"Istoricii" si fuga lor din istorie - Realitatea, asa cum nu le convine unora dintre noi (1)

Bataia declansata acum in jurul arhivelor SRI, de indivizi cu o meserie incerta, care nu vor nimic altceva decat sa-i arate pe altii cu degetul, reprezinta unul din cele mai penibile episoade din ultimii 16 ani de istorie postrevolutionara ai Romaniei. Intre altele, iata de ce insistam ca arhivele fostei Securitati, laolalta cu partile ramase acolo din arhivele Serviciului Special de Informatii din anii razboiului si totalitatea arhivelor Sigurantei de odinioara, sa fie predate Arhivelor Statului: pentru a se declansa, in sfarsit, studiul lor sistematic si pentru a se pune punct valului de minciuni lansate pe piata de istoricii de partid, precum si de alti indivizi, care pretind ca se trag fie din osul lui Dinu Bratianu, fie din osul lui Iuliu Maniu.

In anii ’60, inaintea gratierii in masa a fostilor detinuti politici, cei care urmau sa fie eliberati din penitenciarele tarii au fost supusi unui program de reeducare special. Multi istorici si ziaristi au vazut in aceasta initiativa un nou prilej de schingiuire a victimelor unei istorii nedrepte si au tratat aceasta reeducare asa cum tratam o oroare. In realitate, nu s-a reeditat "fenomenul Pitesti", noua reeducare a fost altceva, cu totul altceva. Multi dintre liderii partidelor istorice scoase de comunisti in afara legii au fost invitati sa astearna detaliat pe hartie tot ce stiau despre ceea ce se intamplase in zbuciumatii ani ’40. Si au rezultat confesiuni uneori de-a dreptul halucinante, care explica numeroase situatii si conjuncturi asupra carora pluteste si astazi un mister absolut. Insa asta nu-i intereseaza pe unii istorici, preocupati de Ristea Priboi, cu toate ca de Ristea Priboi se ocupa persoane ceva mai calificate, din cadrul Directiei Nationale Anticoruptie.

Scoaterea la lumina a situatiilor si conjuncturilor amintite este cu atat mai necesara, cu cat se extinde moda nefasta de a rescrie istoria romanilor lasandu-se in urma episoade pe care nimeni nu vrea sa le lamureasca, fiind tratate uneori dupa documente provenite din arhive straine, redactate de indivizi incapabili macar sa ne gaseasca tara pe harta. Intoarcerea la repriza a doua a reeducarii este strict necesara, deoarece, pe parcursul ei, s-au produs marturii si confesiuni care rastoarna numeroase minciuni debitate si la timpul petrecerii faptelor, si in zilele noastre. Asemenea confesiuni au fost lasate posteritatii si de Nicolae Penescu, fost secretar general al Partidului National Taranesc. Numai niste idioti ar putea sa sustina ca trecerea lor intr-un circuit public ar afecta siguranta nationala a Romaniei. Si, cu toate acestea, nu stim nimic despre ce se intampla cu confesiunile de genul celor prestate de Nicolae Penescu: au fost predate sau n-au fost predate la CNSAS? Si daca au fost predate la CNSAS s-a gresit, pentru ca acolo nu este vorba despre mari secrete de stat. Dezvaluim in aceasta pagina unele momente dintre cele mai interesante din anul premergator declansarii razboiului si din anii procesului de trecere a Romaniei sub regim comunist, asa cum le-a trait Nicolae Penescu, un personaj care nu era un ins oarecare.

TRANZACTIA DE LA MOSCOVA. In octombrie 1944, la Moscova, I.V. Stalin si Winston Churchill isi imparteau frateste zonele de influenta in sud-estul european. Uniunii Sovietice ii reveneau, in Romania, 90 de procente, iar aliatilor occidentali - numai 10. Pana la urma, zecimea aceasta s-a redus pentru americani si britanici doar la dreptul de a intretine legatii la Bucuresti si la favoarea ca personalul lor diplomatic sa fie "protejat" indeaproape, uneori corp la corp, de agenti ai NKVD-ului si ai Sigurantei romane, infiltrata din ce in ce mai temeinic de comunisti. Sunt lucruri despre care s-a scris nu o data. In schimb, nu s-a scris despre ceea ce s-a petrecut ulterior la nivelul conducerii partidelor care nu agreau comunismul, considerandu-l o calamitate care va zdruncina Romania din temelii.

