3208 B, condusӑ de şoferul Ciubotaru”. Documentele serviciilor secrete - mai nota Sorin Turturică - au multe referiri la activitatea Irinei Burnaia în Transnistria, dar, interesant, nu se discutӑ deloc despre pilotul Burnaia, ci despre colonelul Irina Burnaia, director al Aviaţiei Civile Comerciale din Transnistria! Prins în mrejele avocatei-pilot, Gheorghe Alecsan (și-a schimbat numele în Alexianu după intrarea în armată) a dispus până și schimbarea numelui țigărilor produse în fabrica de tutun de la Odesa, dând țigaretelor prenumele și porecla iubitei sale, „Irina Burnaia”. Jignit și dezamăgit, Grigore Stoenescu avea să divorțeze de năbădăioasa lui soție, adevărată vedetă între Nistru și Bug. Odată cu sorții războiului s-a răsucit însă și destinul aviatoarei. Gheorghe Alexianu a fost judecat, condamnat la moarte și împușcat în lotul Antonescu în 1946. Revenită pe ascuns în țară, fosta comandantă a Escadrilei Bugului a locuit o vreme la Nadia Russo, veche prietenă și colegă de arme (casa din București a Irinei fusese rechiziționată). Apoi, viața i-a zâmbit din nou.
O evadare ca-n filme
În 1946, Irina Cioc Burnaia l-a cunoscut pe comandorul Traian Udriski, aghiotant regal din 1942, omul care l-a învățat pe regele Mihai să piloteze avioane. Ofițerul a adăpostit-o pe Irina în palatul regal, iar după doar un an cei doi deveneau părinții unui băiețel, Radu-Șerban. Bucuria avea să fie însă de scurtă durată, viața în regatul României transformându-se, odată cu intrarea trupelor sovietice în țară, într-un coșmar pentru foștii militari care luptaseră împotriva rușilor. La nici o săptămână după 30 decembrie 1947, ziua în care regele Mihai a fost forțat de comuniști să abdice, Traian Udriski, Irina și micuțul Radu vor părăsi țara la bordul unui avion Beechcraft C18S, proprietatea regelui Mihai. Într-un interviu acordat în 1997, comandorul Udriski avea să mărturisească: „Avionul acesta fusese cumpărat de regele Mihai de la englezi cu o sumă derizorie, 25.000 de dolari. Îi aparținea lui, nu statului, dar când plecase din țară n-a putut să ia nimic cu el. Eu mă angajasem să-i duc acest avion în Elveția, așteptam doar o autorizație de la Moscova. Mă duceam la Prezidiul [Marii Adunări Naṭionale] care preluase conducerea ţării, unde eram primit foarte politicos: «Domnule colonel, nu ştim ce să spunem, de la administraţia rusească încă n-a sosit acest permis». Comedia asta a durat vreo patru-cinci zile, până când un adjutant - care acuma făcea parte din celule comuniste - a venit la mine, în secret, să-mi spună: «Domnule comandor, dumneavoastră aţi fost foarte bun cu mine tot timpul. Să nu spuneţi că v-am informat, că-mi pierd capul: autorizaţia de la Moscova n-are să vină niciodată! Şi dacă nu plecaţi în 24 de ore, nu o să mai puteţi pleca niciodată»”. Traian Udriski n-a mai stat pe gânduri: „Le-am spus la Prezidiu că trebuie să mut avionul de pe aeroportul regal pe cel internațional, unde era vama. Mi-au aprobat cererea”. Suficient ca abilul ofițer s-o șteargă definitiv din țară. Deși a decolat seara, pe vreme extrem de rea, Udriski a trecut Carpații cu destinația Elveția, nu înainte de a opri la Boteni, de unde și-a luat soția și copilul. „Amicii sovietici n-au avut curaj să mă urmărească”, evoca Udriski.
Zbor spre Mecca
Judecată în 1950 de comuniști și condamnată (în lipsă) la douăzeci de ani de muncă silnică, zece ani de degradare civică și confiscarea întregii averi (pe motiv că transportase pe calea aerului bunuri sovietice din Transnistria), Irina avea să părăsească Țara Cantoanelor - unde era vânată de agenți ai serviciilor românești - și să se stabilească inițial la Teheran, apoi la Beirut, unde ce doi soți s-au angajat ca piloți pe rutele de pelerinaj spre Mecca. În ultimii ani de viață, Irina a reușit să revină în Europa. De altfel, s-a stins din viață la Geneva (Elveția), în 1997, după ce cu paisprezece ani înainte își pierduse fiul, răpus la doar 36 de ani de o hemoragie cerebrală.
1937 a fost anul în care Irina Cioc Burnaia a fost recompensată cu Ordinul Virtutea Aeronautică în urma îndeplinirii unei misiuni pe timp de furtună, la capătul căreia a livrat o corespondență importantă șefului de stat major, generalul Emanoil Ionescu
În 1988, Irina a publicat în Elveția o carte de amintiri intitulată „Commandante d’escadrille”, în care a descris aventurile trăite în Transnistria