In saptamanile urmatoare, consternat de modul in care se comportau rusii in tara, Iuliu Maniu, presedintele Partidului National Taranesc, a inteles ca ceva nu era in regula, ca o serie de fapte contravenea previziunilor sale si a provocat o intalnire cu John Le Rougetel, reprezentantul politic al Marii Britanii la Bucuresti, solicitandu-i sa-l intrebe pe Churchill transant: cum ramane cu Romania? Este sau nu este destinata sa intre in sfera sovietica de influenta? Daca nu, el, Iuliu Maniu, era "gata sa lupte impotriva comunizarii tarii pana la moarte". Fireste, in acel moment, Churchill avea alte treburi, benefice pentru englezi si total paguboase pentru romani. Raspunsul primit de liderul PNT a fost unul sibilinic si ceea ce a urmat se stie. In continuare, vom dezvalui si unele episoade necunoscute ale relatiilor lui Iuliu Maniu cu diplomatii americani si britanici acreditati sau in trecere prin Romania. In virtutea functiei politice care ii revenea, Nicolae Penescu a fost martorul lor si le-a relatat in declaratiile pe care a fost obligat sa le redacteze in perioada finala a detentiei sale. In 1962-1963, omul nu mai avea nimic de castigat si nimic de pierdut si se poate considera ca a fost pe deplin sincer. Chiar si atunci cand mintea.

CARE PE CARE! Pe Regele Carol al II-lea nu Dinu Bratianu si Iuliu Maniu l-au debarcat de pe tron

INTOARCEREA LA TOAMNA LUI ’40. De fapt, spovedaniile din puscarie ale lui Nicolae Penescu incep cu toamna anului 1940, cand se stie ce s-a intamplat. Conform unei intelegeri perfectate cu Iuliu Maniu in primele zile ale lunii septembrie, la Ploiesti, Ion Antonescu, insotit de Dinu Bratianu si Iuliu Maniu, trebuia sa obtina abdicarea Regelui Carol al II-lea, urmand sa guverneze cu taranistii si liberalii. Curajos, generalul a intrat in Palatul Regal, desi risca sa iasa de acolo cu picioarele inainte, si Carol al II-lea a abdicat. Insa Dinu Bratianu si Iuliu Maniu nu mai erau de gasit. Dupa bunul lui obicei, situatia fiind incordata, cel dintai s-a retras la mosia sa de la Florica, unde erau liniste si racoare. Iar Iuliu Maniu, evitand sa-si asume vreun risc, a disparut, pur si simplu, fara sa mai raspunda la telefon. Explicatiile ulterioare ale liderului taranist, elaborate si construite pe terenul principiilor, sunt date peste cap de marturiile scrise ale lui Nicolae Penescu.

In realitate, in seara premergatoare debarcarii lui Carol al II-lea, Iuliu Maniu si Nicolae Penescu se aflau pe terasa Restaurantului Cina, vizavi de Palatul Regal, curiosi sa vada daca se intampla vreo tevatura dincolo de ferestrele spre care isi atintisera ochii. Neintamplandu-se mai nimic, spre orele mici ale noptii au pornit-o spre casa, s-au dat la fund si, inca o data, nu au mai raspuns la nici un apel telefonic. Pana la moarte, Iuliu Maniu s-a scuzat ca Ion Antonescu nu ar fi indeplinit nu stim ce conditii. Minciuna transpare abia din travaliul memorialistic impus de Securitate lui Nicolae Penescu. Acesta marturisea, in scris si verbal, ca disparitia lor s-ar fi datorat faptului ca a doua zi, 7 septembrie 1940, ziarele ar fi publicat lista guvernului format de Ion Antonescu, din care ei nu mai faceau parte. Era si aceasta o minciuna umflata cu pompa. Singurul ei merit fiind acela ca desfiinta minciunile lui Iuliu Maniu.

Noul guvern, cum ne invata istoria adevarata, nu aceea inventata de national-taranisti, s-a format abia la 14 septembrie, lista lui fiind publicata in ziarele din 16 septembrie. Deci, la 7 septembrie 1940, liderii taranisti nu aveau ce sa citeasca in ziare. Tot ce li s-a intamplat taranistilor in timpul razboiului si dupa razboi trebuie apreciat in functie de aceasta minciuna, echivalenta cu un stil aparte de viata politica. In toate momentele dificile, Iuliu Maniu a ezitat sa se implice si sa-si asume un rol sau s-a angajat in pertractari nesfarsite, incalcite si inutile, pana cand momentele s-au pierdut. Guvernarea unei tari ajunsa la grea ananghie pretinde un curaj pe care taranistii nu l-au avut, irosindu-se in schimb in cautarea unor circumstante atenuante. Nu le-au gasit nici atunci cand au iesit temporar din istorie si e cu atat mai dificil sa le gaseasca in zilele noastre. Nu vrem sa spunem ca Iuliu Maniu a fost un mincinos de profesie, dar a fost un om cu un suflet prea mic pentru o istorie atat de agitata si de complexa.

La fel s-a intamplat si la 23 august 1944, eveniment asupra caruia opiniile lui Nicolae Penescu, din 1962, coincid cu cele emise de fostul Rege Mihai, mai tarziu, si ieri, ca si astazi. La 1 si 3 ianuarie 1988, implinindu-se patru decenii de la data la care pretinde fostul monarh ca ar fi fost obligat sa abdice, l-au intervievat din partea sectiei romane a postului de radio BBC reporterii Christian Mititelu si Dinu Zamfirescu. Intre altele, s-a discutat si despre absenta celor doi lideri ai partidelor zise istorice de la arestarea maresalului Ion Antonescu. "..Nu se mai putea astepta pana la 26 august - a afirmat fostul rege - si totul a trebuit sa fie facut cu trei zile mai devreme. Acesta este motivul pentru care, poate, sefii diverselor partide nu erau prezenti, pentru ca nu s-a putut da de ei, fiind dispersati din cauza bombardamentelor."

Nimic mai fals. Este adevarat, nu ar fi fost prima data cand, nu neaparat din cauza bombardamentelor, ci mai ales pentru a evita implicarea intr-un moment decisiv, Dinu Bratianu ar fi preferat racoarea si linistea din cerdacul de la Florica. Dar, la 23 august 1944, intamplator sau nu, cei doi lideri politici se aflau la Bucuresti, "s-a putut da de ei", si erau la curent cu ceea ce urma sa survina. Dimineata, dupa ora 9, au participat impreuna la o consfatuire cu Constantin Titel Petrescu, liderul socialistilor, chiar la Dinu Bratianu acasa, pe Calea Dorobanti nr. 16. Dupa aceasta intrevedere, Dinu Bratianu a disparut de pe scena evenimentelor. Mistuindu-se, evident, spre Florica. Apoi, in jurul orei 13, Iuliu Maniu s-a intalnit cu generalul Constantin Sanatescu intr-un automobil parcat langa blocul Adriatica, dupa care a disparut si el, asemeni unui asin in ceata. Si seara, la Palatul Regal, exceptandu-i pe comunisti, a fost prezent numai liderul socialistilor. Iuliu Maniu si Dinu Bratianu au considerat ca nu era cazul sa se amestece intr-o actiune periculoasa, care se putea sfarsi prost. Afirmatia fostului suveran ca ar fi fost cautati, nefiind gasiti, este un neadevar penibil. Pe acelasi neadevar au patinat si confesiunile din detentie ale lui Nicolae Penescu. Nu stim ce era atunci in capul lui Dinu Bratianu, dar se cunoaste ca Iuliu Maniu avea o idee fixa: "Maresalul ne-a varat in razboi, maresalul trebuie sa ne scoata din el".

MITURI. La arestarea maresalului Ion Antonescu nu Dinu Bratianu si Iuliu Maniu au cotizat

UN SECRET BINE PASTRAT. Iuliu Maniu a avut prima revelatie majora asupra situatiei nenorocite in care se afla tara in toamna anului 1945, cu prilejul unei intrevederi cu diplomatii americani Burton Berry si Roy Melbourne. In prezenta lui Nicolae Penescu, acestia l-au asigurat ca soarta Romaniei fusese jucata in octombrie 1944, la Moscova, si ca Statele Unite nu au avut incotro si au fost nevoite sa accepte aranjamentul convenit intre Churchill si Stalin. La randul sau, John Le Rougetel, reprezentantul politic englez de la Bucuresti, i-a spus intr-un tarziu ca intelegerea dintre Marea Britanie si Uniunea Sovietica era reala si ca singura sansa de supravietuire a "partidelor istorice" era aceea de a ajunge la un modus vivendi cu sovieticii si cu comunistii aborigeni. "Maniu a fost foarte afectat de existenta acestei conventii si i-a impus lui Penescu sa nu mai spuna nimanui, fiindca publicitatea acestei situatii create ar putea destrama partidul" - raporta securistilor de la Jilava un informator de celula din anii ’60. Nicolae Penescu a mai destainuit colegilor sai de detentie ca nu divulgase secretul acelor convorbiri cu reprezentantii aliatilor occidentali de la Bucuresti, nici macar lui Ion Mihalache, al doilea om din partid. Chestiunea fiind stabilita de ofiterii Securitatii si prin intermediul microfoanelor instalate in "saloanele" celebrului penitenciar din marginea Capitalei.

Din moment ce nu avea nici un sens sa mai ascunda ceva, Nicolae Penescu si-a intarit afirmatiile din celula si intr-o declaratie scrisa, de 174 de pagini, solicitata de temnicerii sai si incheiata la 26 iunie 1963: exact asa s-au petrecut lucrurile, nu i-a spus nimic nici lui Ion Mihalache, ca sa nu-i inoculeze un sentiment de descurajare. Si fostul secretar general al Partidului National Taranesc, in aceeasi zi, a revenit cu noi amanunte asupra intrevederii cu Burton Berry si Roy Melbourne, din septembrie 1945. Din pornire, Iuliu Maniu le-a reprosat celor doi diplomati ca americanii si britanicii nu ar fi respectat acordul incheiat la Cairo cu opozitia din Romania. Din acel moment, interlocutorilor lui le-a sarit mustarul si au observat pe un ton destul de distant ca la Cairo nu se incheiase nici un fel de acord. Acesta fiind adevarul curat. Iuliu Maniu se afla in eroare, era dominat de iluzii lipsite de orice acoperire.

Din pacate, si in zilele noastre, unii comentatori ai acelor evenimente vorbesc despre "tratativele de la Cairo". Si ne intrebam: care tratative? Poate fi vorba de tratative doar atunci cand se discuta un subiect definit, cand o parte pluseaza, cealalta cedeaza sau viceversa, fiecare cu o minima intelegere pentru doleantele celeilalte. Insa, din documentele publicate de dl Gheorghe Buzatu, cu mult inainte de decembrie 1989, ca si din alte referinte istoriografice, rezulta cat se poate de clar ca in capitala Egiptului, in primavara si vara anului 1944, n-a fost loc pentru pertractari. Pur si simplu, printul Barbu Stirbey si, mai tarziu, Constantin Visoianu, emisari ai opozitiei de la Bucuresti, trecuti peste granita cu voia lui Ion si Mihai Antonescu si cu pasapoarte in regula, eliberate de Ministerul Afacerilor Straine, s-au trezit inaintea unui intratabil ultimatum anglo-american: Romania trebuia sa capituleze in fata sovieticilor si abia dupa asta sa se inteleaga cu ei asupra unei eventuale participari a armatei romane la ostilitatile impotriva Germaniei. In aceiasi termeni au decurs si discutiile lor cu N.V. Novikov, ambasadorul sovietic din zona Orientului Apropiat.

De asemenea, partidele istorice din Romania, reprezentate de Iuliu Maniu si de Dinu Bratianu, au fost somate sa se inteleaga cu comunistii. Ceea ce se si intamplase, la 20 iunie 1944, cand a luat fiinta Blocul National Democrat, la care a aderat si Partidul Social-Democrat al lui Constantin Titel Petrescu. Deci, credinta ca la Cairo, incepand din martie 1944, s-ar fi purtat tratative, pe parcursul carora s-ar fi ajuns si la un acord cu aliatii anglo-americani, era o iluzie a lui Iuliu Maniu. In septembrie 1945, aceasta iluzie nu putea decat sa starneasca nervozitatea interlocutorilor sai si Burton Berry si Roy Melbourne nu s-au sfiit sa i-o spulbere. Incredintandu-l ca orice repros pentru situatia din clipa data a Romaniei trebuia adresat britanicilor, deoarece acestia, nu americanii, isi impartisera sferele de influenta cu rusii. In sfarsit, spre a pune punct acestui capitol, trebuie precizat ca asa-zisele tratative de la Cairo au semanat ca doua picaturi de apa cu asa-zisele tratative de la Moscova, din care a rezultat Conventia de Armistitiu de la 12 septembrie 1944. In aprilie-mai 1944 ni s-a impus sa capitulam si la 23 august 1944 chiar am capitulat, orice ar zice acum fostul Rege Mihai.

O CHESTIUNE DE FILTRE. Desigur, evocarea sustragerii de la orice raspundere a celor doi lideri ai partidelor zise istorice, atat la debarcarea lui Carol al II-lea, cat si la 23 august 1944, nu poate sa convina liberalilor si taranistilor din zilele noastre, angajati sa-si populeze trecutul istoric cu eroi confectionati din tot felul de flenduri. Poate fi si acesta un motiv al deplasarii interesului pentru arhivele SRI de la problematica istorica propriu-zisa la turnarea unor galeti cu laturi in capul lui Ristea Priboi. Chiar din aceasta cauza, arhivele SRI ar trebui sa ajunga acolo unde pot fi consultate de toti, nu la o institutie in care se bat cap in cap diferite interese politice de moment. Pana acum, aceste arhive nu au putut fi consultate decat prin filtrele dispuse de SRI. Nu s-ar consemna nici un fel de progres daca de acum inainte le vom putea consulta exclusiv prin filtrele aranjate de CNSAS.

CONTRIBUTIE "Partidul National Liberal se simte autorizat si dator sa infatiseze sefilor Natiunilor Unite indreptatitele plangeri ale natiunii romanesti. El constituie, intr-adevar, o organizatie politica verificata de tot universul (de ce nu de toata Galaxia? - n.n.), care i-a adus succesiv adeziunea majoritatii poporului; el este acela care a luptat cu toata hotararea contra regimurilor dictatoriale, instaurate in Romania sub presiunea puterilor fasciste si hitleriste, contribuind in mod hotarator la actul de la 23 august 1944, sub egida Regelui, pentru a aseza Romania alaturi de aliatii ei firesti, pe linii adevarate politice si nationale" Dinu Bratianu 17 august 1945

ILUZIE "Pentru pregatirea si desavarsirea actului de la 23 august 1944 (rasturnarii lui Ion Antonescu - n.n.), doi factori politici au avut o contributie hotaratoare: Partidul National Liberal si Partidul National Taranesc" Dinu Bratianu 27 septembrie 1945 MARTURIE "Eu stiam in mod pozitiv ca maresalul Antonescu si cu adjunctul lui, Mihai Antonescu, sunt dusi tocmai ca sa aranjeze ei armistitiul cu sovieticii. Stiam ca Maniu si Dinu Bratianu au staruit ca maresalul sa fie acela care sa faca armistitiul" Eugen Cristescu 14 aprilie 1946